România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Mărturii documentare privind legăturile judeţului Teleorman cu Ardealul în prima jumătate a secolului al XIX-lea

   

De la început trebuie să precizăm că Teleormanul nu s-a învecinat niciodată cu Transilvania; le-a despărţit, pe o distanţă de aproape 150 de km, judeţele Dâmboviţa, Muscel, Argeş şi Vâlcea. Cu toate acestea contactul dintre oamenii celor două entităţi geografice a fost permanent şi firesc dacă avem în vedere că pe la Turnu Măgurele şi Zimnicea treceau drumurile comerciale care făceau legătura Ardealului cu lumea economică de la sud de Dunăre. Neobosiţi, în drumul lor după câştig, negustorii transilvăneni coborau spre Istambul, iar cei din sud, între care şi teleormăneni, urcau până la Viena, fie pe Valea Oltului, fie pe ruta ocolitoare Bucureşti - pasul Bran.

Pentru Tara Românească, prima jumătate a secolului al XIX-lea a însemnat începutul marii schimbări, înfrângerea repetată a turcilor şi pacea de la Adrianopol din l 829 a trezit la viaţă oraşele de pe Dunăre, amorţite de atâta amar de vreme de stăpânirea otomană, întreaga situaţie din regiune începea să fie altfel. Au început să se schimbe, în primul rând oamenii, care simţeau nevoia de emancipare. Parcurgând documentele vremii, ajungem la concluzia că începând cu domnia lui Alexandru Dimitrie Ghica, Stăpânirea Principatului, deşi de factură orientală şi conservatoare, a început să înţeleagă şi să simtă nevoia unei schimbări care să ducă Ţara Românească în contact cu civilizaţia occidentală. Pentru Principat, drumul spre apus trecea prin Transilvania.

Învăţătura era primul mijloc de care se putea folosi pentru a schimba soarta oamenilor şi a ţării. Stăpânirea Principatului a hotărât să deschidă în fiecare reşedinţă de judeţ câte o şcoală naţională. Aceasta avea menirea, pe de o parte, să înveţe copiii din judeţ, iar pe de alta, să pregătească învăţători pentru şcolile săteşti. Pentru recrutarea dascălilor, capabili să demareze o astfel de operă, s-a orientat la Transilvania din mai multe motive. A luat în calcul Ardealul în primul rând pentru că acolo, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, existau destui oameni ştiutori de carte, foarte activi, care doreau să-şi facă din asta o meserie. În al doilea rând, avea semnale că aceştia erau dispuşi să vină la sud de Carpaţi, fără să afişeze pretenţiile băneşti ale celor aduşi de unii boieri direct din occident. În al treilea rând, se da satisfacţie cerinţei evidente de promovare în cultură a limbii româneşti. Dascălii transilvăneni nutreau la rândul lor nădejdea că, într-un viitor nu prea îndepărtat, se va ajunge la instrucţie în limba vorbită de popor, aceeaşi de o parte şi de alta a Carpaţilor.

Aşa se face că în judeţul Teleorman, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, au venit şi s-au evidenţiat mai mulţi dascăli ardeleni. Despre rolul acestora în organizarea şi propagarea învăţăturii de carte în Teleorman ne propunem să ne referim în cele ce urmează. Se subînţelege că este imposibil ca în spaţiul de care dispunem să-i amintim pe toţi cei semnalaţi de documente. Ne vom opri la ardelenii care au avut un rol cu totul aparte în viaţa culturală a Teleormanului.

Vom începe cu Alecsir (Alexa) Popovici, care a fost primul profesor al Şcolii Naţionale (normale) din Ruşii de Vede, pe atunci reşedinţa judeţului. Interesant este că el a venit în Teleorman nu direct, ci prin intermediul protopopului de la Focşani. Acesta, văzându-1 bun pentru cariera didactică, după ce i-a cercetat diplomele, s-a gândit să se adreseze lui Eufrosin Poteca, pentru a-1 trimite să organizeze Şcoala publică din Focşani. Eufrosin Poteca fusese numit, de Eforia Şcoalelor din Ţara Românească, şeful Comisiei de examinare a profesorilor din învăţământul public.

