România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Ţările Române şi Muntele Athos de la căderea Bizanţului (1453) până la începutul secolului al XVI-lea

 

 În cadrul relaţiilor religioase ale Ţărilor Române cu diferitele organizări de tradiţie bizantină, ce au supravieţuit căderii Imperiului Bizantin, locul de frunte revine şi în această epocă, ca şi în cea precedentă1, legăturilor cu Muntele Athos, deşi obştea călugărească de aici nu a dispus de o organizare politică proprie, dar căreia regimul de autonomie administrativă de care beneficia i-a asigurat un statut aparte în lumea ortodoxă. Legăturile Ţărilor Române cu această „adevărată confederaţie monastică şi o neasemuită republică de călugări”2, cum caracterizează unul dintre cercetătorii români organizarea monahală de la Sfântul Munte, înregistrează un vârf tocmai în jumătatea de secol ce urmează dispariţiei Imperiului Bizantin. Este epoca în care aproape toate lăcaşurile de la Sfântul Munte au beneficiat de sprijinul material şi financiar al domnitorilor români, ale căror valori sunt de-a dreptul impresionante. Asupra relaţiilor Ţărilor Române cu Sfântul Munte în perioada cuprinsă între căderea Bizanţului (1453) şi sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare (1504) în cazul Moldovei, respectiv cel al domniei lui Radu cel Mare (1508), în ceea ce priveşte Ţara Românească, ne vom opri în studiul prezent.

 

Ţara Românească şi Sfântul Munte (1453-1508). În epoca ce urmează căderii Bizanţului, Ţara Românească continuă să se numere printre cei mai însemnaţi suţinători ai Sfântului Munte. Mănăstirea Koutloumous a continuat să fie şi în această epocă preferata domnilor munteni. Tradiţia legăturilor cu acest locaş, inaugurată de domnii epocii precedente, este continuată şi extinsă.

Primele informaţii privind legăturile Ţării Româneşti cu Mănăstirea Koutloumous în epoca ce urmează căderii Bizanţului datează de la începutul ultimului sfert al secolului al XV-lea. În anul 1475 sau 1476, Laiotă Basarab (1473-1477 cu întreruperi) confirmă mănăstirii posesiunea asupra vechilor sate şi moşii deţinute în Ţara Românească. Hrisovul domnului muntean, parţial deteriorat, enumeră nu mai puţin de 11 sate, şi anume: „Giurgiu şi Prislop şi [toate] bălţile de la Sviştov pe tot Călmăţuiul şi Comanca şi Laiovul lui Stroe şi Dăneştii cu hotarul, cât [a dăruit1] Mircea voievod, de la Uibăreşti să-şi ia călugării dijma, şi Cireşovul pe Olt şi Grecii Călugăreşti pe deal şi Hârteştii pe Argeşel şi ocina lui Bucur [şi muntele] de la Strunga Hârteştilor şi satul Mărăcine”, aflate în posesia acesteia, pe care le scuteşte de o serie de obligaţii, precum vama oilor, vama porcilor, găletăritul, albinăritul etc3.

La sfârşitul deceniului următor, în anul 1488 sau 1489, Vlad Călugărul (1481-1495) întărea „mănăstirii domniei mele de la Sfântul şi Marele Munte, numită Koutloumous, şi părintelui kyr Romilos şi tuturor [cei] în Hristos fraţi [câţi] trăiesc în acest sfânt [lăcaş] ca să le fie în stăpânire satele anume: Giurgiu şi bălţile începând de la Sviştov pe tot Călmăţuiul şi Comanca şi Laiovul lui Stroe şi Cireşovul pe Olt şi Grecii Călugăreşti pe deal şi Hârteştii pe Argeşel şi ocina lui Bucur şi muntele de la Strunga Hârteştilor şi satul Mărăcină”4. Compararea conţinutului acestui hrisov cu cel al hrisovului din 1475 sau 1476, ne permite constatarea că din actul emis de Vlad Călugărul lipsesc câteva dintre moşiile deţinute de mănăstire în deceniul precedent. Acest lucru se explică numai prin faptul că ele au fost pierdute de lăcaşul amintit, într-un context şi în condiţii pe care nu le cunoaştem însă cu exactitate.

