Continuare din DACOROMANIA nr. 43

Ţiganii practicau însă şi ocupaţii oneste, fapt care le-a permis uneori o integrare socială efectivă, încă din 1421 - deci din primii ani ai apariţiei în Occident - erau recunoscuţi ca foarte buni cunoscători de cai şi excelenţi călăreţi. „În toată Europa, de la Bosfor până la Atlantic, comerţul de cai prospera în mâna ţiganilor. La Constantinopol în secolul al XVIl-lea breasla negustorilor de cai era formată în cea mai mare parte din ţigani” (Idem). Dar cum aveau şi reputaţia de a vinde cai furaţi, uneori acest comerţ le-a fost interzis. Erau iscusiţi dresori de animale, îndeosebi de urşi carpatini. (în sec. XVJ( „ursarii” din Constantinopol îşi aveau cartierul în apropierea Cornului de Aur). La bâlciuri îşi arătau calităţile de păpuşari, acrobaţi, dansatori, prestidigitatori. Le-au repugnat totdeauna agricultura, pescuitul şi comerţul sedentarizat (dar în comerţul ambulant ştiau introduce cele mai abile trucuri şi înşelătorii). În insula Corfu erau, încă din secolele XIV şi XV ţigani foarte pricepuţi în lucratul metalelor - fierari, potcovari, lăcătuşi, căldărari, spoitori. În 1582 ţiganii din Spania erau organizaţi în corporaţii proprii. In Transilvania, Banat, Ţara Românească, zlătăria era într-o vreme monopolul lor (rudarii), în toate ţările - mai ales în ţările balcanice şi din Europa Centrală - ţiganii lucrau împletituri de răchită şi diferite obiecte casnice de lemn - jgheaburi, străchini, copăi, linguri. În Moldova - scrie D. Cantemir - „altă meserie în afară de fierărie şi lucratul aramei, suprema lor virtute şi diferenţă specifică este furtul şi lenea.”

În fine, temperamentul lor agresiv şi interesele militare (permanente sau de moment) ale diferitelor state au pus în evidenţă şi aptitudinile lor de soldaţi. „Documente de arhivă, texte narative, | opere de pictură sau gravură ne prezintă de-a lungul secolelor ţigani care circulau în grupuri înarmate” (Idem). In sec. XVIII cutreierau bande de ţigani înarmate în Germania, Finlanda, în pădurile din Alsacia şi Lorena. Adeseori erau înarmate şi femeile. Individual sau în grup, ţiganii au fost acceptaţi şi înrolaţi în armată aproape în toate ţările din Europa; soţiile şi fiicele lor îi însoţeau ca vivandiere - bucătărese, spălătorese etc. În timpul domniei lui Ludovic XIV, în armatele franceze figurau numeroşi ţigani - în regimentele de gardă, de infanterie, artilerie, cavalerie şi de dragoni. In aceste ultime unităţi, rareori lipseau soldaţii ţigani, (în Suedia, în 1676 o treime din escadronul de dragoni era compus din ţigani). Şi Măria Tereza a ordonat ca tinerii ţigani de la vârsta de 16 ani în sus să fie obligaţi să presteze serviciul militar. Trupele de valoni aflate în serviciul Spaniei aveau în rândurile lor şi ţigani. În Anglia, în 1626 au fost înrolaţi în armată grupuri de ţigani vagabonzi şi cerşetori. În timpul Revoluţiei franceze în armată erau şi mulţi ţigani; buni luptători, nu suportau însă viaţa de garnizoană.

În secolele XVII şi XVIII ţiganii serveau şi ca mercenari, în Brazilia erau obligaţi să presteze serviciul militar, în timpul Războ­iului de treizeci de ani numeroase bande de ţigani însoţeau trupele imperiale, jefuind satele şi oraşele - la fel ca trupele lui Wallenstein. În timpul războiului dintre turci şi unguri din sec. XVI soldaţii şi mercenarii ţigani se aflau în ambele tabere.

Cu toate acestea, nici faptul de a fi fost înrolaţi în armatele statelor în care rezidau, nici faptul că unii dintre ei se arătau harnici şi iscusiţi în meseriile pe care le practicau, nu i-au scutit de-a lungul secolelor de suspiciuni, antipatie, învinuiri şi persecuţii.

