Revendicările masive de bunuri mobile şi imobile, formulate de către urmaşii «OPTANŢILOR UNGURI» în faţa autorităţilor româneşti şi europene, au repus pe tapet un proces intrat în istorie, acum 84 de ani, desfăşurat în faţa Consiliului Societăţii Naţiunilor Unite, sub numele de “PROCESUL OPTANŢILOR UNGURI”.

Acum, după atâta amar de ani, putem analiza cu detaşare, “sine ira et studio”, dosarele prăfuite care închid între coperţile lor dovezile unei încleştări încrâncenate între reprezentanţii României Mari şi cei ai unei Ungarii reduse la proporţiile ei fireşti, având ca obiect executarea obligaţiilor ce reveneau semnatarilor Tratatului de la Trianon.

CONSILIUL SOCIETĂŢII NAŢIUNILOR, sesizat de către Ungaria, trebuia să răspundă la următoarele întrebări:

1. Care sunt, după tratatele de pace, drepturile optanţilor unguri şi supuşilor unguri în materie de proprietate funciară?

2. Care este, după dreptul internaţional regimul proprietăţii străinilor?

3. Ce se înţelege prin optant?

4. Care este corelaţia dintre executarea obligaţiunilor dintr-un tratat şi drepturile corelative?

5. Ce este o lichidare în sensul art. 250 din Tratatul de la Trianon?

6. Care sunt limitele competenţei tribunalelor mixte în asemenea cazuri ?

7. Care este soarta excesului de putere în dreptul internaţional ?

8. A avut Consiliul Societăţii Naţiunilor dreptul de a numi un judecător?

9. Dreptul de apreciere a tratatelor de pace?

10. Care sunt puterile Consiliului în virtutea art. 11, paragraful 2 , din tratat?

11. Care au fost limitele puterii politice şi puterii judecătoreşti în drept internaţional?

DE CE S-AU ADRESAT “OPTANŢII UNGURI” SOCIETĂŢII NAŢIUNILOR?

În legătură cu “OPTANŢII UNGURI” din Transilvania s-au scris şi se vor scrie multe studii şi comentarii în funcţie de interesele politice ale unora şi ale altora dintre istoricii şi juriştii unguri, subordonaţi ideologiei “HUNGARISTE”, cu rădăcini şi năravuri feudale, care, propagă şi în zilele noastre apartenenţa Ardealului la Ungaria, în frontierele lui “SZENT 1STVAN” (Sfanţul Ştefan).

Prin aducerea în atenţia opiniei publice din ţară şi din străinătate , a unui eveniment petrecut în urmă cu 84 de ani în faţa Naţiunilor Unite, semnatarii prezentului material doresc să reamintească românilor “DE LA VLĂDICĂ LA OPINCĂ”, faptul că România, ca stat unitar, suveran, independent şi inalienabil, şi-a îndeplinit toate obligaţiile naţionale şi internaţionale, asumate prin tratatul de la Trianon, intervenit după actul de voinţă al tuturor românilor săvârşit cu demnitate în capitala UNIRII DE LA ALBA IULIA LA 1 DECEMBRIE 1918.

Din noianul de lucrări, scrise de istorici, politicieni şi jurişti, se desprinde o situaţie politico-juridică pe cât de complexă, pe atât de disputată, conflictul de drept internaţional dintre România şi Ungaria ţinând, ani în şir, primele pagini ale publicaţiilor din Europa.

Pornind de la această expunere, autorii au sistematizat materialul pentru a facilita accesul cititorilor prestigioasei reviste Dacoromania la informaţiile exhaustive prezentate de Nicolae Titulescu în faţa forumului jurisdicţional internaţional.

Problema “OPTANŢILOR UNGURI”, adică a acelor proprietari din Transilvania care “au optat” pentru cetăţenia ungurească în virtutea dreptului acordat de Statul Român după unirea Transilvaniei cu România, a apărut temeiul unei interpretări eronate a legilor româneşti privitoare la Reforma Agrară din 1921, interpretare care a dus Guvernul Ungariei la concluzia existenţei unei incompatibilităţi între legislaţia Reformei Agrare şi Tratatul de la Trianon.

După ce s-a adresat diferitelor foruri naţionale româneşti şi internaţionale, Guvernul Ungariei, conştient că nu are de intentat o acţiune precisă, a dus problema “optanţilor unguri” în faţa Consiliului Societăţii Naţiunilor.

Din 1923 şi până în 1930 această problemă a făcut obiectul cercetării celor mai celebri jurişti din lume. Nicolae Titulescu, în calitate de reprezentant permanent al României la “Liga Naţiunilor”, a apărat cu talent, demnitate şi tact diplomatic, timp de şapte ani, poziţia României, repurtând un strălucit succes.

Îndelungatul proces al “optanţilor unguri” din Transilvania s-a stins în 1930 prin crearea unui fond agrar internaţional, alimentat de drepturile de creanţă ale României, Iugoslaviei, Cehoslovaciei şi a altor ţări asupra datoriilor ungare rezultate de obligaţiile reparaţiilor de război.

EXPUNEREA LUI NICOLAE TITULESCU ÎN FAŢA CONSILIULUI SOCIETĂŢII NAŢIUNILOR DIN 5 IULIE 1923

“Schimbarea neaşteptată a atitudinii Guvernului Ungariei şi dezavuarea pe care a considerat necesar să o aplice plenipotenţiarului său, pentru a putea redeschide astăzi o dezbatere care fusese definitiv închisă prin acordul nostru din 29 mai 1922, aşa cum a recunoscut şi Guvernul Ungariei şi reprezentanţii Naţiunilor prezenţi la Bruxelles , îmi impune îndatorirea preliminară foarte precisă de a fixa poziţia României în această dezbatere şi de a declara în mod deschis, de la început, că nu voi urma onorabilul reprezentant al Ungariei în toate amănuntele noii sale dispute.