La fel de darnic cu Mănăstirea Koutloumous este şi Radu cel Mare (1495-1508), fiul şi urmaşul la tron al lui Vlad Călugărul. Întrucât în anul 1497 mănăstirea arsese, Radu a răspuns favorabil solicitărilor călugărilor şi la 29 ianuarie 1500 redă în stăpânire lăcaşului „satul Dăneştii toţi, cu tot hotarul. De la Uibăreşti călugării să ia dijma; precum le-au dat strămoşii şi părintele domniei mele, astfel am dăruit şi domnia mea, pentru am răscumpărat-o domnia mea de la Chircă, pentru 5.000 aspri”5. Constatăm din analiza documentului că domnul muntean redă Mănăstirii Koutloumous, câteva dintre vechile sale posesiuni, pierdute în deceniul anterior. Documentul este interesant şi prin faptul că permite, cel puţin parţial, cunoaşterea situaţiei unora dintre fostele posesiunii ale mănăstirii în perioada în care acestea fuseseră pierdute.

Ajutoarele Ţării Româneşti către Mănăstirea Zographou, intrată sub protecţia domnilor Moldovei încă din prima parte a secolului al XV-lea, ce încetaseră, se pare, la moartea lui Alexandru Aldea (1436), sunt reluate abia la sfârşitul secolului de către Radu cel Mare. La 23 iulie 1499 sau 1500, domnul muntean emitea un hrisov prin care hotăra reluarea sprijinului financiar de care beneficiase la un moment dat mănăstirea. În consecinţă, el îi acorda, prin hrisovul amintit, un ajutor anual de 3.000 de aspri6.

Unul dintre lăcaşurile de la Sfântul Munte, care a beneficiat mult şi în această epocă de sprijinul material şi financiar al domnilor Ţării Româneşti, a fost Schitul Sfântul Proroc Ilie, metoc al Mănăstirii Panthocrator. La 29 aprilie 1492, Vlad Călugărul făcea schitului o danie de 10.000 aspri7. Câteva luni mai târziu, printr-un hrisov emis la 29 august 1492, acelaşi domn muntean îi acorda „fostului protos, kyr Cosma”, retras la bătrâneţe la schit, o danie anuală de 1.000 aspri, plus 100 aspri pentru cheltuiala celui care se va deplasa să-i ridice, sumă ce-i putea fi remisă ori de câte ori „vor vor veni oameni de la sfânta noastră mănăstire Koutloumous”, bani ce puteau fi folosiţi de călugăr „să împlinească şi să dreagă cu ei în fiecare an nevoile lor din sfântul loc. Şi iarăşi, părintele nostru proiprotos să îngrijească şi de sfânta noastră mănăstire Koutloumous”8.

În istoriografia românească, A.D. Xenopol, a pus sub semnul îndoielii veridicitatea daniei de 10.000 aspri făcută de Vlad Călugărul schitului. Deşi, în principiu el acceptă mărimea daniei transmisă de document, indirect lasă să se înţeleagă că suma corectă ar fi cea de 1.000 aspri9. În opinia noastră, faptul se datorează confuziei făcute de istoricul amintit între dania mănăstirii şi cea oferită de acelaşi domn, la un interval de timp atât de scurt, fostului protos Cosma, mai exact de concluzia greşită a autorului că ar fi vorba de o singură danie, cea de 1.000 aspri, din august 1492, nu de două, cum au fost în realitate.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea asistăm la extinderea patronajului domnilor Ţării Româneşti şi asupra altor lăcaşuri de cult athonite decât cele din epoca anterioară. La rândul său, valoarea daniilor acordată acestor mănăstiri va înregistra sume substanţiale.