Conflictele cu populaţia din ţările în care migraseră - fie că era vorba de ţigani nomazi, sau de cei ce se sedentarizaseră - au început cu mult înainte ca statele să adopte măsuri legislative contra acestor străini consideraţi inutili, periculoşi, inadaptabili şi neasimilabili. Aceşti „pelerini” care formulau nejustificate şi insolente pretenţii de ospitalitate nu erau totdeauna bine primiţi nici în sate, nici în oraşe - care de multe ori le ofereau bani sau le puneau la dispoziţie alimente şi îmbrăcăminte numai pentru a-i determina să părăsească regiunea sau localitatea. Populaţia (mai ales de la sate) îi dispreţuia pentru unele obiceiuri - ca acela de a consuma carnea unor animale sau păsări de curte moarte de boală, în marea lor majoritate trăiau din expediente, dispreţuiau ocupaţiile agricole şi munca regulată în general, erau acuzaţi şi detestaţi nu atât pentru că înşelau, furau sau cerşeau - căci cerşetoria era foarte răspândită în Evul Mediu, - cât pentru că cerşetoria le era ocupaţia principală, dacă nu chiar exclusivă pentru cei mai mulţi, în mod deosebit însă erau acuzaţi de hoţie - temă larg răspândită şi în literaturile vremii16. Arhivele judiciare consemnează nenumărate cazuri de furt de către ţigani. (Cronica din Bologna menţionează în 1422 că ţiganii s-au dovedit a fi „cei mai iscusiţi hoţi care s-au pomenit vreodată”), în sec. XV ţiganii din Anatolia erau acuzaţi că furau şi covoarele de rugăciune din moschei. Cel mai frecvent tip de furt era furtul de găini17. Dar adeseori furau şi cai: în sec. XIX chiar, în Anglia au fost spânzuraţi un mare număr de ţigani pentru furturi de acest fel. Erau adeseori învinuiţi de contrabandă, înşelătorie, falsificare de bani, - deşi e clar că nici asemenea delicte nu constituiau un monopol al lor; cum nu erau nici furturile şi jafurile bandelor înarmate de ţigani care se alăturau -de-a lungul întregului secol al XVIII-lea - altor bande de răufăcători şi criminali.

În schimb, una din principalele acuze (devenită o temă mult exploatată în literatura secolelor XV1I-X1X) era furtul de copii, pe care apoi îi schilodeau şi îi puneau să cerşească. In realitate, cazurile verificate de organele judiciare sunt foarte puţine. In fine, cea mai absurdă acuză a fost cea de canibalism. In Spania, un grup de ţigani supuşi la tortură au recunoscut (dar, sub tortură, adeseori învinuitul recunoştea orice...) că au ucis o ţărancă şi un călugăr, consumându-le apoi cadavrele, în 1782, în Ungaria poliţia şi magistratura au acuzat un grup numeros de ţigani că ar fi asasinat şi mâncat 88 de călători; învinuiţii - printre care şi femei - în număr de 45, au fost spânzuraţi, traşi pe roată, decapitaţi sau spintecaţi de vii. Cazul a fost relatat, cu detalii, de câteva ziare din Budapesta, Hamburg şi Frankfurt. – În 1929 a avut loc la Praga un proces contra a 21 de ţigani acuzaţi că ar fi ucis un număr (oficial constatat) de 12 persoane, ale căror cadavre le-au consumat parţial.

