Continuare din DACOROMANIA nr. 43
Ţiganii practicau însă şi ocupaţii
oneste, fapt care le-a permis uneori o integrare socială efectivă,
încă din 1421 - deci din primii ani ai apariţiei în Occident -
erau recunoscuţi ca foarte buni cunoscători de cai şi
excelenţi călăreţi. „În toată Europa, de la
Bosfor până la Atlantic, comerţul de cai prospera în mâna
ţiganilor. La Constantinopol în secolul al XVIl-lea breasla
negustorilor de cai era formată în cea mai mare parte din ţigani”
(Idem). Dar cum aveau şi reputaţia de a vinde cai furaţi,
uneori acest comerţ le-a fost interzis. Erau iscusiţi dresori de
animale, îndeosebi de urşi carpatini. (în sec. XVJ( „ursarii”
din Constantinopol îşi aveau cartierul în apropierea Cornului de
Aur). La bâlciuri îşi arătau calităţile de păpuşari,
acrobaţi, dansatori, prestidigitatori. Le-au repugnat totdeauna
agricultura, pescuitul şi comerţul sedentarizat (dar în comerţul
ambulant ştiau introduce cele mai abile trucuri şi înşelătorii).
În insula Corfu erau, încă din secolele XIV şi XV ţigani
foarte pricepuţi în lucratul metalelor - fierari, potcovari, lăcătuşi,
căldărari, spoitori. În 1582 ţiganii din Spania erau
organizaţi în corporaţii proprii. In Transilvania, Banat,
Ţara Românească, zlătăria era într-o vreme monopolul
lor (rudarii), în toate ţările - mai ales în
ţările balcanice şi din Europa Centrală - ţiganii
lucrau împletituri de răchită şi diferite obiecte casnice
de lemn - jgheaburi, străchini, copăi, linguri. În Moldova -
scrie D. Cantemir - „altă meserie în afară de fierărie
şi lucratul aramei, suprema lor virtute şi diferenţă
specifică este furtul şi lenea.”
În fine, temperamentul lor agresiv şi interesele
militare (permanente sau de moment) ale diferitelor state au pus în
evidenţă şi aptitudinile lor de soldaţi. „Documente
de arhivă, texte narative, | opere de pictură sau gravură
ne prezintă de-a lungul secolelor ţigani care circulau în
grupuri înarmate” (Idem). In sec. XVIII cutreierau bande de
ţigani înarmate în Germania, Finlanda, în pădurile din
Alsacia şi Lorena. Adeseori erau înarmate şi femeile.
Individual sau în grup, ţiganii au fost acceptaţi şi înrolaţi
în armată aproape în toate ţările din Europa; soţiile
şi fiicele lor îi însoţeau ca vivandiere - bucătărese,
spălătorese etc. În timpul domniei lui Ludovic XIV, în
armatele franceze figurau numeroşi ţigani - în regimentele de
gardă, de infanterie, artilerie, cavalerie şi de dragoni. In
aceste ultime unităţi, rareori lipseau soldaţii ţigani,
(în Suedia, în 1676 o treime din escadronul de dragoni era compus din
ţigani). Şi Măria Tereza a ordonat ca tinerii ţigani
de la vârsta de 16 ani în sus să fie obligaţi să presteze
serviciul militar. Trupele de valoni aflate în serviciul Spaniei aveau în
rândurile lor şi ţigani. În Anglia, în 1626 au fost înrolaţi
în armată grupuri de ţigani vagabonzi şi cerşetori.
În timpul Revoluţiei franceze în armată erau şi mulţi
ţigani; buni luptători, nu suportau însă viaţa de
garnizoană.
În secolele XVII şi XVIII ţiganii serveau
şi ca mercenari, în Brazilia erau obligaţi să presteze
serviciul militar, în timpul Războiului de treizeci de ani
numeroase bande de ţigani însoţeau trupele imperiale, jefuind
satele şi oraşele - la fel ca trupele lui Wallenstein. În
timpul războiului dintre turci şi unguri din sec. XVI soldaţii
şi mercenarii ţigani se aflau în ambele tabere.
