“Aici vom înălţa o catedrală,

Cu sfinţi subţiri şi grei de bunătate,

Cu aur stins şi marmură egală,

 Iar din zidari muri-vom jumătate.”

                                       Ion Omescu

Fiecare din noi îşi poate alege religia şi catedralele în care să se închine. Unii construiesc piramide, temple, alte construcţii megalitice care îi costă şi timp şi resurse financiare enorme. Ca exemplu ne poate servi Lumânarea recunoştinţei de la intrarea în oraşul Soroca, la construcţia căreia s-au turnat alături de beton, milioane deloc puţine. Oare nu se ştie că în aceeaşi stâncă, chiar imediat sub monumentul gigantic, stă uitată şi părăsită chilia paleocreştină din Râpa lui Bechir? Era oare urgent  a se spulbera  milioanele în trufaşul monument, în vreme ce avem cel mai de jos nivel de viaţă în Europa? Nici un coleg venit în ospeţie de peste hotare după 1990 încoace, nu poate înţelege cum pot supravieţui cetăţenii acestei ţări cu asemenea venituri...Oare nu avem nevoie de câteva zeci de azile pentru bătrâni, cărora trebuie să le sărutăm urmele pe unde trec, sau, cu părere de rău, şi de mai multe orfelinate, sau de mai multe calculatoare şi manuale pentru tânăra generaţie?  Oare nu ar merita dascălii din grădiniţe şi şcoli un salariu din care să îşi poată procura câte un dicţionar, vreo altă carte, sau un strai decent?   

Pe de altă parte, zeci de temple ale strămoşilor noştri mor în uitare, nu din cauza că sunt greu accesibile, ci din alte motive... De fiecare dintre noi depinde însă tăria interioară, aceea de a-şi construi un modest templu în adâncul sufletului său. Fiecare poate avea o modestă icoană pe masă, să se roage în fiecare zi, chiar şi atunci când motivele vitrege ale sănătăţii nu îi mai pot mişca trupul până la lăcaşurile sfinte.

În una din sălile Ermitajului stau paznici, de o parte şi de alta a monumentului lui Zeus,  busturile a doi daci  din marmură albă. Nu ştiam în care sală se află, dar un curent invizibil, al unui fior necunoscut, însoţit parcă de un fel de şoapte, m-a mânat uşurel în acea dimineaţă, la ora deschiderii unuia dintre cele mai mari şi vestite muzee ale lumii – direct înspre ei.

Nu m-am închinat lor, fiindcă nu mi-au permis.  Parcă uimiţi de faptul că stau în faţa lor, având impresia că ei ştiau parcă că voi veni, m-am oprit liniştit, parcă la mine acasă, cu o mare satisfacţie de împlinire a unui ţel spre care trebuia să ajung, deşi nimeni nu-mi fixase vreun termen oarecare. Nu era o obligaţie, ci ceva firesc, care trebuia să se întâmple.

Am simţit un val de salut din partea lor, parcă au răsuflat uşuraţi, ceva de felul – „În sfârşit, ai ajuns!”. Nu ştiu cât timp ne-am privit unii pe alţii, dar când mi-am dat seama că într-adevăr sunt ei şi ar fi bine să-i fotografiez, m-a pătruns teama că nu mi se va permite şi am făcut mâhnit un cerc prin alte săli. Era dimineaţa şi încă nimeni din puţinii vizitatori nu îşi scosese la vedere aparatul de fotografiat. Apoi, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am apropiat de doamna supraveghetoare din sala cu cele două busturi ale dacilor. Am întrebat-o, şi, spre marea mea mirare, am primit răspunsul afirmativ: „Puteţi fotografia, tinere, cât doriţi.”. Atunci mi-am dat seama că şi în acea zi, zeii sunt cu mine!

Mă apropiam şi mă îndepărtam, analizam trăsăturile feţelor, părului, hainele acelor doi daci nobili cu căciuli simple pe cap. Parcă ne cunoşteam mai de demult. Senzaţia era că le este trist acolo. Pământurile Daciei sunt departe, dar nici „sămânţă” de daci nu prea mai găseşti prin ele. Modestia încununa poporul dac, deşi cu roada din minele de aur puteai să-ţi permiţi un port mult mai bogat. Ca înfăţişare, dacii erau de statură potrivită. Faţa lor avea trăsături energice. Purtau plete şi barbă. Se îmbrăcau în cămăşi lungi. Peste mijloc se încingeau cu o curea. Pe vreme rea îmbrăcau cojoace. Căciulă însă, purtau doar cei avuţi... Femeile purtau cămaşă cu mâneci scurte, fustă, iar pe cap se legau cu maramă, prinsă sub cocul părului.