Dacă aş proceda altfel, mi s-ar părea ca n-aş răspunde obligaţiei pe care o am în interesul bunei vecinătăţi cu Ungaria, în înţelesul funcţionării normale a Societăţii Naţiunilor, în interesul prestigiului acestuia din urmă, să nu permit ca două lungi şedinţe în faţa Onoratului Consiliu - cele din zilele din 20 şi 23 aprilie 1923 - şi munca desfăşurată la Bruxelles de unsprezece persoane timp de cinci zile , cu rezultate constatate în scris şi legal parafate, să rămână pur şi simplu literă moartă “.

***

“În adevăr, ce vrea Guvernul Ungariei în această problemă? Am să rezum, situaţia în câteva cuvinte: Guvernul Ungariei face apel la Societatea Naţiunilor ca să-i atragă atenţia , în mod amical, potrivit articolului 11, aliniatul 2 , asupra pericolului în care s-ar putea găsi pacea în viitor, din faptul că noi interpretăm drepturile “optanţilor unguri”, în privinţa exproprierilor din Transilvania, altfel decât o face el. Concluzia acestei cereri era “restituirea imediată “ a pământurilor şi a construcţiilor - aşa e scris negru pe alb - şi plata în aur a despăgubirilor.

Nu vă ascund că cererea Ungariei, frumos tipărită, aducând la cunoştinţa publicului fapte de care auzea vorbindu-se pentru prima dată, a creat o oarecare impresie favorabilă.

Guvernul României, care nu fusese informat de această cerere decât cu puţin timp înainte de susţinerea ei orală la Geneva, şi-a expus pentru prima dată punctul său de vedere la 20 aprilie 1923. El arăta că dacă tratatul acordă “optanţilor unguri” dreptul de a-şi păstra bunurile şi imobilele, aceasta înseamnă că Tratatul nu-l obligă sa-şi lichideze bunurile lor aşa cum îi obligă pe străini, foşti inamici, să facă şi că “optanţii unguri” puteau să-şi păstreze aceste bunuri imobile în cadrul legilor româneşti, adică în aceleaşi condiţii, din punct de vedere juridic şi material, ca şi supuşii români. “

***

“ Se pare că expunerea noastră a impresionat pe reprezentanţii Guvernului Ungariei şi mai ales pe ei, pentru că, de îndată, al doilea reprezentant al Regatului Ungar, acela pe care mi-aş permite să-l numesc reprezentantul permanent - pentru că am avut plăcerea să-l vedem tot timpul, pe când primii delegaţi se schimba mereu - a declarat că nu era incompatibilitate între tratate şi expropriere.

Această declaraţie era foarte importantă, pentru că am fi putut s-o constatăm imediat într-un proces-verbal, partea spinoasă din dezbaterea noastră ar fi fost încheiată”.

***

In adevăr nu există problemă internaţională, decât dacă există contradicţie între un tratat şi dreptul de expropriere. Dar, din moment ce declaraţi că exproprierea este compatibilă cu tratatul, amănuntele, modul de aplicare a acestei exproprieri aparţin dreptului intern al ţării suverane, căci nu vedem care ar fi altă autoritate de stat care ar putea stabili condiţiile de aplicare a unui drept pe care l-aţi recunoscut în mod public, în afară de Parlamentul Statului căruia îi recunoaşteţi dreptul de expropriere.

Al doilea delegat al Guvernului Ungariei şi-a revenit de îndată după ce am semnalat contradicţia dintre punctul său de vedere şi al domnului Lukacs, reprezentantul Ungariei, şi în urma unei întrebări foarte fine puse de domnul ambasador, reprezentantul Japoniei în Consiliul Societăţii, a arătat că dacă a declarat că exproprierea era posibilă, a făcut-o pentru că s-a gândit la exproprierea care îi cuvenea, cum sunt cele din Iugoslavia sau Cehoslovacia . In cele din urmă s-a retractat, iar prima problemă care ne despărţea a rămas o problemă de interpretare a tratatelor.

De aceea, în şedinţa din 23 aprilie 1923, Consiliul ne-a cerut să supunem această chestiune înaltei Curţi de Justiţie“.

***

“Am explicat atunci motivele pentru care, din nefericire, nu puteam să urmez această sugestie. Pentru cei care n-au trăit neliniştile noastre, această problemă o simpla chestiune juridică. Pentru noi, ar fi să aducem în faţa arbitrajului întreaga structură socială a României şi să punem în discuţie soluţii care sunt fructul a zece ani de luptă şi de diferite compromisuri între interesele de clasă şi interesele partidelor. A judeca aşa nu înseamnă să aşezi Constituţia unei ţări deasupra legilor internaţionale, în scopul de a anihila afectul celei din urma, aşa cum a pretins contele Apponyi.”

***

“Însa toată lumea a recunoscut că arbitrajul nu era obligatoriu şi în consecinţă v-am învederat, dar, motivele psihologice pentru care, după părerea mea, am făcut alegerea care mă împiedică să urmez sugestia onorabilului ambasador al Japoniei. Totodată, am declarat că nu voi fugi de lumină şi că eram gata să angajez cu Ungaria , în faţa domnului ambasador al Japoniei şi a funcţionarilor Societăţii Naţiunilor, o dezbatere exact în aceleaşi condiţiuni în care am fi putut să o facem în faţa Curţii de la Haga şi că dacă moralmente as fi ieşit învins din această dezbatere, Ungariei i-ar fi rămas, totuşi, ceva mai mult în favoarea ei decât a putut obţine în urma cererii pe care a formulat-o”.