S-a păstrat scrisoarea de recomandare a protopopului, datorită lui V.A. Urechia, care a inclus-o în monumentala sa lucrare dedicată învăţământului românesc. Despre Alecsie Popovici, Eufrosin Poteca spunea că are mai multe atestaturi tipărite primite de la profesorii şcolilor împărăteşti, că a absolvii învăţături normale, a studiat filozofia în limba latină şi germană, că avea vaste cunoştinţe de gramatică. Şi mai scria protopopul: şi rumâneşte a întrebuinţat dăscălia, precum îi arată testimeniumul dat sieşi de la Direcţia orânduită pentru învăţătură şcoalelor naţionale neunite în Transilvania, carele auzind de întocmirea şcoalelor naţionale ce s-au orânduit a fi prin oraşele judeţelor acestui Principat, doreşte a se învrednici cercetarea de către Sfinţia voastră şi aflându-se destoinic, să vă milostiviţi a-l primi în numărul dascălilor şi de va fi cu putinţă, a ni-1 orândui nouă, aice. Protopopul considera intervenţia sa ca fiind făcută pentru folositoarea bună creştere a fericirii neamului românesc1.

Documentele păstrate nu ne mărturisesc de ce dascălul transilvănean nu s-a oprit la Focşani şi a venit în Ruşii de Vede. Ştim însă că el a fost aşteptat de orăşeni cu mult interes. Aceştia strânseseră deja 6.000 de lei cu intenţia de a construi un local nou de şcoală. De asemenea, Ocârmuitorul vestise în tot judeţul venirea profesorului, îndemnând toată obştea să-şi aducă copiii la Ruşi, la învăţătură.2

La 28 noiembrie 1833 Alecsie Popovici ajunsese în Teleorman şi se apucase de lucru. A întocmit imediat un raport către Eforia Şcoalelor Naţionale, care ni s-a păstrat, şi pe care îl redăm în continuare, pentru că este foarte semnificativ. Din el rezultă, pe de o parte interesul dascălului, iar pe de alta, situaţia ştiinţei de carte în judeţ.3

După porunca Cinstitei Eforii, fără zăbavă am venit la judeţul Teleorman, la oraşul unde m-am orânduit. Şi D(omnul) ocărmuitor dimpreună cu ceilalţi orăşeni m-au primit cu bucurie. Aici case ale şcolii nu sunt, dar s-au închiriat nişte hodăi cu 800 lei pe an şi făcându-se cislă, să plăteşte chiria, casei.

Cu toate că. orăşenii au vro 6.000 lei bani ai şcolii, dar aceia nu sunt de ajuns pentru case de şcoală şi fiindcă în hodăile ce s-au închiriat sobele şi geamurile sunt stricate, sunt orânduit la un neguţător în sălaş, până când, după porunca ocârmuitorului ce s-a dat, vor isprăvi meşterii mobilile şi toate cele trebuincioase.

Eu arăt lucrătorilor cum să facă băncile ş.c.l. şi după publicaţia, mea s-a făcut. Copiii care vin cu părinţii lor ca să-i dea la şcoală, îi scriu la catalog. Aici sunt multe şcoli. Şi dascăli sunt doi, de greceşte şi franţuzeşte, cari învaţă copiii boierilor.

Mai sunt şi vro câteva şcoli rumâneşti pe la biserici, cari învaţă cu az, buche. Şi fiindcă copiii orăşenilor, care învaţă la carte, sunt împărţiţi, într-atătea părţi, aşa socotesc că la Şcoala Naţională, acum, deocamdată, n-o să vie mai mulţi de 4o de copii dintr-un oraş aşa mic, împrăştiat şi noroios, precum am înţeles chiar din gura Starostei şi a altor neguţători.

