România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

IN MEMORIAM, GRIGORE VIERU !

       Am în faţă, o poză mare, facută de mine, la Alba Iulia, pe 3 decembrie 2008, la cea de a XI-a ediţie a Congresului Spiritualităţii Române şti, organizat de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, c u prilejul aniversării a 90 de ani de la Marea Unire, la care a fost invitat de onoare, poetul Grigore Vieru şi care, cu mâna dreaptă ridicată, asemenea unui Apostol care binecuvântează mulţimea, a rostit în faţa celor prezenţi, în sala ce a hotărât Unirea cea Mare la l decembrie 1918, poezia sa devenită acum Testament, ”Nu am nimic, moarte, cu tine”. L-am înregistrat pe memoria aparatului având parcă premoniţia că nu-1 voi mai întâlni. Parcă-1 aud: , . Nu am, moarte, cu tine nimic/Eu nici măcar, nu te urăsc/ Cum te blestemau unii, vreau să zic, La fel cum lumina părăsc. Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi/ De-ai avea mamă şi-ar muri, Ce-ai face tu şi cum ar fi/ De-ai avea copii şi-ar muri?/ Nu am, moarte, cu tine nimic, Eu nici măcar nu te urăsc Vei fi mare tu, eu voi fi mic, Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc. Nu frică, nu teamă, Milă de tine mi-i, Că n-ai avut niciodată mamă, că n-ai avut niciodată copii. ” Cuvintele sale îmi mergeau la inimă, mă emoţionau, dar mă şi puneau pe gânduri, mai ales când relata că„generaţia sa de după război a fost cea mai oropsită, că unirea cu Ţara Mamă„a fost pentru Basarabia clopotul de aur al istoriei, limbii şi credinţei creştine române” Cu tristeţe în glas afirma, că din păcate, la noi, unii s-au săturat de România Mare, iar basarabenilor, deşi le este dor de România, Prutul încă îi desparte şi nu mai este pod de flori între fraţi.

Îl ascultam şi rememoram, cum i-am cunoscut, poezia şi activitatea, pusă în slujba românilor de pretutindeni. Mi-am adus aminte, că înainte de 1989, prin ziarul „Literatura şi Arta”sosit cu greu în România socialistă, de la Chişinău, chiar cu riscul de a fi sancţionat, am intrat în posesia poeziilor sale pe care le multiplicam şi le difuzam prietenilor. Aveau ceva anume, nu erau elogioase ca la noi, ci calde, cu multă dragoste de neamul, istoria şi credinţa străbună. De mama sa pe care o iubea nespus, mulţumindu-i pentru sacrificiul de a-l face om. De respectul până la adulaţie, pentru versurile lui Eminescu. Prin poezia sa, am reuşit să cunosc mai bine, sufletul românilor basarabeni, istoria zbuciumată a acestui ţinut străvechi românesc, a soartei celor trimişi, numai pentru că erau români, de noua conducere sovietică, în Gulag, a atâtor suferinţe îndurate. Învăţasem la facultate istoria Moldo vei, întâi versiunea sovietică, apoi cea scrisă de Nicolae Iorga, Ioan Nistor sau Onisifor Ghibu şi am înţeles modul în care s-a hotărât în Sfatul Ţării, în martie 1918, unirea cu România, dar şi suferinţele acestora sub ocupaţia sovietică.

Poezia lui Grigore Vieru, completa, spiritual, durerea şi suferinţele fraţilor de peste Prut. Au venit apoi, acele manifestări dramatice, acele teribile revolte ale spiritelor româneşti, după căderea Cortinei de Fier, prăbuşirea Zidului Berlinului şi destrămarea Uniunii Sovietice, când la Chişinău, cei cu inima română, au ieşit în stradă, au arborat steagul Tricolor şi au trecut la scrierea şi vorbirea limbii române, fără teamă. Grigore Vieru era în fruntea lor, dorind să soarbă Prutul, în unirea cu fraţii din România, prin podurile de flori. A urmat, din nou dezamăgirea (aşa ne este dat nouă românilor să ne ducem, mereu, mereu, crucea tot mai grea a destinului, pusă pe umerii noştri de alţii), acea înstrăinare de ţelul comun, unirea cu România, dictată de conducerile comuniste de la Chişinău şi Moscova.