Cuvântul înţelepţilor stareţi era lege pentru comunitate, nu se pomenea de laşitate sau trădare. Se vorbea puţin, clar şi răspicat, dar cu proverbe, zicători, snoave şi legende, exemple luate din viaţa animalelor, plantelor, pietrelor, izvoarelor, ecourilor din abisurile peşterilor şi măreţiei munţilor, duhurilor din mlaştini, văzduhului parfumat din păduri şi câmpii, stricteţii ciclurilor naturale. Munca era o necesitate vitală şi o mândrie a fiecăruia.

Lumea contemporană a uitat de zeii dacilor. Cum pot fi explicate lăsările în gunoaie şi mizerie ale chiliilor străvechi de la Saharna, Cosăuţi, Soroca, Socola? Toate sunt accesibile, dar nu sunt chiar comode pentru călugării de astăzi... Sau cine le permite preoţilor să mâzgălească pereţii sfintelor lăcaşuri cu scene din calvar, cu necuraţi spurcaţi? Ce caută în sfintele lăcaşuri aceste chipuri şi aceste scene? A fi preot încă nu înseamnă şi atotpermisiune în biserică. Cel puţin nu este etic şi estetic, prin biserici mai vin şi copii. Sunt anumite reguli şi anumite principii în orice religii, bisericile fiind locuri sfinte. Unul din puţinele exemple demne de urmat le puteţi admira la mănăstirea Sfânta Agapia, judeţul Piatra-Neamţ, pictată de marele Grigorescu. Dimensiunile ei nu sunt impunătoare, dar sufletul curat al picturilor va pune în genunchi pe oricare. Înainte de a picta o biserică plecaţi la ea, actuali preoţi, foşti şi actuali păcătoşi. Cum poţi renova biserica construită în stil medieval de la Rudi cu ţiglă din metal şi ferestre din plastic? Lipsa de modestie, cultură elementară, uneori ură faţă de cei care calcă, poate din întâmplare, pragurile mănăstirilor noastre „musteşte” într-o bună parte din ele. Anume creştinismul ne-a transformat intr-un popor mioritic, prea bunăvoitor, prea cuminte şi prea răbdător. Pentru daci, oaspeţii nu puteau fi şi stăpâni.

Lupul a fost un animal deosebit de preţuit în regiunea istorico-culturală din sud-estul Europei. Acest animal nu mănâncă hoituri, alege consoarta o dată în viaţă, fiindu-i fidel până la moarte, este cel mai iubitor de libertate dintre carnivore. In satul Jevreni, Republica Moldova, în toamna anului 2008, a fost reluată sărbătoarea comemorării lupului de către vânători. Ca semn de recunoştinţă şi stimă i se duc turte dulci cu miere în pădure şi i se pun sub copacii seculari.

Lupul îl întâlnim figurat şi pe Columna lui Traian ca emblemă de stat în stindardul dac: un corp de balaur cu cap de lup, prelungit printr-o fâşie de postav în formă de şarpe. Fiind alcătuit din aramă, de unde şi supranumele lupii de aramă ai dacilor. Stegarul ţinea ridicat lupul de aramă, care în iureşul bătăliei făcea să şuiere aerul în gura lui deschisă şi să freamăte solzii mobili de metal izbindu-se unii de alţii. Se producea un sunet puternic şi strident, menit să sperie pe duşman şi să-i încurajeze pe daci, care credeau în puterea protectoare a stindardului lor. Dacă adăugăm că luptătorii din jurul stegarului purtau măşti de lupi şi urşi, pe care le trăgeau pe cap, şi mormăiau fioroşi ca nişte carnasieri, putem să intuim teroarea pe care o exercita acest corp de elită al armatei dace, temut de altfel pentru vitejia şi cruzimea sa.