După cum se poate vedea, ştiinţa de carte nu era la începuturi în Teleorman. Mai mult, putem spune că era vorba de o anume tradiţie. Dacă ne ducem cu secole în urmă, observăm că o bună parte a documentelor ieşite din cancelariile domnilor Ţării Româneşti au fost scrise de grămătici din Bălăci, Scrioaştea şi Merişani. situate în apropierea Ruşilor de Vede. Este foarte posibil ca undeva, în zonă, poate pe lângă mănăstirea din Merişani, să fi funcţionat o şcoală în care se deprindea scrisul şi cititul documentelor. Cu toate acestea, ardeleanul Alecsie Popovici este, fără putere de tăgadă, întemeietorul învăţământului public în judeţul Teleorman.

Încă de la început, dascălul transilvănean se va dovedi plin de energie şi devotat până la sacrificiul cauzei pe care şi-o asumase. Şi misiunea sa nu era simplă. Cu un singur ajutor, trebuia să înveţe carte, după sistem lancasterian, circa 40-50 de copii, majoritatea ai negustorilor şi plugarilor din Ruşii de Vede. Mai târziu numărul acestora a sporit nebănuit de mult, ajungând până la 140-150 de suflete, venite din toate colţurile judeţului. Asta, pentru că în l 838 şcoala a devenit Normală, adică avea sarcină să pregătească învăţători pentru şcolile săteşti. Aşa numiţii candidaţi, după cursuri de 2-3 luni, vara, făcute timp de 2 ani consecutiv, la Şcoala publică din Ruşii de Vede a lui Alecsie Popovici, deveneau învăţători.

Primii ani de pregătire a candidaţilor au fost deosebit de dificili. De multe ori stăpânii moşiilor nu acceptau candidaţii recrutaţi de sate şi încercau, prin presiuni, să trimită oamenii lor. Preoţii şi slujbaşii stăpânirii, la fel. Uneori candidaţii, chiar şi după ce absolveau cursurile şi ieşeau învăţători, erau bătuţi, umiliţi şi supuşi tuturor dărilor, ca şi clăcaşii din rândul cărora proveneau.

Documentele vremii ni-l semnalează pe Alecsie Popovici peste tot, inspectând o şcoală, cercetând plângeri şi reclamaţii, intervenind la stăpânire cu rapoarte în apărarea prestigiului învăţătorilor pregătiţi de el, în care investise muncă şi speranţă. Toţi erau uimiţi de vitalitatea acestui om, cu sănătatea fragilă. La catedră, rezultatele au fost foarte bune. La 22 ianuarie 1834, Ocârmuirea judeţului trimitea o adresă Eforiei Şcoalelor Naţionale, descriind inspecţia făcută în şcoală în ziua precedentă, de duminică. După ieşirea de la biserică, boierii şi negustorii oraşului au mers în sala Şcolii Naţionale şi au asistat, în prezenţa Ocârmuitorului, la o lecţie publică, fiind cu toţii impresionaţi “mai vârtos de îndemânarea tinerilor”. Prin urmare, Ocârmuirea aducea laudă pentru “nepregetarea profesorului spre a întări aplecarea tinerimii la învăţătură şi bune obicinuinţe”.4

Din păcate, munca fără de sfârşit a măcinat încet, încet sănătatea profesorului. Aerul cald şi uscat de câmpie nu-i pria. La 14 octombrie 1836 s-a adresat Eforiei Şcoalelor şi a solicitat să fie trimis în alt oraş, nu pentru că nu se înţelegea cu oamenii, ci pentru a schimba clima.5 Nobleţea acestui om rezultă şi din acele rânduri:

...Acum sunt 3 ani trecuţi de când mă aflu în slujbă aici în oraşul Ruşii de Vede şi nici cum nu-mi pociu îndrepta desăvârşit sănătatea: se vede treaba ca nu-mi prieşte clima locului.