La Mănăstirea Philotheou, primul domn român ctitor a fost Vlad Ţepeş (1448, 1456-1462, 1476-1477), care, prin ajutoarele oferite, se va afirma de altfel ca unul dintre cei mai darnici susţinători ai Sfântului Munte. La 12 iunie 1457, el da delegaţilor mănăstirii, proegumenii Germanos II şi Ştefan, un hrisov prin care acorda lăcaşului un ajutor anual de 4.000 aspri, plus alţi 300 aspri pentru cheltuielile trimisului, sumă ce putea fi ridicată în luna mai a fiecărui an10. Prin 1488-1492, fratele său, Vlad Călugărul, reconfirma vechea danie din 1457, de 4.000 aspri pentru mănăstire şi 300 aspri pentru cheltuielile călugărilor care urmau să se deplaseze o dată pe an pentru a o ridica11.

O altă mănăstire athonită ce a beneficiat de susţinerea financiară a domnilor Ţării Româneşti a fost Sfântul Panteleimon, numită şi Rossikon. Cel dintâi domn român despre care deţinem informaţii certe că i-a făcut danii, a fost acelaşi Vlad Ţepeş. Printr-un hrisov emis tot la 12 iunie 1457, domnul muntean acorda şi acestei mănăstiri un ajutor bănesc de 4.000 aspri anual, plus alţi 300 aspri pentru cheltuielile delegatului trimis să ridice bani12.

Veridicitatea acestui act este însă negată de unii istorici. Astfel, referindu-se la această danie, Petre Ş. Năsturel, contestă acordarea daniei de către Vlad Ţepeş. El consideră că autorul daniei este Vlad Călugărul, iar anul documentului 6965 (1457), ar trebui citit 6995 (1487)13.

La sfârşitul secolului al XV-lea, Vlad Călugărul ridica substanţial valoarea daniei către Mănăstirea Panteleimon. Printr-un hrisov, din 12 iunie 1487, domnul Ţării Româneşti hotăra să acorde „sfintei mănăstiri câte 6.000 de aspri pe an, să fie pentru cheltuiala dumnezeiştilor călugări”14.

Existenţa acestei danii, făcută la aceeaşi dată cu cea a lui Vlad Ţepeş, dar cu exact trei decenii mai târziu, a condus, în opinia noastră, la confuzia făcută de Petre Ş. Năsturel între Vlad Ţepeş şi Vlad Călugărul. După cum se poate constata însă sumele oferite mănăstirii diferă categoric una de alta, cea din 1487 fiind cu 50% mai mare decăt cea din 1457, ceea ce întereşte concluzia că avem de-a face cu două danii diferite.

Din motive pe care nu le cunoaştem, dar foarte probabil din raţiuni financiare, succesorul său, Radu cel Mare, reduce, în 1495 sau 1496, ajutorul bănesc acordat mănăstirii de tatăl său la jumătate, respectiv la „câte 3.000 aspri, afară de cheltuială, iar cheltuiala fraţilor câte 400 aspri”15. La 25 februarie 1502, la cererile unei delegaţii de călugări trimise de mănăstire, condusă de fostul protos Cosma, încă în viaţă, acelaşi domn ridica valoarea daniei la cea iniţială, din 1457, adică la „câte 4.000 aspri, afară de cheltuială. Iar fraţilor care vin, cheltuiala câte 400 aspri”16.

De numele lui Vlad Călugărul se leagă şi începutul legăturilor cu Mănăstirea Chelandari. În noiembrie 1492, la intervenţia fostei sultane Mara (văduva lui Murâd II, fiica fostului despot sârb Djuradj Brancovic) şi a surorii sale Catherina de Cilly, care i-au cerut să devină patronul şi protectorul mănăstirii, transmiţându-i astfel dreptul de ctitorire al familiei Brancovic, domnul Ţării Româneşti acorda lăcaşului suma de 5.000 aspri pe an, plus un supliment de 500 aspri pentru cheltuielile călugărilor care se deplasau să ridice dania17.

