Am
în faţă, o poză mare, facută de mine, la Alba Iulia,
pe 3 decembrie 2008, la cea de a XI-a ediţie a Congresului
Spiritualităţii Române şti, organizat de Liga Culturală
pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, c u prilejul aniversării
a 90 de ani de la Marea Unire, la care a fost invitat de onoare, poetul
Grigore Vieru şi care, cu mâna dreaptă ridicată, asemenea
unui Apostol care binecuvântează mulţimea, a rostit în faţa
celor prezenţi, în sala ce a hotărât Unirea cea Mare la l
decembrie 1918, poezia sa devenită acum Testament, ”Nu am nimic,
moarte, cu tine”. L-am înregistrat pe memoria aparatului având parcă
premoniţia că nu-1 voi mai întâlni. Parcă-1 aud: , . Nu
am, moarte, cu tine nimic/Eu nici măcar, nu te urăsc/ Cum te
blestemau unii, vreau să zic, La fel cum lumina părăsc. Dar
ce-ai face tu şi cum ai trăi/ De-ai avea mamă şi-ar
muri, Ce-ai face tu şi cum ar fi/ De-ai avea copii şi-ar muri?/
Nu am, moarte, cu tine nimic, Eu nici măcar nu te urăsc Vei fi
mare tu, eu voi fi mic, Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frică, nu teamă, Milă de tine mi-i, Că n-ai avut
niciodată mamă, că n-ai avut niciodată copii. ”
Cuvintele sale îmi mergeau la inimă, mă emoţionau, dar mă
şi puneau pe gânduri, mai ales când relata că„generaţia
sa de după război a fost cea mai oropsită, că unirea
cu Ţara Mamă„a fost pentru Basarabia clopotul de aur al
istoriei, limbii şi credinţei creştine române” Cu tristeţe
în glas afirma, că din păcate, la noi, unii s-au săturat
de România Mare, iar basarabenilor, deşi le este dor de România,
Prutul încă îi desparte şi nu mai este pod de flori între fraţi.
Îl
ascultam şi rememoram, cum i-am cunoscut, poezia şi activitatea,
pusă în slujba românilor de pretutindeni. Mi-am adus aminte, că
înainte de 1989, prin ziarul „Literatura şi Arta”sosit cu greu
în România socialistă, de la Chişinău, chiar cu riscul de
a fi sancţionat, am intrat în posesia poeziilor sale pe care le
multiplicam şi le difuzam prietenilor. Aveau ceva anume, nu erau
elogioase ca la noi, ci calde, cu multă dragoste de neamul, istoria
şi credinţa străbună. De mama sa pe care o iubea
nespus, mulţumindu-i pentru sacrificiul de a-l face om. De respectul
până la adulaţie, pentru versurile lui Eminescu. Prin poezia
sa, am reuşit să cunosc mai bine, sufletul românilor
basarabeni, istoria zbuciumată a acestui ţinut străvechi
românesc, a soartei celor trimişi, numai pentru că erau români,
de noua conducere sovietică, în Gulag, a atâtor suferinţe îndurate.
Învăţasem la facultate istoria Moldo vei, întâi versiunea
sovietică, apoi cea scrisă de Nicolae Iorga, Ioan Nistor sau
Onisifor Ghibu şi am înţeles modul în care s-a hotărât
în Sfatul Ţării, în martie 1918, unirea cu România, dar
şi suferinţele acestora sub ocupaţia sovietică.
Poezia
lui Grigore Vieru, completa, spiritual, durerea şi suferinţele
fraţilor de peste Prut. Au venit apoi, acele manifestări
dramatice, acele teribile revolte ale spiritelor româneşti, după
căderea Cortinei de Fier, prăbuşirea Zidului Berlinului
şi destrămarea Uniunii Sovietice, când la Chişinău,
cei cu inima română, au ieşit în stradă, au arborat
steagul Tricolor şi au trecut la scrierea şi vorbirea limbii române,
fără teamă. Grigore Vieru era în fruntea lor, dorind să
soarbă Prutul, în unirea cu fraţii din România, prin podurile
de flori. A urmat, din nou dezamăgirea (aşa ne este dat nouă
românilor să ne ducem, mereu, mereu, crucea tot mai grea a
destinului, pusă pe umerii noştri de alţii), acea înstrăinare
de ţelul comun, unirea cu România, dictată de conducerile
comuniste de la Chişinău şi Moscova.