Pentru aceea, rog bunătatea Cinstitei Eforii, să binevoiască a mă schimba la alt oraş, unde va fi vacant, sau oriunde va binechibzui Cinstita Eforie, ca să mai schimb clima, doar îmi voi dobândi sănătatea desăvârşit, pentru care şi eu voi fi recunoscător şi voi potrivi cu îndoită silinţă ce voi arăta, întru învăţătura şcolarilor după cum dovedesc şi acum atestaturile mele pentru silinţa şi sporul ce am făcut la învăţătură cu şcolarii în cursul acestor 3 ani de zile.

Nr. 9, 1836 octombrie 14.

Profesor public, Alecsie Popovici.

Nu cunoaştem motivul pentru care Eforia Şcoalelor n-a aprobat schimbarea lui Alecsie Popovici la altă şcoală. La 2 septembrie 1838, Comitetul de inspecţie al Şcoalelor Publice făcea cunoscut că, la 30 august 1838, Alecsie Popovici, profesorul Şcolii Naţionale din Ruşii de Vede, a încetat din viaţă. Cât de devotat a fost acest om operei sale, şcolii, rezultă şi din faptul ca, la 10 august 1838, deci cu numai 20 de zile înainte de a-şi da obştescul sfârşit, semna, încă, un raport către Eforia Şcoalelor, prin care solicita cataloage tipărite spre a trece copiii, la 16 august, când va începe şcoala, şi când aceştia vor veni cu părinţii să se înscrie. 6

Alecsie Popovici a murit sărac. Singura avere, o mică vie cumpărată de la un orăşean şi cărţile personale au fost vândute la licitaţie pentru a se achita datoriile provenite din cărţile luate de pe la diferite edituri, spre a fi date şcolarilor.

La conducerea Şcolii Naţionale din Ruşii de Vede a venit, pentru o perioadă scurtă, un localnic, Grigore Constantincscu. În 1842 a fost adus, de Eforia Şcoalelor, Vasile Urzescu, de fel din Banat, format tot în spiritul şcolii ardeleneşti. Rolul său în organizarea învăţământului public din judeţ a fost imens. Practic, el a continuat activitatea lui Alecsie Popovici şi a întemeiat şcoli în aproape toate satele. Vasile Urzescu este cel care a alcătuit un corp de supervizori, câte unu pentru fiecare plasă, cu rol de a inspecta desfăşurarea învăţământului.7 A pus sub control şcolile particulare care funcţionau pe moşii sau la biserici. A contribuit la întemeierea şcolilor de ţinută din oraşe, acolo unde negustorii au manifestat interes pentru instruirea practică a copiilor, în sfârşit, a luptat pentru ca învăţământul să se desfăşoare în limba românească.

Vasile Urzescu este autor de cărţi. A publicat Epistolar sau modele de scrisori, în două volume (l 840), un Vocabular român-francez (1846) şi a început Gramatica Limbii Române pe care, din păcate, nu a terminat-o.8 A fost îndepărtat, însă, din învăţământ în toamna anului 1848, pe motiv că a participat la Revoluţie. Se află trecut pe lista celor 13 profesori transilvăneni, ce fusese întocmită la 18 octombrie 1848 de Departamentul Logofeţiei Bisericeşti şi Instrucţiunii Publice şi trimisă Eforiei Şcoalelor, spre a se lua măsuri de înlăturare a acestora din învăţământ.9