În fiecare dac trăia un lup, ce o dată trezit îi făcea pe inamici să ducă faima de vitejie a întregului neam. În timpul războaielor cu romanii (anii 101 şi 106 e.n.) nici o femeie dacă nu putea fi capturată de inamici, deoarece fiecare din ea purta cu sine un pumnal şi o butelie, ploscă, sau o mică pungă  cu venin. Inamicul era ucis direct sau prin vicleşug, iar în caz de eşec, rămânea sinuciderea. Trecerea în nefiinţă pe câmpul de luptă era o fericire – însemna înălţarea în lumea lui Zamolxis. Mult timp nu puteau înţelege romanii de ce dacii mor râzând, iau în pumn o palmă de pământ şi o strâng la piept. Credinţa în nemurirea sufletului a stat la baza religiei dacilor.  Herodot vorbind despre expediţia lui Darius, regele perşilor, împotriva sciţilor (anul 513 î.e.n.), scria despre daci: „cei mai viteji şi cinstiţi dintre traci”.

Unul din marele, adevăratele miracole ale copilăriei mele a fost prin 1968. A fost vizionarea premierei filmului „Dacii” (în prezent inclus în Clasica filmului mondial). Decebal („cel mai mare duşman al Romei”) a trimis soli la imperatorul roman - Domicianus. Ei i-au prezentat următoarele lucruri: în colivii – un şoarece, o broască, o pasăre; o tolbă cu săgeţi şi un plug de fier.  Nu însemnau aceste lucruri aducerea la picioarele romanilor („jefuitorii popoarelor”) a meleagului dacic cu toate vietăţile. Ele spuneau: „Daca nu vă ascundeţi sub pământ ca şoarecii, în ape ca broaştele, în văzduh ca păsările, nu veţi scăpa de săgeţile noastre pentru că noi muncim acest pământ.” Acesta a fost mesajul lui Decebal către romani. Comparaţi-l cu cedarea tacită a judeţelor întregi vecinilor noştri din est. Or, nu-şi inchipuiau dacii să se vadă trăind şi ca robi ai altora! Istoricii vechi spun despre Decebal: „era ager în planurile de război ca şi în împlinirea lor, ştia să-şi aleagă timpul când să năvălească asupra duşmanului, ca şi aceea când să bată în retragere, era ... viteaz în luptă, ştia să se folosească de biruinţă cu înţelepciune şi să iasă bine dintr-o înfrângere”.

Pe atunci, dar şi mulţi, mulţi ani mai târziu, tot ce ţinea de România, orice cuvânt, ilustraţie, carte, obiect ce amintea de această ţară provoca furtuni scandaloase pe stânga Prutului. Cuvântul România sau român era „sare în ochi”. Câţiva ani în librăria „Drujba” (cu literatură din ţările socialiste) se mai vindeau şi cărţi româneşti. Maică-mea îl dojenea pe Taică-meu: „Focuşor! Noi nu avem de mâncare pe masă, iar tu cumperi saci de cărţi româneşti.”. Ştia Taică-meu ce ştia.

De prin 1970 am început să rugăm prietenii care plecau în deplasări sau la odihnă pe la Moscova, Sanct-Peterburg, Kiev, Yalta, Simferopol, Sochi, Tbilisi, Erevan şi alte centre culturale din ex-URSS, să procure literatură din România. În Chişinău nu mai apărea. Fiecare carte nouă era o comoară,  căci era adusă „din altă lume”, era din „Ţară”. Ţara care era pentru noi atât de departe încât nu mai spera nimeni că va mai ajunge vreodată să-i sărute pământul.

Unii „colegi” de-ai lui Taică-meu, venind în ospeţie, imediat atrăgeau atenţia ce fel de tranzistor avea şi la ce post de radio era pus. Acei care cunoşteau o singură limbă (rusa), sau erau căsătoriţi cu rusoaice, erau consideraţi internaţionalişti, acei care cunoşteau şi româna (mai ales cea în caractere latine) erau naţionalişti, iar acei care cunoşteau şi franceza, engleza, germana sau spaniola erau consideraţi „lepădături ale imperialismului în stare de putrefacţie”.