Cu toate acestea, nici faptul de a fi fost înrolaţi
în armatele statelor în care rezidau, nici faptul că unii dintre ei
se arătau harnici şi iscusiţi în meseriile pe care le
practicau, nu i-au scutit de-a lungul secolelor de suspiciuni, antipatie,
învinuiri şi persecuţii.
Conflictele cu populaţia din ţările în
care migraseră - fie că era vorba de ţigani nomazi, sau de
cei ce se sedentarizaseră - au început cu mult înainte ca statele să
adopte măsuri legislative contra acestor străini consideraţi
inutili, periculoşi, inadaptabili şi neasimilabili. Aceşti
„pelerini” care formulau nejustificate şi insolente pretenţii
de ospitalitate nu erau totdeauna bine primiţi nici în sate, nici în
oraşe - care de multe ori le ofereau bani sau le puneau la dispoziţie
alimente şi îmbrăcăminte numai pentru a-i determina să
părăsească regiunea sau localitatea. Populaţia (mai
ales de la sate) îi dispreţuia pentru unele obiceiuri - ca acela de
a consuma carnea unor animale sau păsări de curte moarte de boală,
în marea lor majoritate trăiau din expediente, dispreţuiau
ocupaţiile agricole şi munca regulată în general, erau
acuzaţi şi detestaţi nu atât pentru că înşelau,
furau sau cerşeau - căci cerşetoria era foarte răspândită
în Evul Mediu, - cât pentru că cerşetoria le era ocupaţia
principală, dacă nu chiar exclusivă pentru cei mai mulţi,
în mod deosebit însă erau acuzaţi de hoţie - temă
larg răspândită şi în literaturile vremii16. Arhivele judiciare consemnează nenumărate cazuri de furt de către
ţigani. (Cronica din Bologna menţionează în 1422 că
ţiganii s-au dovedit a fi „cei mai iscusiţi hoţi care
s-au pomenit vreodată”), în sec. XV ţiganii din Anatolia erau
acuzaţi că furau şi covoarele de rugăciune din
moschei. Cel mai frecvent tip de furt era furtul de găini17. Dar adeseori furau şi cai: în sec.
XIX chiar, în Anglia au fost spânzuraţi un mare număr de
ţigani pentru furturi de acest fel. Erau adeseori învinuiţi de
contrabandă, înşelătorie, falsificare de bani, - deşi
e clar că nici asemenea delicte nu constituiau un monopol al lor; cum
nu erau nici furturile şi jafurile bandelor înarmate de ţigani
care se alăturau -de-a lungul întregului secol al XVIII-lea - altor
bande de răufăcători şi criminali.
În schimb, una din principalele acuze (devenită o
temă mult exploatată în literatura secolelor XV1I-X1X) era
furtul de copii, pe care apoi îi schilodeau şi îi puneau să
cerşească. In realitate, cazurile verificate de organele
judiciare sunt foarte puţine. In fine, cea mai absurdă acuză
a fost cea de canibalism. In Spania, un grup de ţigani supuşi la
tortură au recunoscut (dar, sub tortură, adeseori învinuitul
recunoştea orice...) că au ucis o ţărancă şi
un călugăr, consumându-le apoi cadavrele, în 1782, în Ungaria
poliţia şi magistratura au acuzat un grup numeros de ţigani
că ar fi asasinat şi mâncat 88 de călători; învinuiţii
- printre care şi femei - în număr de 45, au fost spânzuraţi,
traşi pe roată, decapitaţi sau spintecaţi de vii.
Cazul a fost relatat, cu detalii, de câteva ziare din Budapesta, Hamburg
şi Frankfurt. – În 1929 a avut loc la Praga un proces contra a 21
de ţigani acuzaţi că ar fi ucis un număr (oficial
constatat) de 12 persoane, ale căror cadavre le-au consumat parţial.