Ştiinţa de carte a ajuns din Transilvania până în Teleorman şi altfel, respectiv prin intermediul oierilor. Învăţătorul satului Peretu, Petre Stroescu, a scris şi a tipărit o carte în care se consemnează ce se ştia la sfârşitul secolului al XIX-lea despre originea familiei din care făcea parte, că se trăgea din Transilvania, de la Săliştea Sibiului.11 În 1810, mai multe familii de mocani de acolo au pornit cu turmele ca să ajungă la Zimnicea. Intenţionau să le treacă Dunărea, să meargă la Istanbul şi să le valorifice, aşa cum se făcea de secole. Probabil că din cauza evenimentelor tulburi, cauzate de războiul ruso-turc, nu au mai ajuns la Dunăre. S-au oprit în satul Şovărăşti, în smârcurile Nanovului, undeva în apropierea oraşului Alexandria de astăzi. Au cerut voie localnicilor să rămână acolo şi au fost primiţi cum se cuvine.

Oameni harnici, conduşi de baciul lor, Adam Mocanul, oierii sălişteni au contribuit într-o mare măsură la întărirea satului, care a devenit un important centru comercial. S-a transmis din generaţie în generaţie - şi Petre Stroescu a prins în cartea sa - informaţia că negustorii turci veneau din raiaua Turnu să cumpere din Şovărăşti miere, unt, brânză şi midovină, produse pe care le consumau sau le duceau la sud de Dunăre, spre vânzare.

Asupra satului Şovărăşti s-a abătut holera. Călăraşii stăpânirii au dărâmat bordeiele şi aşezarea s-a spart. Oierii, dar şi localnicii, s-au mutat mai jos, lângă Vedea, unde au întemeiat un nou sat, pe care 1-au numit, după baciul lor, Adam Mocanul, Adămeşti. Schimbarea numelui nu este întâmplătoare. Pune în evidenţă locul ocupat în viata localităţii de oierii transilvăneni şi de conducătorul lor.

Adam Mocanul a fost un om deosebit. După ce s-a oprit cu ai săi la Şovărăşti, s-a întors în Mărginime şi a construit o bisericuţă din lemn pe care a adus-o în Teleorman. L-a adus cu el, din Transilvania şi pe călugărul Dănilă şi l-a aşezat preot al satului. Baciul Adam Mocanul ştia carte. L-a învăţat şi pe nepotul său Radu şi, după ce Dănilă a încetat din viaţă, 1-a făcut preot. I-a învăţat carte şi pe unii dintre localnici. La holeră, nu a părăsit bisericuţa din lemn. A luat-o cu el şi a instalat-o pe malul Vezii, în noul sat, conştient fiind de rolul credinţei în coagularea comunităţii în care a intrat. Deci, nu întâmplător locuitorii au acceptat să se schimbe numele satului din Şovărăşti în Adămeşti.

Venirea oierilor transilvăneni în Teleorman, la care ne-am referit, nu este singulară. Numeroase documente se referă la acest fenomen, al transhumanţei, cu urmări economice, sociale şi culturale din cele mai importante. Numai că, din păcate, nu avem consemnate, cum s-a întâmplat în cazul Şovărăştilor, amploarea impactului convieţuirii oierilor cu localnicii teleormăneni. Este bine să precizăm că legăturile judeţului Teleorman cu Transilvania nu se rezumă la păstori şi la treceri legale.

În general, despre transhumanţă s-a format de-a lungul timpului o imagine denaturată, cu nuanţe mioritice. În realitate viaţa păstorilor transilvăneni veniţi în Ţara Românească a fost deosebit de grea. Exemplificăm la întâmplare cu cazul oierilor Iacov sin Iacov şi Petre sin Oprea Bâra, ambii din Răşinari. La 8 octombrie 1838, pentru a-şi reface turmele au fost nevoiţi să se împrumute cu bani de la cămătarul Ianache Crăciun din Suhaia. Deoarece nu au reuşit să restituie la timp împrumutul Judecătoria locală a pus sechestru pe oile pe care le deţineau.