***

“Am fost convocaţi, aşadar la Bruxelles la domnul ambasador al Japoniei şi am început să discutăm punct cu punct cererea Ungariei în prezenţa unor înalţi funcţionari ai Societăţii Naţiunilor. Mai întâi am căutat să cercetăm care sunt punctele juridice care se ascund sub bogatele dumneavoastră argumente de detaliu şi am reţinut cinci. Este adevărat că analizând cererea Ungariei, am constatat că era destul de slăbuţă. Din cele 28 de pagini tipărite, abia am putut găsi patru puncte asupra cărora s-ar fi putut angaja discuţii, şi din aceste patru puncte, doar trei făcură obiectul unui acord “

***

“Primul punct: există, da sau nu, incompatibilitatea între legea română şi dispoziţiile tratatului referitoare la drepturile “optanţilor unguri”? Al doilea punct: Există da sau nu, o agravare a exproprierii prin dispoziţiile referitoare la absenţă? Al treilea punct: Există da sau nu, un preţ just fixat prin exproprierea Română? Al patrulea punct: Articolul 19 din antiproiect, respectiv 18 din Constituţia actuală, agravează situaţia “optanţilor unguri” când e vorba de posesiunea asupra pământului şi a construcţiilor?

“În cele din urmă, pentru a putea înjgheba un al cincilea punct, care astăzi a făcut obiectul expozeului pe cât de bun pe atât de interesant al excelenţei sale contele Apponyi, a trebuit să-i rugăm pe delegaţii unguri să ne spună ce înţelegeau prin afirmaţia de cerere: “ca şi alte dispoziţii din Legea Agrară ar fi violat, de asemenea tratatul” şi atunci s-au enunţat alte cinci subpuncte mai mult cu titluri ale unor capitole comportând dezvoltări viitoare.”

***

“Prima chestiune şi cea mai importantă era aceea de a se şti dacă, da sau nu, există o incompatibilitate între tratate şi Legea Română de expropriere ? Pentru această chestiune aţi cerut un judecător? Dar, îl aveţi: sunteţi dumneavoastră înşivă. V-aţi autojudecat la Bruxelles, apoi v-aţi luat cuvântul înapoi şi aţi cerut un alt judecător. Daţi-mi voie să nu vă urmez.

În adevăr, în procesul verbal care constituie , pentru mine , prima parte a acordului definit dintre Guvernul României şi Guvernul Ungariei, şi pe care l-aţi citit, l-aţi corectat şi din care o mare parte este scrisă negru pe alb ceea ce urmează: “ Asupra problemei incompatibilităţii dintre Legea Română şi dispoziţiile tratatului referitoare la drepturile optanţilor unguri, este admis, şi reprezentanţii unguri nu contestă, că tratatul nu se opune la o expropriere a bunurilor optanţilor unguri pentru cauza de utilitate publică, precum şi pentru necesităţile sociale ale unei Reforme Agrare. “

***

“Vreţi să merg la Curtea de la Haga, după ce v-aţi retras aeastă declaraţie? Nu sunt de acord, pentru că ar însemna să renunţ la părerea semnată de dumneavoastră. Vreţi să merg la Curtea de la Haga doar ca să ratific acordul de la Bruxelles ? Nu, căci aş provoca în mod inutil posibilitatea unei agitaţii şi ştiţi că există persoane care au interes să o facă.

Declar, prin urmare că, din moment ce am recunoaşterea formală a Guvernului Ungar, parafată de unul din reprezentanţii săi, nu există incompatibilitate între tratate şi legile noastre agrare. Chestiunea prin care pretindeţi Judecata Curţii de la Haga este închisă, definitiv închisă.”

***

“Al doilea punct: Asupra chestiunii absenţei, credeţi că noi am fost atât de ingenioşi pe cât o pretinde astăzi onorabilul conte Apponyi? Că am întocmit dispoziţii care, tocmai prin forma lor, n-aveau să atingă decât interesele optanţilor unguri? De ce să mai discutăm din nou? Iată ce aţi spus şi ce aţi semnat la Bruxelles : In ceea ce priveşte contradicţia dintre transferul obligatoriu al domiciliului optanţilor unguri şi înrăutăţirea condiţiilor de expropriere pentru cauza de absentă, invocata prin cererea ungară, este locul să reţin că reprezentantul Ungariei nu contestă că perioada de absentă prevăzută de lege nu a coincis cu perioada fixată de tratat. Aşa fiind, nu era o imposibilitate legală pentru optanţii unguri să fie prezenţi în teritoriile cedate, în perioada prevăzută de legile agrare din Transilvania. Totuşi, reprezentanţii unguri atrag atenţia că un număr mare de viitori optanţi erau obligaţi să anticipeze transferul domiciliului lor, din motive oarecum psihologice. În consecinţă, se recunoaşte că această împrejurare are o valoare morală şi juridică. Reprezentantul României ţine să se constate că, prin urmare, nu era nici imposibilitatea logică, nici fizică, nici juridică , aşa cum susţine plângerea Guvernului Ungariei.”

Este adevărat, că autorităţile române au împiedicat în mod abuziv intrarea optanţilor unguri pe teritoriul românesc?