Faţă de atâtea delicte şi crime oribile
- reale sau imaginare - autorităţile au reacţionat de la început.
Măsurile luate contra ţiganilor nomazi erau în principal două:
fie expulzarea, fie încercarea de a-i sedentariza şi asimila; dar ei
refuzau atât sedentarizarea cât şi o comportare onestă, în
toate ţările occidentale măsurile de expulzare au fost
continui timp de patru secole. Astfel - în 1471 interdicţia de a se
stabili pe întreg teritoriul Confederaţiei elvetice. În Spania, în
1499 Regii Catolici le acordă un termen de 60 de zile pentru a renunţa
la nomadism sau a părăsi Spania; cei ce nu se vor supune vor fi
pedepsiţi cu 100 de lovituri de bici; iar în caz de recidivă,
cu tăierea urechilor, în aceeaşi ţară, până în
1748 au fost emise nu mai puţin de 28 de decrete de expulzare (căci
de fiecare dată se reîntorceau), în 1500, la Dieta din Augsburg împăratul
Maximilian I a ordonat să fie expulzaţi de pe întreg teritoriul
ţării; în caz de refuz, vor putea fi maltrataţi de oricine
- „fără ca să i se poată imputa cuiva că ar fi
comis un delict”. Regele Ludovic XII al Franţei a luat măsuri
de expulzare a ţiganilor încă din 1508. În Ţările de
Jos, primul ordin de expulzare (urmat apoi de altele) a fost publicat în
1524. În 1637, o lege din Suedia prevedea exterminarea ţiganilor
care nu părăseau ţara. În Anglia, între 1530-1563
Parlamentul a emis mai multe hotărâri care prevedeau expulzarea lor
din regat dacă în termen de 24 de zile nu părăseau viaţa
de nomazi şi nu se apucau de o meserie cinstită. De asemenea în
Lombardia, între 1506-1693 s-au publicat nu mai puţin de 60 de
ordonanţe în acelaşi sens. La fel a procedat în numeroase rânduri
şi Senatul Veneţiei între 1549-1600 - expulzarea în termen de
10 zile, sub sancţiunea condamnării la galeră pe timp de 10
ani18; sau regatui Neapolului; sau Senioria
Florenţei; sau celelate state italiene din sec. XVI, inclusiv statul
pontifical (care în 1553 le acordă doar trei zile pentru a părăsi
regiunea - sub pedeapsa torturii şi a confiscării tuturor
bunurilor). Numeroase ordonanţe generale de expulzare a ţiganilor’
au fost publicate şi în Franţa în secolele XVI, XVII şi
XVIII.
De multe ori, ţiganii încercau să eludeze
aceste dispoziţii, rămânând pe loc; în care caz organele poliţieneşti
organizau contra lor adevărate „vânători” - cum s-a întâmplat
în Ţările de Jos în sec. XVIII. Sau, în secolul al XVI-lea în
ducatul Parma; unde, în 1572, o bandă de 300 de ţigani au fost
exterminaţi de trupele ducale (după cum relatează istoricul
contemporan Cesare Campana). Adeseori ţiganii nomazi erau protejaţi
de o parte a populaţiei (iar în Franţa şi Scoţia,
chiar de către unele familii nobile). Dar şi ospitalitatea
acordată ţiganilor era considerată un delict şi
pedepsită sever. Exemple sunt dispoziţiile Parlamentului scoţian
(din 1609), ale regelui Ludovic XIV, al Franţei (din 1682); sau
altele, asemănătoare, din Spania, Ţările de Jos,
Danemarca, Polonia s. a. - Printre foarte puţinele ţări
europene care n-au căutat să se debaraseze de ţigani a fost
Rusia, precum şi Moldova şi Ţara Românească,
Asemenea ordonanţe de expulzare prevedeau de multe
ori (mai ales în caz de recidivă) şi pedeapsa cu moartea prin
spânzurare - în Germania, Boemia, Moravia, Anglia, Luxemburg şi în
unele state italiene - chiar fără a fi acuzaţi de crime19. De la această pedeapsă femeile