Faţă de atâtea delicte şi crime oribile - reale sau imaginare - autorităţile au reacţionat de la început. Măsurile luate contra ţiganilor nomazi erau în principal două: fie expulzarea, fie încercarea de a-i sedentariza şi asimila; dar ei refuzau atât sedentarizarea cât şi o comportare onestă, în toate ţările occidentale măsurile de expulzare au fost continui timp de patru secole. Astfel - în 1471 interdicţia de a se stabili pe întreg teritoriul Confederaţiei elvetice. În Spania, în 1499 Regii Catolici le acordă un termen de 60 de zile pentru a renunţa la nomadism sau a părăsi Spania; cei ce nu se vor supune vor fi pedepsiţi cu 100 de lovituri de bici; iar în caz de recidivă, cu tăierea urechilor, în aceeaşi ţară, până în 1748 au fost emise nu mai puţin de 28 de decrete de expulzare (căci de fiecare dată se reîntorceau), în 1500, la Dieta din Augsburg împăratul Maximilian I a ordonat să fie expulzaţi de pe întreg teritoriul ţării; în caz de refuz, vor putea fi maltrataţi de oricine - „fără ca să i se poată imputa cuiva că ar fi comis un delict”. Regele Ludovic XII al Franţei a luat măsuri de expulzare a ţiganilor încă din 1508. În Ţările de Jos, primul ordin de expulzare (urmat apoi de altele) a fost publicat în 1524. În 1637, o lege din Suedia prevedea exterminarea ţiganilor care nu părăseau ţara. În Anglia, între 1530-1563 Parlamentul a emis mai multe hotărâri care prevedeau expulzarea lor din regat dacă în termen de 24 de zile nu părăseau viaţa de nomazi şi nu se apucau de o meserie cinstită. De asemenea în Lombardia, între 1506-1693 s-au publicat nu mai puţin de 60 de ordonanţe în acelaşi sens. La fel a procedat în numeroase rânduri şi Senatul Veneţiei între 1549-1600 - expulzarea în termen de 10 zile, sub sancţiunea condamnării la galeră pe timp de 10 ani18; sau regatui Neapolului; sau Senioria Florenţei; sau celelate state italiene din sec. XVI, inclusiv statul pontifical (care în 1553 le acordă doar trei zile pentru a părăsi regiunea - sub pedeapsa torturii şi a confiscării tuturor bunurilor). Numeroase ordonanţe generale de expulzare a ţiganilor’ au fost publicate şi în Franţa în secolele XVI, XVII şi XVIII.

De multe ori, ţiganii încercau să eludeze aceste dispoziţii, rămânând pe loc; în care caz organele poliţieneşti organizau contra lor adevărate „vânători” - cum s-a întâmplat în Ţările de Jos în sec. XVIII. Sau, în secolul al XVI-lea în ducatul Parma; unde, în 1572, o bandă de 300 de ţigani au fost exterminaţi de trupele ducale (după cum relatează istoricul contemporan Cesare Campana). Adeseori ţiganii nomazi erau protejaţi de o parte a populaţiei (iar în Franţa şi Scoţia, chiar de către unele familii nobile). Dar şi ospitalitatea acordată ţiganilor era considerată un delict şi pedepsită sever. Exemple sunt dispoziţiile Parlamentului scoţian (din 1609), ale regelui Ludovic XIV, al Franţei (din 1682); sau altele, asemănătoare, din Spania, Ţările de Jos, Danemarca, Polonia s. a. - Printre foarte puţinele ţări europene care n-au căutat să se debaraseze de ţigani a fost Rusia, precum şi Moldova şi Ţara Românească,

Asemenea ordonanţe de expulzare prevedeau de multe ori (mai ales în caz de recidivă) şi pedeapsa cu moartea prin spânzurare - în Germania, Boemia, Moravia, Anglia, Luxemburg şi în unele state italiene - chiar fără a fi acuzaţi de crime19. De la această pedeapsă femeile erau de obicei exceptate; nu însă şi în - Prusia, sau în ducatul Wurtemberg. Mutilarea urechilor era practicată contra lor în Castilia, Boemia, Moravia şi Lombardia. (În Franţa, o ordonanţă din 1561 prevedea o pedeapsă considerată de ţigani extrem de umilitoare; raderea capului - pentru bărbaţi, femei şi copii). Pedeapsa cu închisoarea era destul de rară; în Ţările de Jos însă numeroşi ţigani au murit în închisori, în Provinciile Unite ale Ţărilor de Jos, la începutul secolului al XVIII-lea s-au organizat contra ţiganilor nomazi adevărate hăituiri, cu participarea armatei - unităţi de infanterie şi cavalerie - şi a poliţiei; operaţiuni în urma cărora începând de la mijlocul secolului al XVIII-lea ţiganii au dispărut complet aici20. în 1715, în Portugalia ţiganii erau condamnaţi la executarea unor lucrări publice, în Franţa, numeroase ordonanţe (din l 1561, 1673, 1682, 1739 etc.) îi condamnau la galeră pe ţiganii vagabonzi. La fel procedau, în secolul al XVI-lea, Spania, Portugalia, Lombardia şi Republica Veneţia; iar în sec. XVII ospitalitatea acordată ţiganilor era considerată delict şi pedepsită cu maximă severitate - în Franţa, Polonia, Spania sau în Imperiul Austro-Ungar; în timp ce regele Danemarcei interzicea tuturor căpitanilor de nave să îmbarce ţiganii.