Aţi depus la dosar, acum două zile, nişte acte fotografiate . Ele n-au pentru mine nici o forţă probantă. Voi cere amănunte guvernului. Dar vă rog să constataţi că la Bruxelles, în faţa onorabilului raportor al Consiliului, am făcut unele declaraţii în legătură cu acest subiect. Iată ce am declarat: “Reprezentantul Guvernului Român atrage atenţia că această chestiune scoate discuţia din domeniul principiilor juridice generale, pentru că ea se referă numai la cazuri aparte, care nu fac obiectul plângerii, şi că asemenea chestiuni nu s-ar putea ridica decât în fata autorităţilor competente şi la timpul potrivit. Reprezentantul Guvernului Ungar consideră ca chestiunea aceasta are o importantă generală, pentru că ea permite să se arate că legislaţia agrară din Transilvania dovedeşte intenţii tendenţioase, pentru că termenul prevăzut în această lege a fost stabilit pentru a lovi în persoanele care, din motive de forţă majoră, se găseau în imposibilitatea de a intra în România. Reprezentantul Guvernului României contestă acest caracter tendenţios, precizând că dispoziţiile acestei legi nu sunt mai aspre decât alte dispoziţii ale Legii Agrare Române. El declară în sfârşit, că nu are cunoştinţă de nici un caz individual de acest fel şi că nici un asemenea caz n-a fost formulat în mod concret în plângerea ungurească. Şi că, prin urmare, această chestiune nu ar fi cazul să formeze obiect de discuţie. Totuşi dacă asemenea cazuri s-au produs, fără să fi făcut obiectul vreunei hotărâri judecătoreşti, reprezentantului Guvernului Român, nu se îndoieşte că aceste cazuri vor fi examinate cu toată obiectivitatea în limitele legilor româneşti şi a autorităţii de lucru judecat”.

***

“Al patrulea punct: Articolul 18 din actuala Constituţie îngreunează situaţia obtanţilor unguri, în privinţa deţinerii de pământ şi anexe?

Interpretarea pe care a dat-o contele Apponyi articolul 18 din Constituţia Română este eronată şi nu urmăreşte decât să discrediteze Guvernul Român , pentru că iată ce am declarat la Bruxelles : “optanţii unguri” care au fost obiectul măsurilor de expropriere în baza Legii Agrare Române , sunt asiguraţi să-şi păstreze bunurile lor imobile care le rămân , cu toate dispoziţiile articolului 18 din Constituţia României”.

***

“Al cincilea punct: Deosebiri dintre legislaţia agrară din Vechiul Regat al României şi Transilvaniei.

Permiteţi-mi domnilor să vă spun că aceste deosebiri nu sunt importante decât atunci când sunt expuse de talentul contelui Apponyi. Dacă aţi vrea să priviţi situaţia din apropiere, veţi vedea că toată această discuţie se reduce la mai nimic.

Când am procedat la expropriere, n-am pornit de la interesele proprietarului, am făcut opera de colonizare naţională, am făcut opera de consolidare socială. Am vrut să mărim interesul ţăranului român pentru apărarea pământului naţional înainte de a ne fi ocupat de ceea ce numiţi dumneavoastră, ţinuturile desprinse din Ungaria şi ceea ce numim noi pământul românesc al Transilvaniei. Am vrut să construim un tip de proprietate ţărănească pentru o categorie deosebită de ţărani: acei care au făcut războiul, orfani şi văduve de răzeşi.

Întreb pe bună dreptate Consiliul dacă era cu putinţă să se fi creat această proprietate ţărănească pe care am întemeiat-o, ca urmare a marii noastre revoluţii paşnice, n-ar fi fost acelaşi în Transilvania şi în Vechiul Regat?

Dacă există totuşi mici deosebiri, acestea sunt datorită faptului că raportul dintre populaţie şi suprafaţa pământului arabil nu este acelaşi în Transilvania şi în Vechiul Regat o regiune de întinse câmpii arabile.

Într-adevăr, în Vechiul Regat, unde recunoaşteţi că proprietatea era în mâna unui număr mic de proprietari, ca să creăm acest tip de proprietate ţărănească a fost nevoie să expropriem trei milioane de hectare de pământ arabil adică aproape şase milioane de iugăre. Ştiţi cât pământ arabil am expropriat în Transilvania, Banat ,Crişana şi Maramureş? Vă dau cifra: 663 000 de righere, adică aproape 330 000 de hectare. Numai adăugând păşunile şi pădurile - care în Vechiul Regat sunt supuse regimului noii Constituţii - am putut atinge în aceste regiuni cifra de un sfert de million de hectare pământ arabil şi păşuni, faţă de trei milioane de hectare pământ arabil fără păduri din Vechiul Regat.

Apoi, când aceasta este situaţia, când unitatea economică pentru măsurarea suprafeţei este inevitabil mai mica în Transilvania decât în Vechiul Regat, s-ar putea vedea, în mod serios, în necesităţile economice de adaptare locală, nedreptăţi individuale , ba chiar persecutarea străinilor.

După ce voi aduce la cunoştinţa Guvernului României toate amănuntele argumentării dumneavoastră, îmi rezerv dreptul să depun la dosar, chiar dacă ar fi închis, un memoriu, răspunzând punct cu punct la tot ceea ce aţi afirmat asupra acestor mici diferenţe.

Contele Apponyi a mai declarat că deosebirea se vădeşte nu numai cu privire la întinderea reformei, dar chiar cu privire la preţ. Spuneţi că în Transilvania se plăteşte preţul din 1913, în lei devalorizaţi, pe când la noi se ia media ultimilor cinci ani dinainte de război.

Îngăduiţi-mi să vă spun că v-aţi înşelat şi v-aţi grăbit când aţi citit legea. Ştiţi ce înseamnă pentru vechiul Regat, preţul mediu pe ultimii cinci ani? Nu este preţul pieţii calculat după arenda actuala, este preţul maxim al economiei regionale. “

***

“După agitaţiile ţărăneşti din 1907, o lege asupra contractelor agricole interzicea proprietarilor să-şi arendeze pământurile ţăranilor pe un preţ superior celui fixat de unele comisii locale. Aceste preţuri au fost atât de scăzute şi au fost atât de puţin majorate, încât după 1907, cu prilejul revizuirii lor, când au fost înmulţite cu douăzeci pentru a se stabili preţul exproprierii, s-a observat imediat că pământurile erau subevaluate. De aceea a trebuit ca, pentru Vechiul Regat, să se înmulţească aceste preţuri cu 40 pentru a se ajunge la un preţ asemănător celui pe care legea îl acorda proprietarilor din Transilvania.