Radu cel Mare s-a preocupat şi el de susţinerea financiară a Schitului Sfântul Proroc Ilie şi a Mănăstirii Chelandari. Prin două hrisoave, din martie 1497 şi, respectiv, din 19 aprilie 1498, domnul Ţării Româneşti reconfirma daniile părintelui său din august şi noiembrie 1492 către cele două lăcaşuri de la Muntele Athos18.

Tot la sfârşitul secolului al XV-lea trebuie aşezat şi momentul de debut al legăturilor domnilor Ţării Româneşti cu Mănăstirea Dochiariou. Printr-un hrisov din 24 martie 1490, dat egumenului David, stareţului Euthymios şi ieromonahului Makarios, delegaţii mănăstirii, care i-au propus să devină ctitor, Vlad Călugărul acorda lăcaşului, pe durata vieţii sale, „câte 3.000 aspri pe fiecare an”, sumă ce putea fi ridicată de trimişii călugărilor în postul mare19. La 20 martie 1497, urmaşul său, Radu cel Mare, reînnoia „obrocul sfintei mănăstiri, câte 3.000 de aspri şi fraţilor de cheltuială, în afară de obroc, câte 400 de aspri”, ce putea fi ridicat în fiecare an de Paşti20.

Din aceeaşi perioadă de la cumpăna secolelor XV-XVI, datează, foarte probabil, şi legăturile Ţării Româneşti cu Mănăstirea Sfântul Pavel. Primele informaţii de care dispunem, de la începutul anului 1501, se referă la unele ajutoare boiereşti făcute mănăstirii. La 28 ianuarie 1501, la cererea proegumenului Nikonos, boierii Craioveşti – banul Barbu, vornicul Pârvu, comisul Danciu şi postelnicul Radu – au hotărât „ca pe fiecare an să se dea câte 2.000 aspri călugărilor şi cheltuiala fraţilor câte 100 aspri”, danie pe care trimişii mănăstirii o puteau ridica o dată pe an, la 6 ianuarie, de Bobotează21.

Contrar celor consemnate în document, N.V. Pandea susţine că valoarea daniei făcute de Craioveşti Mănăstirii Sfântul Pavel, nu a fost de 2.000 aspri, ci de „2.600 de aspri pe an”22. Pe ce informaţii se întemeiază afirmaţia istoricul amintit rămâne o enigmă. În opinia noastră, cifra avansată de N.V. Pandea nu poate fi decât rezultatul, fie a transcrierii eronate a cifrei din document, fie chiar o greşeală de tipar.

Moldova şi Muntele Athos (1453-1504). După o întrerupere de aproape două decenii şi jumătate (1442-1466), generată, în opinia noastră, de criza politică din Moldova, ce s-a manifestat cu violenţă sub urmaşii lui Alexandru cel Bun (1400-1431), perioadă în care nu avem niciun indiciu asupra legăturilor Moldovei cu Sfântul Munte Athos, acestea erau reluate în al doilea deceniu de domnie a lui Ştefan cel Mare (1457-1504). Acum, legăturile moldo-athonite înregistrau şi cea mai mare amploare cunoscută până atunci.

Deşi a acordat sprijin material şi financiar substanţial mai multor lăcaşuri athonite, atenţia lui Ştefan, care nu s-a abătut în acestă problemă de la linia trasată de înaintaşii săi, s-a concentrat cu predilecţie asupra Mănăstirii Zographou. La 10 mai 1466, Ştefan acorda comunităţii monahale de aici „câte o sută de ducaţi ungureşti”, care „să fie obroc în fiecare an mănăstirii noastre Zogtraph”23. În anii care urmează, domnul Moldovei face reparaţii mănăstirii şi construieşte o bolniţă (spital). La 13 septembrie 1471, la cererea „rugătorului nostru kyr popa Varlaam”, el fixează o a doua danie „acestei bolniţe pe fiecare an 500 de aspri pentru cei ce se află în această bolniţă”24.