erau de obicei exceptate; nu însă şi în - Prusia, sau în
ducatul Wurtemberg. Mutilarea urechilor era practicată contra lor în
Castilia, Boemia, Moravia şi Lombardia. (În Franţa, o ordonanţă
din 1561 prevedea o pedeapsă considerată de ţigani extrem
de umilitoare; raderea capului - pentru bărbaţi, femei şi
copii). Pedeapsa cu închisoarea era destul de rară; în Ţările
de Jos însă numeroşi ţigani au murit în închisori, în
Provinciile Unite ale Ţărilor de Jos, la începutul secolului al
XVIII-lea s-au organizat contra ţiganilor nomazi adevărate hăituiri,
cu participarea armatei - unităţi de infanterie şi
cavalerie - şi a poliţiei; operaţiuni în urma cărora
începând de la mijlocul secolului al XVIII-lea ţiganii au dispărut
complet aici20. în 1715, în Portugalia ţiganii
erau condamnaţi la executarea unor lucrări publice, în Franţa,
numeroase ordonanţe (din l 1561, 1673, 1682, 1739 etc.) îi condamnau
la galeră pe ţiganii vagabonzi. La fel procedau, în secolul al
XVI-lea, Spania, Portugalia, Lombardia şi Republica Veneţia; iar
în sec. XVII ospitalitatea acordată ţiganilor era considerată
delict şi pedepsită cu maximă severitate - în Franţa,
Polonia, Spania sau în Imperiul Austro-Ungar; în timp ce regele
Danemarcei interzicea tuturor căpitanilor de nave să îmbarce
ţiganii.
Faţă de asemenea măsuri atât de aspre
opinia publică n-a rămas totdeauna insensibilă. Episcopii
din Speyer, Mainz, Worms au reacţionat contra acestor dispoziţii
legislative. La fel în Anglia, Scoţia, Franţa sau în
Ţările de Jos judecătorii au refuzat să le aplice.
Odată cu „Secolul luminilor”, despoţii luminaţi ai
secolului al XVIII-lea au hotărât să pună capăt
persecuţiilor ţiganilor. Sentimentul umanitarist, de înţelegere
şi toleranţă i-a îndemnat să caute a-i sedentariza21, a-i asimila, a-i integra unei societăţi
şi condiţii de viaţă civilizate, în 1773 Măria
Tereza, apoi fiul său împăratul Iosif II în 1782, au dat
dispoziţii prin care îi obligau să renunţe la nomadism
şi cerşetorie, să umble îmbrăcaţi şi să
locuiască în condiţii decente, să practice meserii şi
să frecventeze bisericile; iar copiii să fie şcolarizaţi
la fel ca ceilalţi fii ai cetăţenilor Imperiului22. În acest scop ţiganii au fost
şi ajutaţi, acordându-li-se pământ, case, vite şi
unelte agricole. - Aproximativ aceleaşi măsuri au fost luate
şi în Spania23 de
către regele Carlos III: li se asigurau aceleaşi condiţii
ca şi celorlalţi spanioli; dar dacă refuzau să renunţe
la vagabondaj şi la ocupaţii necinstite urmau să fie arestaţi
şi însemnaţi cu fierul roşu, A fost însă un faliment
total. Ţiganii s-au reîntors la corturile lor, s-au refugiat din
sate în păduri şi în munţi, vânzându-şi vitele
şi uneltele agricole primite. S-a revenit la măsurile represive
de dinainte, în Franţa în 1802, în timpul Consulatului şi al
Imperiului, 500 de ţigani cu femeile şi copiii lor urmau să
fie deportaţi în Luisiana; până la urmă au fost condamnaţi
la muncă forţată pentru executarea unor lucrări
publice, iar bătrânii, femeile şi copiii au fost internaţi
în aziluri destinate cerşetorilor. In Anglia în 1817 şi în
Elveţia s-a repetat aceeaşi situaţie. Incorigibili, ţiganii
refuzau cu obstinaţie să renunţe la identitatea etnică
şi la tradiţiile lor seculare, la viaţa de nomazi şi
la modul de a trăi din expediente reprobabile24.