În Camera, opoziţia a declarat ca ţăranul nu trebuie să suporte această majorare de preţ pe care o adăugasem pentru egalizarea preţurilor din Vechiul Regat cu cel din Transilvania, şi de aceea ea a fost pusă în 1921 în sarcina proprietarilor, fixându-se o taxă specială pe averile ce depăşeau 200 000 lei. Iată cum se pune problema preţului, care în nici un caz, nu vă poate folosi ca un argument favorabil. “

***

“Aşa stând lucrurile, la ce bun să se spună: Proporţia proprietarilor unguri din Transilvania este de 86% ? Nu vreau să intru în statistici, în acest moment, dar voi spune că chiar dacă ar fi 86% , s-a făcut dreptate , pentru că ar fi foarte greu pentru consolidarea interna a statului, ca proprietatea ţărănească din Vechiul Regal să aibe ca bază nevoile locale şi să lase proprietarilor români o foarte mică suprafaţă de pământ, în timp ce proprietatea ţărănească din Transilvania să aibă ca bază interesele proprietarilor români, foşti unguri, care şi-ar păstra tot ce-ar voi, după bunul plac.

Dar, aveţi 86% proprietari unguri în Transilvania? Atunci unde sunt românii, domnule reprezentant al Guvernului Ungar, românii a căror prezenţă în Transilvania justifică Tratatul de la Trianon?

Îngăduiţi-mi să vă spun că dacă noii latifundiari din Vechiul Regat, care am justificat această expropriere , eram aproape 4000 de români din Transilvania desigur că trebuie să existe ca proprietari în carne şi oase, la vreme ce în această regiune, unde pământul arabil este atât de puţin întins, 518 români au avut această soartă ca şi dumneavoastră proprietari unguri, şi ca noi, proprietarii din Vechiul Regat. Iată numărul lor pe judeţe; Arad 42, Trei Scaune 8, Bihor 4, Bistriţa Năsăud 3, Caras Severin 4, Cojocna 26, Hunedoara 91, Maramureş 48, Mureş - Turda 18, Satu Mare 21, Sibiu 4, Solnoc- Dabaca 61, Sălaj 25, Târnava Mare 16, Târnava Mică 8, Timiş Torontal 54, Turda - Arieş 26 şi Făgăraş 9. In plus, în departamentul Târnava Mare au fost expropriate 172 proprietăţi româneşti aparţinând comunelor politice. De asemenea, 12 proprietăţi în departamentul Arad, tot aşa, 34 proprietăţi în departamentul Sibiu.”

***

“Veţi admite împreună cu mine, conte Appony, că n-am vrut sa schilodim din punct de vedere economic cei 518 proprietari şi cele peste 200 proprietăţi colective. Cu ei am asimilat pe optanţi şi composesoratele ungureşti. Când v-am asimilat cu cei 518 români n-am vrut nici pe departe să vă fim mai neplăcuţi decât ne obligau necesităţile locale.

Am dat toate aceste amănunte numai pentru a dovedi buna noastră credinţă, pentru ca asupra acestei probleme pe care onorabilul conte Apponyi a dezvoltat-o cu atâta elocvenţă şi amănunte există un acord între noi, care spune că chiar dacă ar exista diferenţe între legislaţia Vechiului Regat şi Transilvania, n-aveţi dreptul să o invocaţi ca să susţineţi că aţi fost păgubiţi. Iată în adevăr ce găsesc într-un paragraf din procesul-verbal de la Bruxelles, asupra căruia am căzut de acord, după multe discuţii: Se constată că expozeul comparativ comunicat de delegatul Ungariei nu poate servi ca bază pentru a dovedi alte atingeri aduse intereselor “optanţilor unguri”pentru că nu ne presupune dreptul, pentru “optanţii unguri”, de a se prevala de dispoziţiile legii Vechiului Regat pentru a dovedi o vătămare”.

Nu numai că reprezentanţii dumneavoastră au acceptat ideea că nu există drept pentru “optanţii unguri”de a se prevala de dispoziţiile Vechiului Regat, pentru a dovedi o vătămare, dar chiar delegatul Ungariei, prezent aici şi niciodată dezavuat, domnul Gagzago, a adăugat că acest expozeu comparativ dintre dispoziţiile legii agrare din Transilvania şi cele din Legea Agrară din Vechiul Regat nu avea decât un scop pur documentar. Aşadar, furnizaţi aceste explicaţii cu titlu documentar şi vă rezervaţi dreptul de a le amplifica. Citez: “Reprezentantul Ungariei răspunde că acest expozeu comparativ dintre dispoziţiile legii agrare din Transilvania şi alte legi agrare din România Veche n-avea decât un scop pur documentar. “Şi adaug : aceasta nu anulează paragraful l, care constată că nu există dreptul pentru optanţii unguri să invoce vătămarea cauzată de diferenţa dintre legi.

Ca să termin cu acest punct şi pentru că onorabilul ambasador al Japoniei cerea , în expozeul său, care ar fi poziţia României cu privire la declaraţiile pe care le-am făcut la Bruxelles şi despre care am spus că nu le menţin decât în cazul în care negocierile noastre vor ajunge la acceptarea unei rezoluţii, punctul de vedere al Guvernului Roman care este următorul: ‘Dat fiind că noi considerăm Guvernul Ungariei legat prin acordul de la Bruxelles, şi noi ne considerăm legaţi prin declaraţiile noastre. Dar, evident, obligaţia noastră presupune ca Guvernul Ungar sa­şi recunoască propria obligaţie”.

In acest spirit şi cu precizările făcute mai sus, voi cita declaraţia mea de la Bruxelles pentru a răspunde contelui Apponyi, cu privire la exemplele anonime pe care le-a citat şi după care “supuşii unguri” erau mai puţin bine trataţi decât românii: “Dacă , în fapt, Legea Agrară din Transilvania a fost aplicată, cu privire la “optanţii unguri” altfel decât pentru cetăţenii români care se găsesc în situaţii materiale asemănătoare, fiecare caz concret adus la cunoştinţa guvernului român va face obiectul unei cercetări speciale din partea sa, în vederea asigurării unui tratament egal pentru toţi potrivit dispoziţiilor legii’.