Prin anii 1475-1476, Ştefan ridică la Zographou „turnul pentru corăbii (un far, n.n.), fapt atestat de inscripţia, în limba slavonă, pusă cu această ocazie: „Io Ştefan voievod domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, am făcut acest turn de corăbii la anul 6983"25. Aceluiaşi domn i se datorează ridicarea trapezei, lucrare executată în întregime în anul 1495, după cum glăsuieşte inscripţia contemporană: „Isus Hristos învinge. Întru numele lui Dumnezeu, binecredinciosul Io Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, am făcut această trapezărie: în anul 7003, s-a zidit şi s-a săvârşit în luna iunie în 7, iar al domniei sale anul al 40-lea curgător”26.

Domnul Moldovei a mai înzestrat mănăstirea cu veşminte, vase, odoare bisericeşti, obiecte de cult etc. Probabil după victoria de la Vaslui, asupra turcilor (10 ianuarie 1475), a donat mănăstirii o icoană ferecată în argint a Sfântului Gheorghe, iar prin anul 1500 a mai dăruit lăcaşului şi două steaguri militare reprezentându-l pe acelaşi sfânt27. Spre sfârşitul vieţii, prin anii 1501-1502, Ştefan repară din nou întreaga mănăstire şi pictează katolikonul28.

Atenţia deosebită arătată de Ştefan cel Mare Mănăstirii Zographou, ce a depăşit de departe sprijinul acordat acesteia de alţi suverani dinaintea sa, a făcut din domnul Moldovei un adevărat ctitor al lăcaşului. Faptul este recunoscut şi subliniat încă din timpul vieţii sale, din anul 1489, de călugărul Isaia de Chelandari29.

Un alt lăcaş athonit care s-a bucurat de susţinerea materială şi de sprijinul financiar al lui Ştefan cel Mare la sfârşitul secolului al XV-lea a fost Mănăstirea Vatopedi. Conform vechii afirmaţii a lui Teodor Bodogae, făcută a mijlocul secolului trecut, acceptată şi de alţi istorici români ai Bisericii, „la 1472, datorită insistenţelor egumenului Chiril (Kyrillos, n.n.) ieromonah, Ştefan vodă ridică arsanaua pentru corăbii în partea nordică a mănăstirii”30. Inscripţia în limba greacă, pusă cu ocazia efectuării lucrărilor, păstrată la arsenal, infirmă însă această opinie şi indică drept an al încheierii lucrărilor, anul 1496: „Preacucernicul [şi de Hristos iubitorul], Io Ştefan voievod, anul 7004; egumen fiind Kyrillos ieromonahul”31.

Dacă am accepta ca veridică afirmaţia lui T. Bodogae, prin coroborarea sa cu informaţiile cuprinse în inscripţia de la arsenal, ar trebui să admitem că lucrările demarate de Ştefan pentru ridicarea arsenalului de la Vatopedi au durat aproape un sfert de secol, fapt puţin probabil. Informaţiile conţinute de inscripţia în discuţie, singurele de care dispunem cu privire la debutul legăturilor Moldovei cu Mănăstirea Vatopedi, conduc indubitabil spre concluzia că momentul exact al începutului acestor legături nu poate fi anul 1472, ci, cu certitudine, el trebuie căutat vreo două decenii mai târziu, la o dată situată în perioada imediat anterioară anului 1496 sau, probabil, chiar în acest an.

De un sprijin substanţial din partea lui Ştefan cel Mare a beneficiat la sfârşitul secolului al XV-lea şi Mănăstirea Grigoriou. Unii specialişti înclină să plaseze începutul legăturilor domnului Moldovei cu această mănăstire anterior anilor 1475-1476, alţii, dimpotrivă, contestă existenţa unor legături în timpul acestui domn32. Opiniile exprimate au însă la bază doar informaţii indirecte.

Conform unei tradiţii athonite, valorificată şi de istoriografia românească, în anul 1497 mănăstirea a fost refăcută în întregime, „cu măreţie”, de un anume „Alexandru vodă al Vlahiei”33. În acest Alexandru vodă, majoritatea specialiştilor au văzut, pe bună dreptate după părerea noastră, pe Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare şi asociatul său la domnie, mort însă în iulie 149634.