În mod paradoxal: tocmai Principatele Române - adică
singura zonă europeană în care timp de cinci secole ţiganii
au avut un regim juridic de sclavie - au fost şi ţările
care s-au dovedit a fi cele mai tolerante din Europa faţă de
ţigani. Apăruţi în Ţările Române către
mijlocul secolului al XIII-lea odată cu invazia mongolă ca
sclavi ai tătarilor, ţiganii au rămas aici ca robi, împreună
şi la fel ca tătarii învinşi şi supuşi.
După proprietarii lor, ţiganii erau împărţiţi
în trei categorii: sclavi (sau robi) ai statului, ai mănăstirilor
şi ai boierilor (cf. G. Potra). Cei din prima categorie proveneau din
moşteniri, danii şi cumpărări de ţigani fugari
dintr-o ţară vecină, din cei care vagabondau fără
stăpân şi din cei luaţi ca pradă de război25. Aceşti „ţigani domneşti”
erau în primul rând aurarii26, apoi lingurarii (care lucrau diferite obiecte casnice de lemn), potcovari,
lăcătuşi, rotari, căldărari, ciurari, topitori,
spoitori, ursari ş.a. Pe lângă aceştia în categoria
„robilor domneşti” mai intra masa de corturari, vagabonzi
periculoşi, trăind din furturi27. - „Robii mănăstireşti”
erau proveniţi din confirmări domneşti, danii, vânzări
sau schimburi de robi. Mănăstirilor li se vindeau singuri şi
ţiganii care căutau în felul acesta să scape de foamete
sau de spânzurătoare - condamnaţi pentru furt, - în acest caz
mănăstirea răscumpărând păgubaşul. - A
treia categorie o formau „ţiganii boiereşti”, rezultaţi
dintre prizonieri de război, danii domneşti, recompense, zestre
adusă de jupânese, cumpărări sau schimburi de sclavi,
precum şi răscumpărări de condamnaţi la moarte
pentru furt. Preţul varia în funcţie de vârstă, starea sănătăţii,
hărnicie şi, eventual, cunoaşterea unei meserii28. „Robii boiereşti” erau ţiganii
de ogor - folosiţi la lucrările agricole şi a căror
viaţă era deosebit de grea - şi ţiganii de curte: bucătari,
feciori în casă, vizitii, rândaşi, doici, fete în casă
şi tot felul de meseriaşi, până la bărbieri (şi,
bineînţeles, lăutari); toţi aceştia
se bucurau de un trai mai bun decât cei „de ogor”.
Deşi în condiţie juridică de sclavi,
robii ţigani din Ţările Româneşti n-au suferit
persecuţiile din Occident. În multe privinţe se poate spune că
erau chiar protejaţi29. Nici chiar masa de ţigani corturari,
vagabonzi şi adeseori delincvenţi, nu erau expulzaţi;
dimpotrivă, le era interzis să părăsească ţara.
Când încercau să fugă (ceea ce se întâmpla des, mai ales înspre
Serbia), erau urmăriţi, readuşi stăpânilor şi
pedepsiţi. Statul, mănăstirile sau boierii, proprietarii
lor îi puteau vinde, dărui sau lăsa moştenire. Soţul
român al unei ţigănci sau soţia româncă a unui
ţigan sclav deveneau prin căsătorie la rândul lor robi. Se
putea întâmpla ca în perioada de foamete un ţigan să se vândă
singur ca sclav, împreună cu familia; de asemenea, pentru a scăpa
în felul acesta de a fi spânzurat - în caz că fusese prins furând
şi condamnat, în epoca fanariotă sub domnitorul Constantin
Mavrocordat şi AL Ghica, educaţi la şcoala umanitaristă
a „Secolului Luminilor” din Franţa, situaţia le-a fost
sensibil ameliorată. De pildă, copiii ţiganilor nu mai
puteau fi separaţi de părinţi. Acelaşi regulament (din
1785) interzicea căsătoriile mixte, pentru ca prin aceasta românii
să nu devină prin căsătorie cu ei sclavi, în 1808
erau şi mănăstiri care permiteau ca ţiganii robi să
lucreze pentru mănăstire doar trei zile pe săptămână;
restul timpului rămânea la dispoziţia lor.