În temeiul acestui acord de care sunteţi legaţi, aduceţi la cunoştinţa guvernului cazurile la care vă referiţi. In toate cazurile, personal voi face totul pentru îndreptarea nedreptăţii, dacă ar exista “

***

“Domnilor, la Bruxelles ne despărţea o singură problemă : chestiunea preţului. Reprezentantul Ungariei spunea: ‘Preţul pe care mi-l daţi este prea mic’.

Am răspuns atunci: ‘Preţul pe care vi-l acordă legea este acelaşi preţ care mi-a fost dat şi mie, proprietar român, şi acest preţ, plătit în lei, este mult mai convenabil pentru dumneavoastră, deoarece cursul coroanei ungureşti fiind, din păcate , foarte scăzut, suma în lei pe care o veţi cheltui în Ungaria reprezintă, totuşi, o valoare mai mare decât aceeaşi suma aţi cheltuit-o în România’. Şi am mai adăugat: “Nu pot să vă ofer mai mult pentru că, mai întâi, ar fi să se creeze un privilegiu pe care nici dumneavoastră nu-l pretindeţi şi, în al doilea rând, pentru că aşa ceva n-ar fi posibil din punct de vedere bugetar”. In adevăr, dacă ar fi să vă plătim în aur, dvs. care formaţi 86% din proprietarii din Transilvania, aşa cum susţineţi, am ajunge la sume fabuloase. Chiar dacă dobânda ar fi 2%, ar fi să dublăm preţul întregii exproprieri, dacă ţinem seama de cursul actual al francului în aur raportat la leul - hârtie. Credeţi că ţăranul ar primi să plătească de două ori preţul pământului numai ca să mulţumească pe ‘optanţii unguri’? Mai pretindeţi că interesele dumneavoastră în cadrul exproprierii sunt mult mai mari decât 2%, întrucât reprezentaţi 86% din numărul proprietarilor din Transilvania. Aşa că ar trebui să plătim în aur tuturor celor din Transilvania. Şi dacă plătim în aur în Transilvania, ar trebui să plătim tot în aur toate provinciile din România. Ştiţi ce~ar însemna plata exproprierii în aur? Vă răspund 250 de milioane de franci - aur; adică 33 miliarde lei-hârtie, de astăzi. Şi nu uitaţi că bugetul global actual al României este de 13 miliarde lei.

***

“Vedeţi vreun guvern care poate să se apare în problema “optantilor unguri” aşa cum o poate face Guvernul Român care poate invoca în faţa lumii întregi, că în faţa unor judecători, propriile dumneavoastră declaraţii de la Bruselles asupra altor elemente ale problemei, care rezolvă implicit şi chestiunea preţului, vedeţi vreun guvern , zic, care să primească o soluţie a acestei probleme care ar tinde să înscrie 33 miliarde de lei în capitalul unui buget, a cărui cifra globală este de 13 miliarde ?

Ne-am întrebat, atunci, dacă ar trebui să se irosească toată munca de la Bruxelles, pentru că n-am putut să cădem de acord asupra acestui al cincilea punct .Ne­am gândit că, dimpotrivă ar trebui să aruncăm totuşi o punte între noi, să încercăm să aşternem pe hârtie înţelegerea la care ajunsesem şi să înlocuim acordul asupra punctului cinci cu o hotărâre politică de conciliere “.

***

“Excelenţa Sa domnul Adatei ambasadorul Japoniei a avut amabilitatea să ne comunice intenţiile sale şi să ne propună un proiect de rezoluţie. Ii mulţumesc pentru aceasta, în numele Guvernului României. Şi după ce am discutat patruzeci şi opt de ore această rezoluţie acum o înlăturaţi. Fiecare cuvânt a fost cântărit şi, după numeroase modificări, am semnat această rezoluţie, la Ambasada Japoniei.

Această rezoluţie, acceptată de împuterniciţii dumneavoastră constituie o a doua parte a acordului nostru de la Bruxelles. De aceea mă aşteptam, ajungând din nou în faţa Consiliului, să nu-l mai plictisesc cu acest lung expozeu, pe care îl fac pentru a treia oară în răstimp de două luni, ci, dimpotrivă, să asist la ratificarea acordului dintre noi.

Acum. nu se mai găseşte în faţa dumneavoastră nici procesul României, nici o problemă românească, ci o problemă a Societăţii Naţiunilor. Credeţi, conte Aponnyi, că este de ajuns pentru a înlătura acordul de la Bruxelles să declaraţi în faţa Societăţii Naţiunilor că nu e pentru prima dată când un guvern şi-a dezavuat împuternicitul său? Timp de o oră şi jumătate aţi pledat admirabil, dar n-aţi spus nici un cuvânt despre chestiunea principală pentru care mă aşteptam să primesc lămuriri din partea dumneavoastră şi anume: de ce ar trebui să dispară deodată acordul de la Bruxelles?”

***

“Îngăduiţi-mi să fac eu ce n-aţi făcut dumneavoastră şi să lămuresc eu Consiliul în această problemă.

De ce ar fi inoperant, astăzi, acordul de la Bruselles, care este alcătuit din: 1. dintr-un proces verbal şi 2. dintr-o rezoluţie?

Nota domnului Ministru al Afacerilor Externe al Ungariei dă două motive: l), împuternicitul Ungariei şi-ar fi depăşit deplinele puteri şi 2).ar fi semnat în condiţiuni care nu-i asigurau îndeajuns liberul arbitru.