Locuiam la Poşta Veche şi zilnic, dar şi silnic, eram dus la unica grădiniţă moldovenească din oraş – vizavi de Institutul Pedagogic „Ion Creangă”. Celelalte erau mixte sau ruse. Cine te va crede azi că a fost şi aşa regim în capitala noastră? Când a venit rândul şcolii am dat examen de admitere în faţa comisiei la Şcoala Nr. 1 (actualul Liceu „Gheorghe Asachi”). Era unica şcoală moldovenească din tot Chişinăul. Celelalte erau sau mixte sau ruse. Mulţi părinţi intenţionat îşi aranjau copiii la şcoli ruse pentru a creşte adevăraţi internaţionalişti. În faţa comisiei am recitat poezia „Limba noastră” de Alexei Mateevici. În timpul recitalului meu nu s-a mişcat nici o filă de hârtie, nu s-a adăugat nici o virgulă şi nici vreo cratimă de către membrii comisiei în niciun document. O linişte plutea în auditoriu. Vă întrebaţi de ce? Această poezie, ajunsă azi imnul statului, şi care tot nu place, ba chiar deloc, multora, era bine uitată şi … „extrem de naţionalistă”. Vestea că a fost recitată această poezie a făcut ocolul şcolii. Elevii din clasele mari urmau să mă întrebe dacă eu sunt acela care am recitat „Limba noastră”. Se uitau la mine cu mândrie şi cu zâmbet când mă vedeau la recreaţii.

Fiind educat de un bunel sever, eram modest şi nu prea vorbăreţ, în comparaţie cu alţii, care erau alintaţi de vacanţele petrecute în capitală, la Marea Neagră, şi nu la ţară, aveau televizor şi chiar telefon acasă, şi cu care dascălii, de obicei, lucrau mai mult în timpul lecţiilor. Dar, într-o zi, a venit şi rândul meu. Mai târziu aflasem că nici un elev din cele 4 clase primare, ceea ce însemna cifra cam de 160 de inşi, nu a putut răspunde la întrebarea sau să găsească măcar vreo analogie la „matrioşca” rusă. Modest fiind am îndrăznit, pare-mi-se pentru prima dată, să ridic mâna şi să răspund: „Este ţărăncuţa rusă”. 

O altă veste, bună pentru unii şi nu prea pentru alţii, a făcut din nou ocolul şcolii. După aceasta unii învăţători, dar şi elevi, se uitau la mine cam rezervat. Simţeau că în mine, măcar că eram slăbănog şi palid, undeva mai zace ceva, ceva simplu şi arhicunoscut, parcă ceva de rudenie.  Dar parcă le era frică nu numai să spună acestui lucru pe nume, nici să se gândească la el nu le ticnea. Era lupul dacic.

Puteau oare clasicii Eminescu, Alecsandri, Creangă, iar în prezent şi contemporanul nostru Adrian Păunescu, născut Adrian Păun la Copăceni, Sângerei, să scrie cu o mână în moldovenească şi cu alta în română? Poate avem nevoie de traducători sau dicţionare când ascultăm mărgăritarele cântate de: Maria Tănase, Tudor Gheorghe, Irina Loghin, Sofia Vicoveanca, Dan Spătaru, Ovidiu Comornic şi mulţi alţii? Ele, adevărurile, au fost spuse clar şi răspicat chiar de  lingviştii-romanişti ruşi, încă mult înainte de 1989 (R.A. Budagov, S.B. Berştein, Cu privire la unitatea de limbi româno-moldovenească, 1956; articol publicat după 32 de ani de la scrierea lui în revista „Nistru”, Nr. 11, Chişinău, 1988) .

De ce oare nu se pot uni partidele politice, indiferent de denumire, pentru a munci la prosperarea bietei populaţii de pe acest meleag ajunsă, alături de Albania, cea mai săracă ţară din Europa? Nu este posibil aşa ceva, deoarece bârfa, minciuna, invidia, cumătrismul, corupţia şi făţărnicia, indiferenţa faţă de greutăţile aproapelui, dar mai ales dorinţa de a fi „Şef”, un şef cât de mic, dezbină forţele. Ca şi în orice societate neocapitalistă sunt soldaţi, care îşi îndeplinesc cinstit lucrul, duc credincios crucea mizerabilului salariu (profesori şi educatoare în creşe şi grădiniţe, surori medicale, lucrători ai muzeelor ...)  până la ultima zi de suflare, dar sunt şefi, care nu se mai satură de făcut vânt şi de organizat „valuri în lighiane”. De foarte multe ori suntem nevoiţi să ne aducem aminte de cuvintele din cântec: „Foaie verde şi-o lalea,/ Fie pâinea cât de grea,/ Chiar aici, în Ţara ta,/ Tot ţi-o fură cineva!”.