Faţă de asemenea măsuri atât de aspre opinia publică n-a rămas totdeauna insensibilă. Episcopii din Speyer, Mainz, Worms au reacţionat contra acestor dispoziţii legislative. La fel în Anglia, Scoţia, Franţa sau în Ţările de Jos judecătorii au refuzat să le aplice. Odată cu „Secolul luminilor”, despoţii luminaţi ai secolului al XVIII-lea au hotărât să pună capăt persecuţiilor ţiganilor. Sentimen­tul umanitarist, de înţelegere şi toleranţă i-a îndemnat să caute a-i sedentariza21, a-i asimila, a-i integra unei societăţi şi condiţii de viaţă civilizate, în 1773 Măria Tereza, apoi fiul său împăratul Iosif II în 1782, au dat dispoziţii prin care îi obligau să renunţe la nomadism şi cerşetorie, să umble îmbrăcaţi şi să locuiască în condiţii decente, să practice meserii şi să frecventeze bisericile; iar copiii să fie şcolarizaţi la fel ca ceilalţi fii ai cetăţenilor Imperiului22. În acest scop ţiganii au fost şi ajutaţi, acordându-li-se pământ, case, vite şi unelte agricole. - Aproximativ aceleaşi măsuri au fost luate şi în Spania23 de către regele Carlos III: li se asigurau aceleaşi condiţii ca şi celorlalţi spanioli; dar dacă refuzau să renunţe la vagabondaj şi la ocupaţii necinstite urmau să fie arestaţi şi însemnaţi cu fierul roşu, A fost însă un faliment total. Ţiganii s-au reîntors la corturile lor, s-au refugiat din sate în păduri şi în munţi, vânzându-şi vitele şi uneltele agricole primite. S-a revenit la măsurile represive de dinainte, în Franţa în 1802, în timpul Consulatului şi al Imperiului, 500 de ţigani cu femeile şi copiii lor urmau să fie deportaţi în Luisiana; până la urmă au fost condamnaţi la muncă forţată pentru executarea unor lucrări publice, iar bătrânii, femeile şi copiii au fost internaţi în aziluri destinate cerşetorilor. In Anglia în 1817 şi în Elveţia s-a repetat aceeaşi situaţie. Incorigibili, ţiganii refuzau cu obstinaţie să renunţe la identitatea etnică şi la tradiţiile lor seculare, la viaţa de nomazi şi la modul de a trăi din expediente reprobabile24.

În mod paradoxal: tocmai Principatele Române - adică singura zonă europeană în care timp de cinci secole ţiganii au avut un regim juridic de sclavie - au fost şi ţările care s-au dovedit a fi cele mai tolerante din Europa faţă de ţigani. Apăruţi în Ţările Române către mijlocul secolului al XIII-lea odată cu invazia mongolă ca sclavi ai tătarilor, ţiganii au rămas aici ca robi, împreună şi la fel ca tătarii învinşi şi supuşi.

După proprietarii lor, ţiganii erau împărţiţi în trei categorii: sclavi (sau robi) ai statului, ai mănăstirilor şi ai boierilor (cf. G. Potra). Cei din prima categorie proveneau din moşteniri, danii şi cumpărări de ţigani fugari dintr-o ţară vecină, din cei care vagabondau fără stăpân şi din cei luaţi ca pradă de război25. Aceşti „ţigani domneşti” erau în primul rând aurarii26, apoi lingurarii (care lucrau diferite obiecte casnice de lemn), potcovari, lăcătuşi, rotari, căldărari, ciurari, topitori, spoitori, ursari ş.a. Pe lângă aceştia în categoria „robilor domneşti” mai intra masa de corturari, vagabonzi periculoşi, trăind din furturi27. - „Robii mănăstireşti” erau proveniţi din confirmări domneşti, danii, vânzări sau schimburi de robi. Mănăstirilor li se vindeau singuri şi ţiganii care căutau în felul acesta să scape de foamete sau de spânzurătoare - condamnaţi pentru furt, - în acest caz mănăstirea răscumpărând păgubaşul. - A treia categorie o formau „ţiganii boiereşti”, rezultaţi dintre prizonieri de război, danii domneşti, recompense, zestre adusă de jupânese, cumpărări sau schimburi de sclavi, precum şi răscumpărări de condamnaţi la moarte pentru furt. Preţul varia în funcţie de vârstă, starea sănătăţii, hărnicie şi, eventual, cunoaşterea unei meserii28. „Robii boiereşti” erau ţiganii de ogor - folosiţi la lucrările agricole şi a căror viaţă era deosebit de grea - şi ţiganii de curte: bucătari, feciori în casă, vizitii, rândaşi, doici, fete în casă şi tot felul de meseriaşi, până la bărbieri (şi, bineînţeles, lăutari); toţi aceştia            se bucurau de un trai mai bun decât cei „de ogor”.