În opinia noastră, coroborarea datei refacerii mănăstirii cu cea a morţii donatorului conduce spre două ipoteze plauzibile pe care le-am formulat şi cu altă ocazie: fie refacerea lăcaşului s-a realizat anterior anului 1496, iar anul din inscripţie consemnează data când aceasta a fost pusă; fie, cel mai probabil, refacerea mănăstirii, începută de Alexandru, anterior anului 1496, a fost finalizată de Ştefan cel Mare în anul 1497, după dispariţia fiului său, când a fost pusă şi pisania în numele defunctului35.

Mănăstirea Grigoriou a beneficiat de asemenea şi de substanţiale ajutoare financiare din partea domnului Moldovei. Două acte ale lui Ştefan cel Mare, datate în anul 1500, conduc spre concluzia că acesta a făcut şi importante danii băneşti mănăstirii36. La unul dintre ele face, fără îndoială, referire actul din 16 iulie 1513 al Sinaxei Athosului, în care se spune că Mănăstirea Grigoriou fiind distrusă de piraţi şi rămânând pustie, a fost chemat călugărul Spiridon să ia egumenia. Acesta s-a adresat lui Ştefan rugându-l să-i fie ctitor, fapt pentru care domnul Moldovei a refăcut-o din temelii şi a mai donat încă 24.000 aspri cu care a fost cumpărată, la Karyes, vechea mănăstire a Sfântului Triphonos spre a servi de locaş pentru 4-5 călugări care rezidau acolo37.

În anul 1502, Mănăstirea Grigoriou era refăcută pentru a treia oară de către Ştefan cel Mare. Inscripţia pusă cu această ocazie pe turnul clopotniţă, ridicat probabil cu acest prilej sau refăcut în întregime, consemnează lapidar faptul că „Io Ştefan voievod am ridicat aceasta, veleat 7010"38.

Primul domn român, ctitor la Mănăstirea Sfântul Pavel, a fost acelaşi Ştefan cel Mare. Spre deosebire însă de relaţiile cu celelalte lăcaşuri de cult de la Sfântul Munte, cele mai vechi ştiri de care dispunem în prezent referitoare la ele, permit datarea debutului legăturilor Moldovei cu această mănăstire, cel mai devreme, în ultimul an al secolului al XV-lea. Conform informaţiilor transmise de ele, în anii 1500-1501, domnul Moldovei repară mănăstirea şi construieşte un apeduct, cristelniţa şi un canal pentru apă. Această amplă activitate constructivă iniţiată de Ştefan este consemnată de două inscripţii. Prima dintre ele, ce se refără la construirea apeductului, lucrare realizată în anul 1500, are următorul conţinut: „Întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul Io Ştefan, cu mila lui Dumnezeu domn al toată Ţara Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, am adus apă acestei mănăstiri pentru odihna ei şi pentru veşnica pomenire, supt egumenul Nikonos ieromonahul, anul 7008, indicţia 3, crugul soarelui 8 şi al lunii 16, temelia 29"39. Cea de-a doua, care se referă la realizarea celorlalte construcţii, realizate în anul următor, consemnează: „Binecredinciosul Io Ştefan voievod şi domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, şi fiul său Bogdan voievod au adus această apă şi au făcut cristelniţa şi canalul de apă […] în anul 7009, al domniei curgător 45, sub egumenul de la Sfântul Pavel, Nektarios ieromonah”40.

La sfârşitul secolului al XV-lea, Mănăstirea Kastamonitou s-a aflat de asemenea în atenţia lui Ştefan cel Mare. În 1493, domnul Moldovei îi face o danie de 5.000 aspri plus alţi 500 aspri pentru cheltuiala trimisului mănăstirii, care urma să se prezinte în fiecare an pentru ridicarea sumei, poate spre pomenirea fiului său, „Petru voievodul Moldovei”, mort în 1480, în numele căruia este emis documentul41. Probabil, tot la insistenţele domnului, un anume Nicolae logofătul acorda şi el, în anul 1497, o serie de ajutoare mănăstirii42.