În 1837, Mihail Kogălniceanu îşi începe
campania în favoarea eliberării ţiganilor. Cei dintâi eliberaţi
au fost ţiganii robi ai statului. (Primul boier care şi-a
eliberat robii ţigani a fost I. Câmpineanu: un caz izolat la acea
dată), în Valahia domnitorul Al. Ghica i-a dezrobit dându-le şi
pământ. Aceeaşi măsură a fost luată în Moldova
(în 1844) de domnitorul Mihail Sturza, iar în Valahia în 1847 de G.
Bibescu; măsură datorită cărora au fost eliberaţi
- fără indemnizaţie - robii mănăstirilor şi
ai clerului. Categoria cea mai numeroasă de ţigani robi aparţinea
boierilor, în 1848 guvernul provizoriu a hotărât abolirea sclaviei
ţiganilor; dar măsura n-a putut fi aplicată decât prin
votarea în acest sens a legii din decembrie 1855 (în Moldova, sub Gr.
Ghica) şi din februarie 1856 - în Muntenia, sub domnia lui Barbu
Ştirbei30.
Prof. univ. dr. Ovidiu DRIMBA
Note
16 în
cunoscuta sa nuvelă Ţigăncuşa, Cervantes scrie:
„Pare-se că ţiganii şi ţigăncile n-au venii pe
lume decât ca să fie hoţi; se nasc din părinţi hoţi,
cresc cu hoţii, învaţă carte de hoţi şi până
Ia urmă ajung hoţi cu uşorul şi cu binişorul; iar
pofta de a fura şi furatul sunt la ei ca nişte însuşiri de
nedespărţit, care nu li se mai smulg decât odată cu
moartea” (trad. S. Mărculescu).
17 Pe care şeful tribului,
interogat în 1600 de tribunalul din Luxemburg, îl justifica (textual)
„că nu socoteşte a fi ceva rău să-ţi însuşeşti
în felul acesta găinile, ţinând seama că vulpile, care
sunt nişte animale fără judecată, mănâncă
atât de multe; cu atât mai pe bună dreptate trebuie să le mănânce
ei ţiganii, care sunt fiinţe înzestrate cu judecată, căci
trebuie şi ei să trăiască...” - Aproape niciodată
un ţigan nu-1 fură pe un semen al său. în privinţa
aceasta, un răspuns la fel de abil îl dă, într-un roman al lui
H. Fielding, o căpetenie a ţiganilor: „Poporul meu e un popor
de hoţi, fără îndoială; dar un popor care îl fura
numai pe al vostru, în timp ce voi, vă furaţi unii pe alţii!”.
18 Cetăţeanul care va preda justiţiei un ţigan, viu sau
mort, va primi drept răsplată 10 ducaţi. Ţiganii care
vor fi găsiţi pe teritoriul Republicii după această
dată – continuă decretul - „vor putea fi ucişi, fără
ca ucigaşul să poată fi pedepsit pentru aceasta în vreun
fel”.
19 în 1725, în oraşul
Zaltbomniel dm Ţările de Jos zece ţigani într-o zi
au fost pe jumătate sugrumaţi, apoi traşi pe roata şi,
în cele din urmă, decapitaţi; capetele au fost înfipte în
teapă pentru a servi „drept intimidare şi exemplu”. Uneori
în Ţările de Jos copiii erau obligaţi să asiste Ia
supliciul părinţilor lor; după cate, li se ţinea o
scurtă lecţie de morală” (Idem).