Deşi în condiţie juridică de sclavi, robii ţigani din Ţările Româneşti n-au suferit persecuţiile din Occident. În multe privinţe se poate spune că erau chiar protejaţi29. Nici chiar masa de ţigani corturari, vagabonzi şi adeseori delincvenţi, nu erau expulzaţi; dimpotrivă, le era interzis să părăsească ţara. Când încercau să fugă (ceea ce se întâmpla des, mai ales înspre Serbia), erau urmăriţi, readuşi stăpânilor şi pedepsiţi. Statul, mănăstirile sau boierii, proprietarii lor îi puteau vinde, dărui sau lăsa moştenire. Soţul român al unei ţigănci sau soţia româncă a unui ţigan sclav deveneau prin căsătorie la rândul lor robi. Se putea întâmpla ca în perioada de foamete un ţigan să se vândă singur ca sclav, împreună cu familia; de asemenea, pentru a scăpa în felul acesta de a fi spânzurat - în caz că fusese prins furând şi condamnat, în epoca fanariotă sub domnitorul Constantin Mavrocordat şi AL Ghica, educaţi la şcoala umanitaristă a „Secolului Luminilor” din Franţa, situaţia le-a fost sensibil ameliorată. De pildă, copiii ţiganilor nu mai puteau fi separaţi de părinţi. Acelaşi regulament (din 1785) interzicea căsătoriile mixte, pentru ca prin aceasta românii să nu devină prin căsătorie cu ei sclavi, în 1808 erau şi mănăstiri care permiteau ca ţiganii robi să lucreze pentru mănăstire doar trei zile pe săptămână; restul timpului rămânea la dispoziţia lor.

În 1837, Mihail Kogălniceanu îşi începe campania în favoarea eliberării ţiganilor. Cei dintâi eliberaţi au fost ţiganii robi ai statului. (Primul boier care şi-a eliberat robii ţigani a fost I. Câmpineanu: un caz izolat la acea dată), în Valahia domnitorul Al. Ghica i-a dezrobit dându-le şi pământ. Aceeaşi măsură a fost luată în Moldova (în 1844) de domnitorul Mihail Sturza, iar în Valahia în 1847 de G. Bibescu; măsură datorită cărora au fost eliberaţi - fără indemnizaţie - robii mănăstirilor şi ai clerului. Categoria cea mai numeroasă de ţigani robi aparţinea boierilor, în 1848 guvernul provizoriu a hotărât abolirea sclaviei ţiganilor; dar măsura n-a putut fi aplicată decât prin votarea în acest sens a legii din decembrie 1855 (în Moldova, sub Gr. Ghica) şi din februarie 1856 - în Muntenia, sub domnia lui Barbu Ştirbei30.

Prof. univ. dr. Ovidiu DRIMBA

Note

16 în cunoscuta sa nuvelă Ţigăncuşa, Cervantes scrie: „Pare-se că ţiganii şi ţigăncile n-au venii pe lume decât ca să fie hoţi; se nasc din părinţi hoţi, cresc cu hoţii, învaţă carte de hoţi şi până Ia urmă ajung hoţi cu uşorul şi cu binişorul; iar pofta de a fura şi furatul sunt la ei ca nişte însuşiri de nedespărţit, care nu li se mai smulg decât odată cu moartea” (trad. S. Mărculescu).

17 Pe care şeful tribului, interogat în 1600 de tribunalul din Luxemburg, îl justifica (textual) „că nu socoteşte a fi ceva rău să-ţi însuşeşti în felul acesta găinile, ţinând seama că vulpile, care sunt nişte animale fără judecată, mănâncă atât de multe; cu atât mai pe bună dreptate trebuie să le mănânce ei ţiganii, care sunt fiinţe înzestrate cu judecată, căci trebuie şi ei să trăiască...” - Aproape niciodată un ţigan nu-1 fură pe un semen al său. în privinţa aceasta, un răspuns la fel de abil îl dă, într-un roman al lui H. Fielding, o căpetenie a ţiganilor: „Poporul meu e un popor de hoţi, fără îndoială; dar un popor care îl fura numai pe al vostru, în timp ce voi, vă furaţi unii pe alţii!”.