Îl
urmăream de fiecare dată când trecea Prutul în Ţară,
la Iaşi, Bucureşti, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Ţebea, Craiova
sau în alte părţi, pe care le descoperea cu multă plăcere
şi încântare, făcându-şi numeroşi prieteni, lăsând
amintiri de neuitat. Adresându-se oamenilor de suflet, nu uita, niciodată,
să le readucă aminte de Eminescu şi nevoia de a-l ţine
mereu treaz în inimile şi sufletele noastre, pentru ca neamul să
nu piară, de faptele măreţe ale lui Ştefan cel Mare
şi Sfânt, de înaintaşii cei demni şi eroi, cu suferinţele
lor şi să condamne, prin puterea cuvintelor, noua osândă
pe care trebuie să o ducă în prezent, românii de pe cele două
maluri ale Prutului, despărţiţi, umiliţi şi îngrijoraţi
de ziua de mâine, într-o Europă din ce în ce mai regionalizată
şi manipulată de forţe obscure.
Nu-l
întâlnisem personal. Îl urmăream prin emisiunile de radio şi
televiziune, prin presa scrisă. Mi-a fost dat să-1 întâlnesc
la Alba Iulia la Congres. L-am aşteptat în holul sălii Marii
Uniri, în ziua de 3 decembrie 2008. în jurul orei 09. 45. Se pregătea
să între la Congres. M-am prezentat şi i-am dăruit cartea
mea „Nicolae Munthiu. ofiţer de naţionalitate română din
armata austro-ungară - Scrisori de pe Frontul din Galiţia
(1914-1917)”, cu următoarea dedicaţie: „Maestrului Grigore
Vieru, ale cărui poezii le citesc cu deosebit respect şi
dragoste pentru melodia şi frumuseţea versului, a simţământului
românesc ce izvorăşte din acestea, urându-i viaţă
lungă şi multă sănătate”. Am semnat: “un
ardelean ce se trage din Horea şi Avram Iancu şi-l iubeşte
pe Eminescu”. M-a îmbrăţişat şi pe loc mi-a scris
următoarea dedicaţie pe volumul „Basarabia literară-90 de
ani de la Marea Unire” : „Fratelui Constantin C. Gomboş, bucurându-mă
că şi-a alipit inima de lacrima noastră. Omagiu, Grigore
Vieru, Alba Iulia, 3 decembrie 2008”.
În
sală, era aşezat la prezidiul Congresului înconjurat de
personalităţi, în apropiere fiindu-i poetul Adrian Păunescu,
nonagenarul Alexandru Danielopol, trăitor la Paris, luptător
pentru recunoaşterea sacrificiilor României pentru cauza europeană,
dar şi de a-l pune în drepturi pe bănăţeanul Traian
Vuia, cu invenţia sa nemuritoare, primul zbor cu un aparat mai greu
ca aerul cu mijloace proprii de bord, la Montesson-Paris, la 18 martie
1906, arhiepiscopul Andreicuţ, academicianul Mihai Cimpoi, poeţii
Ion Brad şi Vasile Tărâţeanu ş.a. Îi urmărea cu
interes pe reprezentanţii românilor din cele 37 de state ale lumii,
în care sunt răspândiţi peste 13 milioane de români, de ce
sunt în stare să facă pentru a nu pieri neamul şi tradiţia
lui, fiecare după puteri. Mă străduiam fiind în rândul al
doilea, să-l reţin cât mai mult în memoria aparatului de
fotografiat. Ceva lăuntric îmi spunea că n-o să-1 mai întâlnesc.