Îl urmăream de fiecare dată când trecea Prutul în Ţară, la Iaşi, Bucureşti, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Ţebea, Craiova sau în alte părţi, pe care le descoperea cu multă plăcere şi încântare, făcându-şi numeroşi prieteni, lăsând amintiri de neuitat. Adresându-se oamenilor de suflet, nu uita, niciodată, să le readucă aminte de Eminescu şi nevoia de a-l ţine mereu treaz în inimile şi sufletele noastre, pentru ca neamul să nu piară, de faptele măreţe ale lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, de înaintaşii cei demni şi eroi, cu suferinţele lor şi să condamne, prin puterea cuvintelor, noua osândă pe care trebuie să o ducă în prezent, românii de pe cele două maluri ale Prutului, despărţiţi, umiliţi şi îngrijoraţi de ziua de mâine, într-o Europă din ce în ce mai regionalizată şi manipulată de forţe obscure.

Nu-l întâlnisem personal. Îl urmăream prin emisiunile de radio şi televiziune, prin presa scrisă. Mi-a fost dat să-1 întâlnesc la Alba Iulia la Congres. L-am aşteptat în holul sălii Marii Uniri, în ziua de 3 decembrie 2008. în jurul orei 09. 45. Se pregătea să între la Congres. M-am prezentat şi i-am dăruit cartea mea „Nicolae Munthiu. ofiţer de naţionalitate română din armata austro-ungară - Scrisori de pe Frontul din Galiţia (1914-1917)”, cu următoarea dedicaţie: „Maestrului Grigore Vieru, ale cărui poezii le citesc cu deosebit respect şi dragoste pentru melodia şi frumuseţea versului, a simţământului românesc ce izvorăşte din acestea, urându-i viaţă lungă şi multă sănătate”. Am semnat: “un ardelean ce se trage din Horea şi Avram Iancu şi-l iubeşte pe Eminescu”. M-a îmbrăţişat şi pe loc mi-a scris următoarea dedicaţie pe volumul „Basarabia literară-90 de ani de la Marea Unire” : „Fratelui Constantin C. Gomboş, bucurându-mă că şi-a alipit inima de lacrima noastră. Omagiu, Grigore Vieru, Alba Iulia, 3 decembrie 2008”.

În sală, era aşezat la prezidiul Congresului înconjurat de personalităţi, în apropiere fiindu-i poetul Adrian Păunescu, nonagenarul Alexandru Danielopol, trăitor la Paris, luptător pentru recunoaşterea sacrificiilor României pentru cauza europeană, dar şi de a-l pune în drepturi pe bănăţeanul Traian Vuia, cu invenţia sa nemuritoare, primul zbor cu un aparat mai greu ca aerul cu mijloace proprii de bord, la Montesson-Paris, la 18 martie 1906, arhiepiscopul Andreicuţ, academicianul Mihai Cimpoi, poeţii Ion Brad şi Vasile Tărâţeanu ş.a. Îi urmărea cu interes pe reprezentanţii românilor din cele 37 de state ale lumii, în care sunt răspândiţi peste 13 milioane de români, de ce sunt în stare să facă pentru a nu pieri neamul şi tradiţia lui, fiecare după puteri. Mă străduiam fiind în rândul al doilea, să-l reţin cât mai mult în memoria aparatului de fotografiat. Ceva lăuntric îmi spunea că n-o să-1 mai întâlnesc.