20 O operaţiune similară avusese loc în 1572 în
Italia, în regiunea Parma, cum aminteam, unde o bandă de 300 de
ţigani tâlhari şi criminali a fost complet exterminată.
21 Când se decideau singuri pentru
viaţa sedentară (din motive de sărăcie) o făceau
adeseori doar pentru anotimpul iernii - când ocupau în oraşe străzi
sau cartiere întregi (ca în Franţa, Spania, Italia, Brazilia). Dar
nomazii erau totdeauna mândri de libertatea lor şi chiar îi dispreţuiau
pe cei sedentari.
22 Fr. Vaux de Foletier observă
că ţiganii au refuzat totdeauna să îşi şcolarizeze
copiii de teama ca şcoala să nu îi „desţiganizeze”. Un
asemenea refuz se întâlnea în mod deosebit în S. U. A.
23 După ce ordonanţa din
Medina del Campo (1499) şi altele care au urmat i-au obligat la
sedentarism, majoritatea ţiganilor s-au stabilit în Andaluzia; dar
n-aveau voie să se fixeze decât în oraşele sau târgurile care
le erau stabilite.
24 După estimările unui
cunoscut cercetător (Cară Guido, Die Zigeuner), m 1890
existau în toată lumea circa două milioane de ţigani,
dintre care 779.000 în Europa. După o altă autoritate în
materie (Block), în 1936 numărul ţiganilor din toată lumea
era în jur de 5 milioane - dintre care un milion şi jumătate în
Europa; densitatea mai mare fiind atinsă în ţările sud-est
europene (între 750.000 şi l .000.000).
24 „În
1471, după bătălia contra domnului muntean Radu Vodă,
Ştefan cel Mare duse vreo 17.000 de ţigani în robie” - scrie
cronicarul Gorka Olgierd.
25 Sau
rudarii - strângăîori de aur din nisipul râurilor de munte. In
Muntenia, către anul 1800 numărul familiilor de rudari trecea de
2.000. D. Cantemir îi menţionează pe ţiganii rudari care
adunau atâta aur încât puteau plaţi „în tot anul ca bir către
soţia domnului patru ocale de aur”. (O oca = 1,291 kg) - În 1764,
în Valahia domnitorul Şt. Racoviţă primea 2.500 kg aur
pur.
27 Numiţi de istoricii noştri
„netoţi”. Aceşti nomazi „se deosebesc cu mult de celelalte
categorii de ţigani prin curajul şi viclenia lor [...]; sunt
cruzi din fire, apelând la cuţite şi topoare, la cea mai mică
neînţelegere [,..], nu sufereau jugul robiei şi odată prinşi
nu aveau odihnă până când nu fugeau [...]. «Netoţii»
si-au păstrat acelaşi spirit independent până în zilele
noastre [...] şi sunt singurii ţigani care pribegesc din loc în
loc, furând de ici, de colo, ce găsesc” (G. Potra).
28 În 1600 se vindea un rob ţigan
pentru un cal. în 1613 - două ţigănci pentru doi cai; iar
în 1640 - o ţigancă pentru doi boi. în 1643 - un rob pentru
100 vedre de vin; în 1641 - un ţigan pentru ,,un poloboc de miere,
preţuit drept 10 galbeni”. În 1709, un boiernaş vinde unui
turc un ţigan pentru 40 de vedre de vin. In 1800, „egumenul mănăstirii
Govora dă o fată de ţigan schimb pentru o pereche de
tingiri de aramă” (G. Potra).
29 P. P. Panaitescu arată că
instituirea sclaviei ţiganilor avea precise motive de ordin economic
- şi anume, nevoia de meşteşugari ţigani (îndeosebi
fierari, potcovari, zidari, spoitori sau cărămidari); cum nici
aceştia nu puteau fi ţinuţi pe loc mult timp, situaţia
de sclavi îi obliga la sedentarism.