Şi
a venit trăsnetul! Posturile de radio şi televiziune anunţă,
că poetul Grigore Vieru, în seara zilei de 15 ianuarie 2009, la întoarcerea
de la o activitate consacrată lui Mihai Eminescu, a suferit un grav
accident de circulaţie, iar şoferul a scăpat cu viaţă,
ca în cazul familiei Aldea şi Doina Teodorovici, şi că a
fost internat la Spitalul de Urgentă din Chişinău. Românii
au vrut să-1 aducă la Bucureşti (un arab, d-nul Raed Arafat
a zburat cu un elicopter Smurd la Chişinău, dar poetul nu era
transportabil). S-a anunţat decesul acestuia peste două zile. Pe
19 ianuarie a. c ora 09. 00, am sunat pe celular la Chişinău, pe
doamna Raisa Vieru, soţia acestuia. Numărul de telefon mi-1 dăduse
la Alba Iulia. I-am transmis următorul mesaj: “De la Timişoara
din România, cu lacrimi în ochi şi suflete, familia Constantin. E
lena Astra şi Ancuţa Daciana-Gomboş vă transmit
sincere condoleanţe. Am aprins o candelă în memoria marelui
poet şi om de suflet, Grigore Vieru, dispărut trupeşte, dar
sufletul acestuia s-a dus acolo Sus, în împărăţia
Cerurilor, acolo unde, Bunul Dumnezeu a hotărât să se întâlnească
cu cel pe care 1-a iubit toată viaţa, cu bădiţa Mihai
Eminescu. Fie ca memoria Domniei Sale să rămână veşnic
în conştiinţa noastră. Fiţi tare în aceste momente
grele pentru dumneavoastră şi pentru Ţară, pentru fraţii
din toată România şi de pretutindeni”. Am plâns amândoi
şi i-am promis că îi voi trimite poze şi înregistrările
mele pe C. D de la Alba Iulia. Pe 27 ianuarie a. c. am fost sunat la
telefon, de la Chişinău, de D-na Raisa Vieru care mi-a spus:
„Vă mulţumesc din inimă şi vă sunt recunoscătoare
pentru cele trimise. Mă bucur să aflu că la Timişoara,
soţul meu a avut asemenea prieteni. A fost un om bun, soţ
iubitor, patriot, cald şi prietenos cu toată lumea, cu cei
care-i treceau pragul casei. Le punea pe masă tot ce avea mai bun, cu
toate nevoile de aici. Mare păcat că s-a dus, România a pierdut
un fiu credincios, un luptător pentru neam. ”I-am spus că la
Timişoara, Asociaţia culturală “Constantin Brâncuşi”
a evocat într-o adunare specială, personalitatea şi opera
poetului Grigore Vieru, vizita sa pe meleagurile bănăţene
şi faptul că este membru de onoare al asociaţiei. S-a
aprins o candelă şi s-a păstrat un moment de reculegere”.
Au înnecat-o, din nou, lacrimile, ca şi pe mine, cel care răspundeam
la telefon. Sper să fi adus o clipă de alinare Doamnei Raisa în
marea sa durere, de a nu mai avea alături pe OMUL şi POETUL NAŢIONAL,
GRIGORE VIERU.
Am
început să caut în biblioteca mea, cărţile şi
revistele cu poeziile, interviurile şi articolele poetului. Să-1
înţeleg mai bine acum după moarte. ca să mi-l pot lega
şi mai mult şi mai puternic de fiinţa mea, de a nu-1 uita,
fiindcă a dispărut un MARE FIU AL ROMÂNIEI, UN LUPTĂTOR cu
forţele destinului, potrivnice neamului şi credinţei
noastre strămoşeşti.
Adio, domnule grigore vieru,
cel
ce nu te-ai temut
de moarte!
Constantin C. GOMBOŞ
IUBIRE,
În memoria lui Grigore Vieru
Lângă stejarul înalt
Trupul tău
Vibra, privindu-ne.
Voi ştiţi şi nici nu ştiţi
Cât vă iubesc,
Fraţilor mei!
Apele văzduhului de s-ar tulbura,
Tot vă zăresc,
Vă simt aproape mereu.
Ce trebuie să faci
Ca soarele dimineţii
Să răsară egal pentru toţi?
Ce trebuie să faci
Ca stejarul acesta umbros
Să ne cuprindă pe toţi?
Nimic altceva, omule, decât
Iubire,
Statornică şi veşnică iubire.
Aurel Pentelescu, 16 februarie 2009, Bucureşti
|
|