O serie de informaţii, lacunare sau sumare, a căror veridicitate este în unele cazuri discutabilă, lasă să se înţeleagă că Ştefan cel Mare ar fi avut legături şi cu alte lăcaşuri de la Sfântul Munte Athos. Astfel, deşi nu cunoaştem în ce a constat ajutorul acordat Mănăstirii Prothaton, el a existat totuşi, întrucât domnul Moldovei apare menţionat între ctitori în pomelnicul mănăstirii43.

O situaţie oarecum similară se prefigurează şi în ceea ce priveşte legăturile lui Ştefan cel Mare cu Mănăstirea Xenophontos. În cazul acestui locaş, istoricul T. Bodogae încearcă, deşi cu unele rezerve, să impună ca certă ipoteza că „începutul legăturilor cu ţările noastre se face pe la 1475, când 3 athoniţi – poate români – Ion al lui Simion, Dumitru şi Teodosie, pictează trapeza”44.

Fără îndoială, ipoteza istoricului român este tentantă, dar în absenţa altor informaţii ea trebuie acceptată cu rezerve. În ceea ce ne priveşte, considerăm că doar numele pictorilor, comune în lumea ortodoxă, atât la laici, cât şi la clerici, nu reprezintă un temei suficient de solid pentru a susţine, fără rezerve, originea lor românească. Pe de altă parte, chiar români fiind, aceştia au putut face parte, foarte bine, ca mulţi alţii de aceeaşi etnie, din obştea călugărilor de aici, astfel că lucrarea lor nu poate şi nu trebuie pusă, în mod obligatoriu, în legătură directă cu vreo acţiune de ajutorare a lăcaşului de către domnii români. Date sigure cu privire la legăturile Ţărilor Române cu Mănăstirea Xenophontos datează abia din deceniul 2 al secolului al XVI-lea.

*

Încheiem aici demersul nostru asupra legăturilor Ţărilor Române cu Sfântul Munte Athos, în jumătatea de secol ce a urmat cuceririi Constantinopolului de turci (1453). În secolele următoare, legăturile româno-athonite s-au înscris într-o evoluţie ascendentă, domnii munteni şi moldoveni continuând să se afirme ca principalii susţinători ai Sfântului Munte. Nu insistăm însă asupra raporturilor româno-athonite în aceste epoci, întrucât ele nu se includ în spaţiul consacrat demersului prezent.

prof. dr. Vasile MĂRCULEŢ

 

Abrevieri

AARMSI = Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice.

DIR = Documente privind istoria României. Veacul XIII, XIV şi XV, A. Moldova, vol. I (1384-1475), B. Ţara Românească (1247-1500), Bucureşti, 1953-1954.

Hurmuzaki, XIV/1 = Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. XIV: Documente greceşti, partea 1: 1320-1716, ed. de N. Iorga, Bucureşti, 1915.

GB = Glasul Bisericii.

RESEE = Revue des Études Sud-Est Européennes.

NOTE

1 Pentru discuţiile asupra acestei probleme şi bibliografia aferentă, vezi: V. Mărculeţ, Statele medievale româneşti şi formaţiunile de origine bizantină (sec. XIII-începutul sec. XVI), Sibiu, 2003, p. 78-89; Idem, în Dacoromania, 42, 2009, p. 48-54.

2 A.I. Ciurea, în Ortodoxia, V, 1953, 2, p. 279.

3 DIR, B, p. 156-157, doc. 153; Gr. Nandriş, Documente româneşti în limba slavă din mănăstirile Muntelui Athos (1372-1658), Bucureşti, 1937, p. 32-33, 246-247.

4 Ibidem, 193, doc. 199; Ibidem, p. 35-36.

5 Ibidem, p. 266-267, doc. 283; Ibidem, p. 38-39.

6 Hurmuzaki, XIV/1, p. 42, doc. XCV.

7 Ibidem, p. 42, doc. XCII.

8 DIR, B, p. 210-211, doc. 218.

9 A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. III, Bucureşti, 1988, p. 340.

10 Hurmuzaki, XIV/1, p. 40, doc. LXXXVI.

11 T. Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1941, p. 245; A.D. Xenopol, op. cit., p. 340; N.V. Pandea, Legea strămoşească, Blaj, 2000, p. 57.