Documentele impresionează prin duritatea autorităţilor care nu au dat ciobanilor posibilitatea să se apere pe cale judecătorească. Ca să-şi salveze cât de cât singurul lor avut, oierii au fost nevoiţi să-şi spargă turmele, să fugă cu câteva oi iar pe celelalte să le lase pe la diverşi locuitori din satele de pe marginea Dunării. Cu toate acestea lui Iacov sin Iacov i-au fost sechestrate 35 de oi iar lui Petre Bâra, 70.

Cei veniţi din Transilvania erau, de regulă, fie oameni săraci, care se băgau ciobani pe la vitele boierilor din satele de la Dunăre, fie aveau turme de oi şi dispuneau de avere. Interesant este cazul lui Iacov sin Iacov din Răşinari, amintit mai sus, care era pitar, ceea ce înseamnă că se trăgea din neam de boiernaşi.

Din când în când, autorităţile din Ţara Românească puneau să se cerceteze şi să se consemneze familiile intrate fără aprobare în aşezările pe care le administrau. Spre exemplu, în 1833, în judeţul Teleorman se stabiliseră fără aprobarea stăpânirii, 10 familii.12 Interesant este că trecerea ilegală era mai frecventă pe graniţa cu Transilvania decât în sud, dinspre Imperiul Otoman. Ca să revenim la situaţia din 1833, din cele 10 familii amintite, cu 33 de suflete, una singură era de bulgari, care intrase şi se stabilise la Zimnicea. Celelalte proveneau din tara nemţească şi pătrunseseră în principat, tăinuit, prin plaiurile Vâlcanului, Arefului, Loviştei şi Nucşoarei, din judeţele Argeş, Muscel şi Vâlcea. Toţi erau consideraţi ungureni, erau săraci şi se chiverniseau cu munca pământului.13

Contactul locuitorilor din mai multe zone, indiferent de formă, a avut un rol însemnat în formarea conştiinţei naţionale a românilor. Realizarea unirii politice nu ar fi fost posibilă fără unitatea de limbă, obiceiuri şi credinţă, la care au contribuit cei mulţi şi neştiuţi.

Transilvănenii veniţi în Teleorman în prima jumătate a secolului al XIX-lea au lăsat o impresie deosebită. Ei s-au dovedit a fi oameni instruiţi, cumpătaţi şi buni gospodari. Pe de altă parte, îşi iubeau cu mândrie neamul şi luptau pe orice cale pentru emanciparea lui. Imaginea creată, mai ales de către dascăli, a făcut ca lupta de eliberare naţională a românilor ardeleni de la sfârşitul aceluiaşi veac să se bucure de înţelegere şi sprijin în Teleorman.

Să dam câteva exemple. La 19 aprilie 1894 locuitorii oraşului Alexandria au protestat împotriva persecuţiei la care erau supuşi românii din Transilvania de către administraţia austro-ungară şi au cerut Ligii Culturale din localitate să fie activă şi să-şi facă cunoscut punctul său de vedere. Cităm din document: Cetăţenii alexăndreni, astăzi 1894 aprilie 19, întruniţi în meeting, protestează cu energie în contra măsurilor de persecuţie dirijate de maghiari contra fraţilor noştri din Transilvania şi invită Comitetul Secţiunii Ligii de a da telegrame de încurajare fraţilor luptători, a continua cu bărbăţie pe calea dobândirii drepturilor lor. Moţiunea a apărut în ziarul local Vedea din 24 aprilie l894 şi a fost semnată de persoane importante ca Bădescu-Roşiori, Anghel Repanovici, N. Saftu, N. Bogdan, C, Varro, A. Macavei, N. Vasilescu, N. Bădescu-Roşiori, Dumitru I. Roman, I. Angelescu, Gr. Angelescu, Th. Iordănescu, P. Gănescu, dr. C. Marinoiu, N. Paspale, A. M. Bragadireanu, pr. N. Teodorescu, maior D. Georgescu, I. Stănulescu, D. Paraschivescu, C. Vlădescu, C. Marinescu, dr. Capitanovici, St. M. Ţânţăreanu, C. C. Steiceanu, pr. A. Dumitrian, Barbu Ionescu, I. Marinescu, S. Mottaş, D. Negulescu, C. Colicrava, R. Bubureanu, P. Teodorescu şi alte 300 de persoane greu de identificat.