18 Cetăţeanul care va preda justiţiei un ţigan, viu sau mort, va primi drept răsplată 10 ducaţi. Ţiganii care vor fi găsiţi pe teritoriul Republicii după această dată – continuă decretul - „vor putea fi ucişi, fără ca ucigaşul să poată fi pedepsit pentru aceasta în vreun fel”.

19 în 1725, în oraşul Zaltbomniel dm Ţările de Jos zece ţigani într-o zi au fost pe jumătate sugrumaţi, apoi traşi pe roata şi, în cele din urmă, decapitaţi; capetele au fost înfipte în teapă pentru a servi „drept intimidare şi exemplu”. Uneori în Ţările de Jos copiii erau obligaţi să asiste Ia supliciul părinţilor lor; după cate, li se ţinea o scurtă lecţie de morală” (Idem).

20 O operaţiune similară avusese loc în 1572 în Italia, în regiunea Parma, cum aminteam, unde o bandă de 300 de ţigani tâlhari şi criminali a fost complet exterminată.

21 Când se decideau singuri pentru viaţa sedentară (din motive de sărăcie) o făceau adeseori doar pentru anotimpul iernii - când ocupau în oraşe străzi sau cartiere întregi (ca în Franţa, Spania, Italia, Brazilia). Dar nomazii erau totdeauna mândri de libertatea lor şi chiar îi dispreţuiau pe cei sedentari.

22 Fr. Vaux de Foletier observă că ţiganii au refuzat totdeauna să îşi şcolarizeze copiii de teama ca şcoala să nu îi „desţiganizeze”. Un asemenea refuz se întâlnea în mod deosebit în S. U. A.

23 După ce ordonanţa din Medina del Campo (1499) şi altele care au urmat i-au obligat la sedentarism, majoritatea ţiganilor s-au stabilit în Andaluzia; dar n-aveau voie să se fixeze decât în oraşele sau târgurile care le erau stabilite.

24 După estimările unui cunoscut cercetător (Cară Guido, Die Zigeuner), m 1890 existau în toată lumea circa două milioane de ţigani, dintre care 779.000 în Europa. După o altă autoritate în materie (Block), în 1936 numărul ţiganilor din toată lumea era în jur de 5 milioane - dintre care un milion şi jumătate în Europa; densitatea mai mare fiind atinsă în ţările sud-est europene (între 750.000 şi l .000.000).

24 „În 1471, după bătălia contra domnului muntean Radu Vodă, Ştefan cel Mare duse vreo 17.000 de ţigani în robie” - scrie cronicarul Gorka Olgierd.

25 Sau rudarii - strângăîori de aur din nisipul râurilor de munte. In Muntenia, către anul 1800 numărul familiilor de rudari trecea de 2.000. D. Cantemir îi menţionează pe ţiganii rudari care adunau atâta aur încât puteau plaţi „în tot anul ca bir către soţia domnului patru ocale de aur”. (O oca = 1,291 kg) - În 1764, în Valahia domnitorul Şt. Racoviţă primea 2.500 kg aur pur.

27 Numiţi de istoricii noştri „netoţi”. Aceşti nomazi „se deosebesc cu mult de celelalte categorii de ţigani prin curajul şi viclenia lor [...]; sunt cruzi din fire, apelând la cuţite şi topoare, la cea mai mică neînţelegere [,..], nu sufereau jugul robiei şi odată prinşi nu aveau odihnă până când nu fugeau [...]. «Netoţii» si-au păstrat acelaşi spirit independent până în zilele noastre [...] şi sunt singurii ţigani care pribegesc din loc în loc, furând de ici, de colo, ce găsesc” (G. Potra).

28 În 1600 se vindea un rob ţigan pentru un cal. în 1613 - două ţigănci pentru doi cai; iar în 1640 - o ţigancă pentru doi boi. în 1643 - un rob pentru 100 vedre de vin; în 1641 - un ţigan pentru ,,un poloboc de miere, preţuit drept 10 galbeni”. În 1709, un boiernaş vinde unui turc un ţigan pentru 40 de vedre de vin. In 1800, „egumenul mănăstirii Govora dă o fată de ţigan schimb pentru o pereche de tingiri de aramă” (G. Potra).