12 Hurmuzaki, XIV/1, p. 40, doc. LXXXV; Cf. N. Iorga, în AARMSI, s. II, t. XXXVI, (1913-1914), 1914, p. 465; Cf. T. Bodogae, op. cit., p. 294; Cf. Gh. I. Moisescu, în Ortodoxia, V, 1953, 2, p. 265-266.

13 P.Ş. Năsturel, în RESEE, II, 1964, 1-2, p. 106.

14 Ibidem, p. 41, doc. XCI; DIR, B, p. 187, doc. 191.

15 DIR, B, p. 237, doc. 249.

16 Hurmuzaki, XIV/1, p. 42, doc. XCVI; DIR, B, I, p. 10, doc. 6.

17 P.Ş. Năsturel, în GB, XIX, 1960, 5-6, p. 498-502; Idem, în RESEE, II, 1964, 1-2, p. 109.

18 Ibidem.

19 DIR, B, p. 202-203, doc. 208.

20 Ibidem, p. 243, doc. 257.

21 DIR, B, I, p. 2, doc. 1.

22 N.V. Pandea, op. cit., p. 57.

23 Hurmuzaki, XIV/1, p. 41, doc. LXXXVIII; I. Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I, Bucureşti, 1913, p. 99-103, doc. LXI; DIR, A, I, p. 343, doc. 414.

24 Ibidem, p. 41, doc. LXXXIX; Ibidem, p. 161-163, doc. XCIII; Ibidem, p. 382, doc. 453.

25 N. Iorga, în AARMSI, s. II, t. XXXVI, (1913-1914), 1914, p. 467; A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 346-347, unde datează ridicarea farului în anul 1472.

26 Ibidem.

27 T. Bodogae, op. cit., p. 216-217.

28 Ibidem, p. 217; Gh. Şincai, Hronica românilor, ed. Fl. Fugariu, vol. II, Bucureşti, 1969, p. 141.

29 Ibidem, p. 218.

30 Ibidem, p. 116; Cf. Gh. I. Moisescu, în Ortodoxia, V, 1953, 2, p. 247.

31 N. Iorga, în AARMSI, s. II, t. XXXVI, (1913-1914), 1914, p. 468.

32 Pentru diferitele opinii exprimate, vezi: N. Iorga, în AARMSI, s. II, t. XXXVI, (1913-1914), 1914, p. 467; Idem, Byzance aprčs Byzance, Bucarest, 1970, p. 133; T. Bodogae, op. cit., p. 278-279; Gh. I. Moisescu, în Ortodoxia, V, 1953, 2, p. 264 etc.

33 N. Iorga, în AARMSI, s. II, t. XXXVI, (1913-1914), 1914, p. 467; T. Bodogae, op. cit., p. 278.

34 Ibidem; Idem, Byzance aprčs Byzance, p. 133; T. Bodogae, op. cit., p. 278.

35 V. Mărculeţ, Statele medievale româneşti şi formaţiunile de origine bizantină, p. 94.

36 Hurmuzaki, XIV/1, p. 42, doc. XCIV; N. Iorga, Byzance aprčs Byzance, p. 133.

37 T. Bodogae, op. cit., p. 280; Gh. I. Moisescu, în Ortodoxia, V, 1953, 2, p. 264.

38 Apud Gh. Şincai, op. cit., p. 141; Apud T. Bodogae, op. cit., p. 280.

39 N. Iorga, în AARMSI, s. II, t. XXXVI, (1913-1914), 1914, p. 469; Cf. Idem, Byzance aprčs Byzance, p. 133.

40 Ibidem; Cf. Ibidem.

41 Ibidem, p. 468.

42 T. Bodogae, op. cit., p. 304.

43 Gh. I. Moisescu, în Ortodoxia, V, 1953, 2, p. 244.

44 T. Bodogae, op. cit., p. 275.