30 Imaginea
ţiganilor în literatura timpului a fost parţială şi
uneori contradictorie (cf. Fr. de Vaux). în Franţa Renaşterii,
Rabelais îi consideră originari din Egipt; A. d’Aubigne le dedică
o povestire; Ronsard şi Clement Marot le menţionează darul
ghicitului; iar Montaigne, câteva obiceiuri. Matteo Măria Boiardo
este doar unul din autorii italieni ai Renaşterii care a sens şi
el o comedie cu ţigani. Tot în sec. XVI apar ca personaje de teatru
şi în Anglia. Shakespeare însuşi face aluzie în repetate rânduri
la ei (în Romeo şi Julieta, Othello, Antonia fi CleopaTra, ş.
a.), în sec. XVII ţiganii apar frecvent, îndeosebi în Spania, ca
personaje principale sau secundare în romanele picareşti, în teatru
(la Lope de Vega şi Cervantes) şi în nuvelele lui Cervantes Colocviul
câinilor, Ilustm rândăsiţă şi mai ales în Ţigăncuşa
- o capodoperă care poetizează tema ţiganilor. De
asemenea, în romane şi piese de teatru din Italia, Anglia, Germania
(Grimmelsbausen - în romanul picaresc Vagabonda Coiirage, a cărui
protagonista va fi reluată de B. Brecht), în Franţa {Al. Hardy
în Frumoasa egipteancă, P. Scarron în Romanul comic, ş.
a.), sau Moliere care în Căsătoria forţată şi
Bolnm-ul închipuit introduce interludii cu ţiganii.
În sec. XVIII interesul arătat
pitorescului ţigănesc a slăbit Lesage în romanul Gil
Blas introduce, ca personaj episodic însă, o ţigancă
ghicitoare; Fielding în Tom Jones descrie o şatra de ţigani;
la fel şi Goethe în drama sa de tinereţe Goelz von Berîichingen.
Diderot îi tratează cu severitate; Herder - cu dispreţ; la
fel Voltaire şi Abatele Prevost; ultimul, fiind şi singurul care
cercetează şi rezumă tot ce se ştia la acea dată
despre aceşti nomazi, în Anii de ucenicie ai lui Wilhebn Meister Goethe
aduce un grup de ţigani - dintre care Mignon va deveni eroina operei
omonime a lui A. Thomas în muzică.
Scriitorii romantici germani, englezi sau
americani (Arnim, Brentano, Lenau, Morike, Kotzebue, Wordswoith, J. Ruskin,
Hazlitt, Emerson, Washington Irving) manifestă un susţinut
interes (sau măcar compătimire) pentru lumea ţiganilor.
Acelaşi lucru se poate spune despre romanticii francezi - Victor Hugo
în primul rând, apoi Chateaubriad, Ch. Nodier, Beranger, Cîeorge Sand,
E. Sue, Ponson du Terrail; mai puţin Th. Gautier, mai mult Merimee.
Nu trebuie uitată evocarea din binecunoscuta Bohemiens eu vovage a
lui Baudelaire. Nici Derjavin în Rusia, urmat de Puşkin - care
frecventa şatrele ţiganilor, - nici scena din nuvela Doi
husari a lui Lev Tolstoi. In fine, - nici entuziasmul lui Fr. Liszt
(sau admiraţia lui pentru Barbu Lăutarii) pentru muzica ţiganilor;
sau, poemul comioeroic al lui Arany Jânos. Iar din literatura română
- materia epică a capodoperei lui I. Budai Deleanu, impregnată
de spmîul „Secolului Luminilor”; şi protagonistul dramei lui B.
P. Hasdeu Răzvan fi Vidra. (Iar la nivel popular de snoave
versificate, cele ale lui Th. Speranţia şi Petre Dulfu).
În felul
acesta, de-a lungul a patru secole - şi din Rusia în America -
imaginea ţiganilor, veridică sau nu. transmisă de operele
literare marilor mase de cititori a reflectat opiniile diverse ale
epocilor şi mediilor socio-culturale privind această temă -
nu lipsită de semnificaţii pentru un capitol de istorie a
culturii, civilizaţiei şi mentalităţilor respective.
|
|