29 P. P. Panaitescu arată că instituirea sclaviei ţiganilor avea precise motive de ordin economic - şi anume, nevoia de meşteşugari ţigani (îndeosebi fierari, potcovari, zidari, spoitori sau cărămidari); cum nici aceştia nu puteau fi ţinuţi pe loc mult timp, situaţia de sclavi îi obliga la sedentarism.

30 Imaginea ţiganilor în literatura timpului a fost parţială şi uneori contradictorie (cf. Fr. de Vaux). în Franţa Renaşterii, Rabelais îi consideră originari din Egipt; A. d’Aubigne le dedică o povestire; Ronsard şi Clement Marot le menţionează darul ghicitului; iar Montaigne, câteva obiceiuri. Matteo Măria Boiardo este doar unul din autorii italieni ai Renaşterii care a sens şi el o comedie cu ţigani. Tot în sec. XVI apar ca personaje de teatru şi în Anglia. Shakespeare însuşi face aluzie în repetate rânduri la ei (în Romeo şi Julieta, Othello, Antonia fi CleopaTra, ş. a.), în sec. XVII ţiganii apar frecvent, îndeosebi în Spania, ca personaje principale sau secundare în romanele picareşti, în teatru (la Lope de Vega şi Cervantes) şi în nuvelele lui Cervantes Colocviul câinilor, Ilustm rândăsiţă şi mai ales în Ţigăncuşa - o capodoperă care poetizează tema ţiganilor. De asemenea, în romane şi piese de teatru din Italia, Anglia, Germania (Grimmelsbausen - în romanul picaresc Vagabonda Coiirage, a cărui protagonista va fi reluată de B. Brecht), în Franţa {Al. Hardy în Frumoasa egipteancă, P. Scarron în Romanul comic, ş. a.), sau Moliere care în Căsătoria forţată şi Bolnm-ul închipuit introduce interludii cu ţiganii.

În sec. XVIII interesul arătat pitorescului ţigănesc a slăbit Lesage în romanul Gil Blas introduce, ca personaj episodic însă, o ţigancă ghicitoare; Fielding în Tom Jones descrie o şatra de ţigani; la fel şi Goethe în drama sa de tinereţe Goelz von Berîichingen. Diderot îi tratează cu severitate; Herder - cu dispreţ; la fel Voltaire şi Abatele Prevost; ultimul, fiind şi singurul care cercetează şi rezumă tot ce se ştia la acea dată despre aceşti nomazi, în Anii de ucenicie ai lui Wilhebn Meister Goethe aduce un grup de ţigani - dintre care Mignon va deveni eroina operei omonime a lui A. Thomas în muzică.

Scriitorii romantici germani, englezi sau americani (Arnim, Brentano, Lenau, Morike, Kotzebue, Wordswoith, J. Ruskin, Hazlitt, Emerson, Washington Irving) manifestă un susţinut interes (sau măcar compătimire) pentru lumea ţiganilor. Acelaşi lucru se poate spune despre romanticii francezi - Victor Hugo în primul rând, apoi Chateaubriad, Ch. Nodier, Beranger, Cîeorge Sand, E. Sue, Ponson du Terrail; mai puţin Th. Gautier, mai mult Merimee. Nu trebuie uitată evocarea din binecunoscuta Bohemiens eu vovage a lui Baudelaire. Nici Derjavin în Rusia, urmat de Puşkin - care frecventa şatrele ţiganilor, - nici scena din nuvela Doi husari a lui Lev Tolstoi. In fine, - nici entuziasmul lui Fr. Liszt (sau admiraţia lui pentru Barbu Lăutarii) pentru muzica ţiganilor; sau, poemul comioeroic al lui Arany Jânos. Iar din literatura română - materia epică a capodoperei lui I. Budai Deleanu, impregnată de spmîul „Secolului Luminilor”; şi protagonistul dramei lui B. P. Hasdeu Răzvan fi Vidra. (Iar la nivel popular de snoave versificate, cele ale lui Th. Speranţia şi Petre Dulfu).

În felul acesta, de-a lungul a patru secole - şi din Rusia în America - imaginea ţiganilor, veridică sau nu. transmisă de operele literare marilor mase de cititori a reflectat opiniile diverse ale epocilor şi mediilor socio-culturale privind această temă - nu lipsită de semnificaţii pentru un capitol de istorie a culturii, civilizaţiei şi mentalităţilor respective.