Tehnic vorbind, aş spune că invocaţi: l). Excesul de putere şi 2). Viciul de consimţământ.

Îngăduiţi-mi să evit orice dezbatere penibilă în faţa Consiliului şi să trec repede la cel de-al doilea motiv de nulitate, amintind că am semnat la orele 11 şi jumătate dimineaţa, la Ambasada Japoniei, în prezenţa Excelenţei Sale d-lui ADA TE şi ai înalţilor funcţionari ai Societăţii Naţiunilor. Ar fi fost cu neputinţă ca la Bruxelles, lucrurile să se petreacă într-o atmosferă mai bună cu garanţii morale superioare decât în aceste condiţii. A fost, da sau nu, exces de putere? Aceasta este prima întrebare, şi cea mai importantă . Dumneavoastră spuneţi că da. Eu mă întreb care dintre noi are în acest moment puteri atât de întinse pe cât a avut contele Csaky când a discutat, la Bruxelles, această problema?

În continuare o să dam citire deplinelor sale puteri, data la 23 mai 1923 , la Budapesta . ‘Subsemnatul Ministru Regal Ungar de Justiţie, însărcinat cu girarea Ministrului Afacerilor Externe, certific prin prezenţa că Guvernul Regal a însărcinat pe Excelenta Sa domnul Conte EMERIC DE CSAKY, fost Ministru al Afacerilor Străine, în calitate de delegat şi pe domnul LADISLAU GAJZACO, consilier ministerial în Ministerul Afacerilor Străine, în calitate de delegat-adjunct, să reprezinte Regatul Ungariei la negocierile ce se vor purta, cu privire la exproprierea bunurilor mobile şi imobile ale optanţilor unguri, la 26 mai a.c., la Bruxelles, între Regatul Ungariei şi Regatul României. Delegaţii sus menţionaţi au primit depline puteri pentru a trata şi a semna, în numele Guvernului Regal Ungar, clauzele Convenţiei ce se va încheia”.

Semnează GEZA DE DARVARY”.

***

“Care sunt obiecţiunile domnului Ministru al Afacerilor Externe al Ungariei? Contele CSAKY avea depline puteri să negocieze cu reprezentanţii României, dar să nu trateze cu Societatea Naţiunilor!

Sunt două posibilităţi de a ajunge la un acord: să primeşti contrapropunerile părţii cu care se discută sau cu amândouă părţile să se pună de acord cu propunerile făcute de un al treilea. Or, în speţă, acest terţ era dintre cei mai calificaţi, pentru că era vorba de Societatea Naţiunilor, care, în baza pactului, are sarcina să menţină acordul dintre membrii săi, fiind reprezentată prin domnul ADA TE, personalitate eminentă din toate punctele de vedere.

Dar, domnilor, chiar dacă aş vrea să vă urez şi să admit că aţi putea discuta angajamentul dumneavoastră, faţă de Societatea Naţiunilor în temeiul argumentelor pe care le găsesc în nota Domnului DARNVARY, asta n-ar avea nici o legătură cu angajamentul dumneavoastră faţă de mine şi cu ceea ce a tratat cu mine domnul Csaky faţă de Societatea Naţiunilor, sunteţi liberi s-o faceţi .Dar acest angajament reprezintă un contract, faţă de mine. In adevăr, dacă contele CSAKY, în baza deplinelor sale puteri, ar fi putut să reducă până la zero drepturile ţării sale, cu privire la optanţii unguri, eu cred că ar fi putut mai mult, să înfăţişeze punctele de drept şi de fapt în această problemă, să facă declaraţii care să lege guvernul şi să stipuleze clauze în care să nu se vorbească decât de bunăvoinţă şi de înţelegere. Cine poate mai mult, poate şi mai puţin.

Dacă s-ar admite teoria pe care Guvernul Ungar şi-ar putea dezavua pur şi simplu împuternicitul său, mi se pare că s-ar ajunge să se facă imposibilă funcţionarea Societăţii Naţiunilor. Opera Societăţii Naţiunilor ar putea fi nimicită în orice moment printr-o dezarmare.

Iată, domnilor, motivele pentru care Guvernul României se ţine legat de termenii acordului de la Bruxelles şi roagă Consiliul să binevoiască să caute o soluţie potrivită cu această bază.

Încă n-am terminat. Aţi putea spune: “România se menţine pe un teren strict drept”. Poate v-aţi gândi: “România se menţine pe poziţie legală comodă, ca să nu pună în discuţie cerinţele sentimentului de dreptate”.

Aş fi primul care ar suferi, dacă ar fi aşa, şi-mi voi permite să vă arăt în câteva cuvinte soluţia pe care v-o propun şi pe care să o puteţi adopta, fiind echitabilă.”

***

“Să lăsăm la o parte pentru un moment şi la Tratatul de la Trianon şi legislaţia agrară din România şi acordul de la Bruxelles şi să ne întrebăm, ca oameni, ce este, în definitiv, această faimoasă afacere a optanţilor unguri?

Pentru fiecare aspect sub care am privi această problemă, se poate da un răspuns.

Pentru marele public, pentru cei care se hrănesc cu frânturi din ziare, afacerea optanţilor unguri este, poate, povestea nefericită a câtorva oameni cumsecade, cărora un guvern lacom le-a confiscat averile pentru simplul motiv că sunt străini şi învinşi.

Pentru optanţii unguri, înşişi, această afacere apare ca o încercare, vai! legitimă, pe aceste vremuri de mizerie, ca să obţină sub forma câtorva galbeni strălucitori o compensare pentru atâtea necazuri personale şi politice.

Pentru cei care au interesul să agite ţăranul român, afacerea optanţilor unguri este sabia lui ‘DAMOCLES’ aşezată deasupra ogorului său.