Tot la 24 aprilie 1894 alexăndrenii au găsit de cuvinţă că este oportun să trimită o telegramă de îmbărbătare doctorului Ioan Raţiu, considerat de ei a fi conducătorul mişcării româneşti din Transilvania, cu următorul conţinut:

D-lui dr. Ioa Raliu Sibiu, Fleischergasse

Cetăţenii alexăndreni, astăzi 19 aprilie 1894, întruniţi într-un însemnat meeting compus din comercianţi de toate clasele, preoţi şi ţărani, în urma discursurilor de protestare ţinute de diferiţi oratori contra persecuţiilor fraţilor noştri români din partea maghiarilor, au votat prin aclamaţiuni unanime rezoluţiunea de a vă aduce în numele lor cele mai călduroase felicitări pentru dreptatea cauzei ce apăraţi, rugându-vă să mergeţi tot înainte, siguri fiind că precum întunericul nopţii urmează lumina zilei, aşa, în curând, dreptatea va lua locul nedreptăţii.

Preşedintele Ligii Culturale, secţia Alexandria,

D. Bădescu-Roşiori15

Secţia din Alexandria a Ligii Culturale a adresat, de asemeni, deputatului Lueger din Parlamentul de la Viena o telegramă prin care l-a felicitat pentru sprijinul acordat luptei românilor din Transilvania: Declaraţia ce aţi făcut în Parlament, susţinând cauza popoarelor asuprite - se spune în telegramă - vă face multă onoare, O astfel de înţelepciune, loialitate şi patriotism se găsesc mai rar. Vă felicităm, dorindu-vă succese pe calea dreaptă ce aţi apucat. Onoare şi alegătorilor care v-au dat mandatul că nu s-au înşelai în aşteptările lor.16

Acţiunile Legii Culturale din Regat aveau să atragă atenţie marilor puteri ale Europei asupra luptei pentru drepturi cetăţeneşti şi naţionale ale românilor din Transilvania şi au contribui destul de mult la realizarea Marii Uniri de la l Decembrie 1918.

 

                                    Prof. Gheorghe POPA

Direcţia Judeţeană Teleorman a Arhivelor Naţionale

 

 

Note

 

1. V.A. Urechiă, Istoria Şcoalelor, vol. IV, Buc., 1892, p. 234.

2.  Direcţia Judeţeană Teleorman a Arhivelor Naţionale, Fond Prefectura Judeţului Teleorman, dosar 5871/1833, f. 5

3.  Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 4143/1831. f.22.

4. Anghel Manolache, Gh. Pârnuţă. Contribuţii la istoria culturii şi învăţământului în Teleorman, Alexandria, 1975. p. 111.

5. Ibidem, p. 89

6.  Arhivele Naţionale Istorice Centrale. Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 6707/1837. f. 125.

7. Anghel Manolache, Gh. Pârnuţă, op. cit., p. 249.

8. Ibidem, p. 314.

9. Ibidem, p. 3 11.

10. Ibidem, p. 318.

11.  Petre Sţroescu, Adam Mocanii şi Familia Stroescu. Tipografia Lumina Poporului. Roşiorii de Vede, 1940.

12. Direcţia Judeţeană Teleorman a Arhivelor Naţionale, Fond Prefectura Judeţului Teleorman, dosar 275/1833. f. 22-24.

13. Idem.

14. Vedea, Alexandria, an I, nr. 30 din 24 aprilie 1894.

15. Idem.

16. Gheorghe Popa, Măria Georgescu, Documente privind istoria oraşului Alexandria (1833-1982), Bucureşti. 1984. p. 170.