   Şi a venit trăsnetul! Posturile de radio şi televiziune anunţă, că poetul Grigore Vieru, în seara zilei de 15 ianuarie 2009, la întoarcerea de la o activitate consacrată lui Mihai Eminescu, a suferit un grav accident de circulaţie, iar şoferul a scăpat cu viaţă, ca în cazul familiei Aldea şi Doina Teodorovici, şi că a fost internat la Spitalul de Urgentă din Chişinău. Românii au vrut să-1 aducă la Bucureşti (un arab, d-nul Raed Arafat a zburat cu un elicopter Smurd la Chişinău, dar poetul nu era transportabil). S-a anunţat decesul acestuia peste două zile. Pe 19 ianuarie a. c ora 09. 00, am sunat pe celular la Chişinău, pe doamna Raisa Vieru, soţia acestuia. Numărul de telefon mi-1 dăduse la Alba Iulia. I-am transmis următorul mesaj: “De la Timişoara din România, cu lacrimi în ochi şi suflete, familia Constantin. E lena Astra şi Ancuţa Daciana-Gomboş vă transmit sincere condoleanţe. Am aprins o candelă în memoria marelui poet şi om de suflet, Grigore Vieru, dispărut trupeşte, dar sufletul acestuia s-a dus acolo Sus, în împărăţia Cerurilor, acolo unde, Bunul Dumnezeu a hotărât să se întâlnească cu cel pe care 1-a iubit toată viaţa, cu bădiţa Mihai Eminescu. Fie ca memoria Domniei Sale să rămână veşnic în conştiinţa noastră. Fiţi tare în aceste momente grele pentru dumneavoastră şi pentru Ţară, pentru fraţii din toată România şi de pretutindeni”. Am plâns amândoi şi i-am promis că îi voi trimite poze şi înregistrările mele pe C. D de la Alba Iulia. Pe 27 ianuarie a. c. am fost sunat la telefon, de la Chişinău, de D-na Raisa Vieru care mi-a spus: „Vă mulţumesc din inimă şi vă sunt recunoscătoare pentru cele trimise. Mă bucur să aflu că la Timişoara, soţul meu a avut asemenea prieteni. A fost un om bun, soţ iubitor, patriot, cald şi prietenos cu toată lumea, cu cei care-i treceau pragul casei. Le punea pe masă tot ce avea mai bun, cu toate nevoile de aici. Mare păcat că s-a dus, România a pierdut un fiu credincios, un luptător pentru neam. ”I-am spus că la Timişoara, Asociaţia culturală “Constantin Brâncuşi” a evocat într-o adunare specială, personalitatea şi opera poetului Grigore Vieru, vizita sa pe meleagurile bănăţene şi faptul că este membru de onoare al asociaţiei. S-a aprins o candelă şi s-a păstrat un moment de reculegere”. Au înnecat-o, din nou, lacrimile, ca şi pe mine, cel care răspundeam la telefon. Sper să fi adus o clipă de alinare Doamnei Raisa în marea sa durere, de a nu mai avea alături pe OMUL şi POETUL NAŢIONAL, GRIGORE VIERU.

Am început să caut în biblioteca mea, cărţile şi revistele cu poeziile, interviurile şi articolele poetului. Să-1 înţeleg mai bine acum după moarte. ca să mi-l pot lega şi mai mult şi mai puternic de fiinţa mea, de a nu-1 uita, fiindcă a dispărut un MARE FIU AL ROMÂNIEI, UN LUPTĂTOR cu forţele destinului, potrivnice neamului şi credinţei noastre strămoşeşti.

Adio, domnule grigore vieru, cel ce nu te-ai temut de moarte!

                                                                                                    Constantin C. GOMBOŞ

 

IUBIRE,

                        În memoria lui Grigore Vieru

 Lângă stejarul înalt

Trupul tău

Vibra, privindu-ne.

Voi ştiţi şi nici nu ştiţi

Cât vă iubesc,

Fraţilor mei!

Apele văzduhului de s-ar tulbura,

Tot vă zăresc,

Vă simt aproape mereu.

Ce trebuie să faci

Ca soarele dimineţii

Să răsară egal pentru toţi?

Ce trebuie să faci

Ca stejarul acesta umbros

Să ne cuprindă pe toţi?

Nimic altceva, omule, decât

Iubire,

Statornică şi veşnică iubire.

             Aurel Pentelescu, 16 februarie 2009, Bucureşti