România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

OMAGIU - OCTAVIAN GOGA

1 aprilie 2009 – 128 de ani de la naşterea poetului

 

,,Pe vioara poetului e îngrămădită

 toată suferinţa milenară a Ardealului’’

                                                          D.Micu

Pentru că s-a ivit din acest pământ al ,,pătimirii”, sufletul lui Octavian Goga, hrănit de sevele gliei ardelene, conturează în vers înzestrat atmosfera de existenţă a neamului său, care, atunci, sub înrobirea satrapică a regimului minorităţilor de dominaţie, nu putea să fie decât lumea rurală, întrucât dreptul românilor la funcţii obşteşti era şters. În poezia sa vibrează viaţa satului ardelean cu muncă, suferinţă, cântec de mângâiere, drag de natură, speranţă, vis de izbăvire.

Dăruit cu o putere de înţelegere profundă a fenomenelor vieţii, Octavian Goga distinge cu timpurie maturitate punctul de reazim al durabilităţii neamului nostru: ,,mi-am dat seama că osatura poporului e la ţară şi că, dacă vrem să credem într-o logică viitoare a evenimentelor care să ne salveze, trebuie să credem în ţăran şi în sat.” Din toate frământările gândirii sale, reiese că viaţa ţăranului este ,,o poveste a pâinii” şi, precum în vechile legende, pământul întreg stă pe mâinile truditorilor câmpului:

„E răzimată lumea toată

Pe palme aspre de plugari!” ( Carmen laboris – Poezia muncii )

Ajuns la această înţelegere, ca şi când ar fi fost pătruns de o poruncă a firii, Goga îşi contopeşte întreaga fiinţă cu durerea neamului său. Săvârşind ritualul unei rugăciuni:

„Eu în genunchi spre tine caut:

Părinte,- orânduie-mi cărarea!” (Rugăciune)

cere divinităţii să-i lumineze sufletul pentru a distinge o sacră alegere a vieţii sale:        

„Alungă patimile mele,

Pe veci strigarea lor o frânge,

Şi de durerea altor inimi

Învaţă-mă pe mine-a plânge.

Nu rostul meu, de-a pururi pradă

Ursitei maştere şi rele,

Ci jalea unei lumi, părinte,

Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda

Atâtor doruri fără leacuri,

Dă-mi viforul în care urlă

Şi gem robiile de veacuri.

De mult gem umiliţii-n umbră,

Cu umeri gârbovi de povară…

Durerea lor înfricoşată

În inimă tu mi-o coboară.

 

În suflet seamănă-mi furtună

Să-l simt în matca-i cum se zbate,

Cum tot amarul se revarsă

Pe strunele înfiorate.” (Rugăciune)

 

Ruga sfâşietoare a unui suflet curat, care nu cere nimic pentru sine, constituie dovada că poetul, trăind puternic suferinţa alor săi, înţelege care îi este menirea. Aşa se explică aprecierea la apariţia primului său volum de poezie, în 1905, din partea fostului său profesor de la Braşov, Vasile Goldiş, care salută cu admiraţie şi speranţe vocea poetului: ,,S-a născut poetul redeşteptării, drept vestitor apostol al unei vremi ce va să vie, În zgomotul crâncenei lupte ce o purtăm pentru dezrobirea noastră ne lipsea glasu-i de aramă, să ne trezească, de-am adormi, să ne îmbărbăteze, de-am lâncezi, să ne dea nădejde, de-am nădăjdui.”

Clopotul de aramă glăsuieşte despre ,,truda cea mai sfântă” a ţăranilor, în schimbul căreia ,,stăpânul vitreg loveşte”, ,,piticul plăteşte fiere.” Acestor ,,fraţi buni ai frunzelor din codru/Copii ai mândrei bolţi albastre” care sfinţesc ,,cu roua suiferinţei /Ţărâna plaiurilor noastre” poetul le pictează chipurile aureolate de ,,Cununa razelor sfinte” aşezată pe fruntea lor de ,,bunul cerului părinte” ca o mângâiere, ca o recunoaştere a sacralităţii trudei pentru pâine.

Dar clopotul lui Goga vorbeşte nu doar despre ,,jalea cea mai mare’’ , ci sonorităţile lui inundă ,,bietul bordeiaş de paie’’ şi picură speranţa că ,,Va străluci odată vremii/Norocul nostru-al tuturora’’ Pătrunzând în casa unde ,,Plâng doinele...”, poetul distinge că-,,n pacea obidirii...

Ca-ntr-un întins adânc de mare,

Trăieşte-nfricoşatul vifor

Al vremilor răzbunătoare.” (Plugarii)

Această formulare poetică a dictonului ,,după linişte, vine furtună”, plămădeşte măreţul eveniment al Ardealului – MAREA UNIRE.