Pentru noi, pentru acest pumn de oameni de toate naţionalităţile care, împrejurul acestei mese , căutăm ca nişte auguri să vedem clar până în adâncul acestei afaceri, ea constituie prin forma sub care vrea să ne-o prezinte Guvernul Ungariei, un monument de rafinament juridic, ridicând controverse demne de faimoasa dispută dintre PROCULIENI şi SABINI, iar pe fond, o afacere foarte complexă, pentru că, dacă o priveşti de aproape, atinge nu numai ordinea socială a unei ţări europene, dar încă şi, mai ales, problema executării tratatelor în ansamblul lor. “

***

“Să plecăm de la ipoteza că România se găseşte, aşa cum vreţi dumneavoastră conte APPONY1, în faţa unui indiscutabil act de autoritate, constând din violarea Tratatului de la Trianon. Pentru a evita consecinţele acestei constatări, nimic mai firesc decât dreptul României de a se plânge, cu titlul reconvenţional, de toate violările altor articole din acelaşi Tratat de la Trianon, comise, la rândul său, de Guvernul Ungariei. Şi dacă ţineţi să împingeţi această ipoteză până la capăt, vă veţi da seama imediat că am parcurs acest calvar de discuţii delicate şi spinoase ca să ajungem, în cele din urma, să ne întrebăm dacă, da sau nu, chestiunea optanţilor unguri poate constitui un articol de contabilitate într-un bilanţ încă neînchis, care, pentru a se lichida soldul, se va închide la o dată pe care o cunoaştem şi mai puţin.

Dacă aşa stau lucrurile, se face cu adevărat opera de pace dacă luaţi unul din elementele care clocotesc în acel cazan teribil care este politica europeană actuală, îl trataţi fără să ţineţi seama de ceilalţi, pentru că, mândru de acest examen , să răsturnaţi ordinea lucrurilor stabilite într-o ţară din Europa ? Mie mi se pare că nu. “

***

“Mai mult ca niciodată noi avem nevoie să se rezolve greutăţile prin concepţii generale şi unitare, mai mult ca oricând îmi face impresia că diviziunea particularismul constituie o proastă metodă în politică, dacă se urmăreşte caprin mijlocirea ei, să se răstoarne ordinea existentă a lucrurilor.

Atunci veţi spune, abţinerea constituie în ochii voştri înţelepciunea supremă. Nu. Mi se pare că ceea ce face mai cu seama de nerezolvat problemele politice este faptul că le tratăm poate cam prea geometric, uitând prea adesea ca principiile logice cele mai rigide cedează atunci când sunt asociate cu încrederea sau cu simpatia.

Trebuie să creăm această încredere, mai cu seamă, între popoarele care au interese contrarii”.

***

“Acordul de la Bruxelles deschidea calea acestei metode. Era un prim pas, timid poate , în această direcţie. Celor două state le revenea misiunea să învioreze prin contactul lor de zi cu zi palidele expresii ale stilului nostru diplomatic ; şi mulţumită destinderii care în mod firesc ar fi creat-o în spirite reglementarea amiabila a celor dintâi dificultăţi dintre noi, am fi găsit orizonturi noi acestui acord, orizonturi tot mai îndepărtate, dar mereu accesibile .

Vă mărturisesc cu toată sinceritatea, în cadrul actual al tratatelor care trebuie accceptate cu toată sinceritatea, România doreşte să obţină prietenia Ungariei.

Românii şi ungurii de astăzi nu mai sunt răspunzători de tot trecutul istoric care i-a separat de-a lungul veacurilor. In viaţă ne găsim cot la cot; nu ştim de ce; şi nici dumneavoastră. Cred că în loc de a vă consuma energia ca să vă modificaţi poziţiile şi să vă lărgiţi ajutorul politic, aţi face mai bine să folosiţi această energie pentru a găsi o formulă care ne-ar permite să facem drumul împreună.“

***

“Ca să ajungem la un asemenea rezultat, îngăduiţi-mi să vă spun că ar fi trebuit să sprijiniţi mai ales acei reprezentanţi ai dumneavoastră care au dat dovadă de spirit internaţional în ceea ce mă priveşte, socotesc că aş face o mare greşeală politică dacă aş îngădui astăzi comportării dure a contelui APPONYI ceea ce n-am îngăduit amabilităţii predecesorului său.

Domnilor, cred că am făcut, şi eu, oarecari eforturi ca să se ajungă la acordul de la Bruxelles şi ca să nu mă îndepărtez, astăzi, în faţa dumneavoastră, de la spiritul său, cu toată noua atitudine a Guvernului Ungariei. Ce putea proiecta deodată o lumină în culisele din care ieşim fiecare ca să ne îndeplinim rolul nostru oficial. Dar şi ce umilire a misiunii noastre, dacă s-ar putea procura atât de uşor nişte satisfacţii răsunătoare pentru viaţa noastră tăcută şi plină de griji şi de plictiseli!

De aceea, în deplin acord cu cunoştinţa mea, declar în numele Guvernului României că noi ne menţinem pe terenul acordului de la Bruselles, care, pentru noi, are forţa obligatorie şi ne încredinţăm înţelepciunii Consiliului ca să găsească o rezolvare conformă principiilor sale.”

QUOD ERAT DEMOSTRANDUM! (CEEA CE ERA DE DEMONSTRAT!)

Din punctul nostru de vedere, procesul optanţilor ar trebui să fie un capitol închis al istoriei, iar dosarele lui să fie lăsate la dispoziţia cercetătorilor. Din păcate, duhul optanţilor unguri s-a transformat într-un virus, care scapă din când în când din etuvele nostalgicilor şi inflamează minţile tulburate ale unor hungariţi care speră să întoarcă roata istoriei. Dar, vorba românului, “mortul nu se mai întoarce de la groapă niciodată!”

prof. dr. Ioan CORNEANU

avocat Vasile MOIŞ

avocat Anca PETREAN

prof. Anca ONESC