Pământul acestui ţinut, sfântă moştenire străbună, recunoaşte în cei ce-l muncesc pe ,,cei mai buni copii ai firii”care străjuiesc ,,altarul/Nădejdii noastre de mai bine”. De aceea imaginea lui de rai cu ,,codri verzi de brad/Şi câmpuri de mătasă” devine frate de suferinţă şi , în solidaritatea lor, ,,de jale povestesc/A codrilor desişuri/Şi jale duce Mureşul/Şi duc tustrele Crişuri.” Alăturat acestei frăţietăţi, în manifestările codrului se simte prevestirea unei drepte orânduiri:

„Departe s-a aprins un fulger,

Lovind în creasta ta năprasnic,

Şi-n tot hotarul tău mânia

Şi-a început bătrânul praznic.

E-al răzvrătirii noastre tunet!

Şi-n neagra ta cutremurare,

Atâtea veacuri umilite

Îşi gem strivita răzbunare.” ( În codru)

 

Ia parte şi Oltul care se înfrăţeşte-n haiducie cu ,,Feciorii mândrei Cosânzene”, care vegheau sfânta noastră lege:

„Aşa domol te poartă firea,

Căci duce unda gânditoare

Durerea unui neam ce-aşteaptă

De mult o dreaptă sărbătoare

 

Demult, în vremi mai mari la suflet,

Erai şi tu haiduc, moşnege,

Când domni vicleni jurau pe spadă

Să sfarme sfânta noastră lege;

Tu, frate plânsetelor noastre

Şi răzvrătirii noastre frate,

Urlai tăriilor amarul

Mâniei tale–nfricoşate,’’ (Oltul)

 

Legătura cu natura este bastionul existenţei românilor pe acest pământ. Metafora stejarului este un certificat al istoriei, atestând cât de adânci sunt rădăcinile românilor în altarul sfânt al Transilvaniei:

„El, mut şi blând, stă fără să se-ncline,

Acolo unde-n vifor şi urgie

Blestemul rădăcinilor îl ţine…

 

Cu împăcare înfruntând povara,

Înfăşurat în vechea lui mândrie,

E neclintit: visează primăvara…”(Stejarul)

Această primăvară este intuită de rapsodul unui popor nedreptăţit în imaginea pruncului care i se înfăţişează ca

„…solul sfânt…înfricoşatul crainic,

Izbăvitor durerilor străbune.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

El, cel frumos şi frate bun cu glia,

Nou întrupatul suflet de Mesia,

Va fi judeţul ceasului de mâine.” (Clăcaşii)

Pentru mulţi alţi poeţi, vremea le-a derulat aşteptarea consacrării. Lui Octavian Goga consacrarea i-a adus-o primul volum de poezie. Pătrunsese prea devreme urgia vieţii ardelenilor, încât chiar din început a dat glas realităţii care îi apăsa sufletul. Pentru el era limpede că ,,pătimirea” era robirea, umilirea sub asuprirea ungurească şi înţelege că mântuirea urma s-o aducă unirea politică a românilor. Animat de acest înalt ideal, se înregimentează în politică şi, trecând Carpaţii, ,,a dus cea mai înflăcărată luptă pentru dezrobirea fraţilor săi, aflaţi sub jugul habsburgic şi a văzut just că drumul României era alături de aliaţi: Franţa, Anglia, Rusia. Lui Goga nu i se va putea contesta niciodată meritul de a fi fost nu numai cel mai strălucit poet al luptei pentru unirea românilor ca naţiune, ci şi acela de a fi luptat cu înalt devotament patriotic pentru acest ideal,” apreciază cu aleasă consideraţie un alt poet ardelean, Mihai Beniuc.

Bustul lui Octavian GOGA de pe Aleea Scriitorilor - parcul M. Eminescu di Alba Iulia

 

Mausoleul lui Octavia GOGA de la Ciucea - jud. Cluj.

Dorinţa de a-şi vedea ţara nu numai unită, ci şi făcându-se dreptate în sensul unui alt regim de guvernare, care să înlăture asuprirea celor mulţi, se loveşte de necorespondenţe între ceea ce visase şi ceea ce se înfăptuise, întrucât partidele politice luptau pentru interesele lor sub diferite lozinci demagogice. El văzuse altfel cursul evenimentelor:

„Un chiot strâmb îmi urlă la fereastră,

Norocul lui mă mustră şi mă doare.

Nu-i visul meu în fericirea voastră…

Eu am vestit o altă sărbătoare.

 

Mă-ntorc din nou spre culmi de-odinioară,

Ca să nu-mi sfarm o sfântă profeţie,

Cu ce mai am din vechea mea comoară,

Lăsaţi-mă să plec iar în pustie…”(Profetul)

Iar acum dezamăgirea este a unui rătăcitor fără ţară şi aspiră să se întoarcă ,,Acolo în satul de la munte”

Neîmpăcat în urma nerealizării depline a visului său, retrospectiva vieţii îl nemulţumeşte:

„Nu câte-au fost îmi vin în minte,

Ci câte-ar fi putut să fie.”(Cântă moartea)

Moare fără a asista la noua sfâşiere trecătoare a ţării, mai 1938.

Opera sa care concentrează nu numai durerea, dar şi speranţa românilor ardeleni, atestă crezul său: ,,Eu, graţie structurii mele sufleteşti, am crezut întotdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui şi se transformă într-o trâmbiţă de alarmă.”

 

                        Prof. Georgeta CIOBOTĂ