A trecut anul 1989, nu mai este cenaclul literar « Alexei Mateeevici» pe aleea clasicilor din Chişinău, şi nu de aceea că nu sunt amatori de poezie ... La începutul manifestaţiei jubileului deschiderii aleii clasicilor din toamna anului 2008, nu a fost nici un poet, nici un scriitor. Erau însă prezenţi cântăreţi mai tineri şi din acei care au trecut în a doua tinereţe, veniseră ei mai la timp deoarece au fost sponsorizaţi. Aceasta nu mai este o ruşine stimaţi concetăţeni. Este o trădare. Indiferenţa, locul curat şi călduţ, lenea de a ne sufleca mânecile pentru a munci, de a fi punctuali, de a ne mai aşeza şi strâmb şi a mai gândi şi  drept – iată ce ne va duce de râpă, pe de o parte umflându-ne în pene, iar pe de alta cerşind, la groapa menajeră a istoriei omenirii.

Ţin să Vă aduc la cunoştinţă, că în anii 80, la Universitatea de Stat din Tiraspol (in prezent refugiată la Chişinău), supranumită de unii „Smirnoffi” din acele timpuri: „Marea  naţionalismului  în imensul ocean al internaţionalismului” existau cenaclul literar „La steaua” şi teatrul „Leanca”. La această instituţie de învăţământ superior existau şi grupe cu predarea în limba „moldovenească” în comparaţie cu institutele din capitală: de medicină, agricol, politehnic, unde toate obiectele erau predate numai în rusă. Şi aceste adevăruri au fost date uitării. Cine te va crede azi?

În serile de „Sfanta Joi”, la 22.00, de foarte mulţi studenţi ai acestei instituţii, era ascultat la radiou, cam pe ascuns, cenaclul „Flacăra”, condus de Adrian Păunescu. Uneori, de către acei în care „mai gemea un lup dacic”, la cenacluri se cânta „Treceţi batalioane române Carpaţii”, dar se recitau şi versurile lui Esenin şi se cântau capodoperele lui Okudjava şi al lui Omar Hayam. Pot să mă mândresc cu aceea că întorcându-mă de la studiile făcute la Facultatea de Geografie de la Tiraspol (la care am avut profesori cu o înaltă pregătire profesională, cu şcoli şi de pe « vremea românilor », dar şi cu şcoli cu tradiţii din Rusia), în 1987, am început, împreună cu Anatol Şalaru şi zeci de alţi amatori „zăpăciţi” de poezie şi cântec, fondarea, între cărţile bibliotecii de câteva mii de volume, adunate de Bunelul şi Taică-meu, a cenaclului „Alexei Mateevici” de pe aleea clasicilor din Chişinău. 

Ce se trezeşte oare în mine când aud tânăra generaţie salutându-se – „Privet”, argumentând hotărât – „Po liubomu” sau luându-şi rămas bun prin „Poka”? Nu ştiu de ce, dar dorinţa de a pune mâna pe un bici, harapnic sau o măciucă începe să mă înfierbânte în asemenea clipe. De noi depinde să ne călcăm şi mai departe pe gât şi să păstrăm tăcerea, să rămânem şi în continuare “un popor mioritic” – anume graţie canoanelor bisericii creştine,  să cedăm şi să iertăm în continuare căţărarea obraznică pe masă în Sfânta sfintelor - Casa cea Mare (a nu se încurca cu incorectul termen  scris de Ion Druţă “Casa Mare”, bănuiesc pentru a nu le sta în gât cititorilor de alte limbi, deoarece în nici un sat, de la nici un gospodar, nu vei auzi “Casa Mare” ci Casa cea Mare, huiduirea limbii noastre şi a celor mai sfinte lucruri sau să spunem lucrurilor pe nume şi să spargem gheaţa tăcerii acoperită de mucegaiul indiferenţei şi de lenea capacităţilor noastre intelectuale. 

La despărţire acei doi daci din Ermitaj mi-au şoptit: „Ştim cum e când iei viaţa în piept.” Acum mă întreb: nu se trezeşte oare şi în voi, stimaţi cititori, măcar uneori, măcar un pui din lupii dacici?

       Theodor OBADĂ

Membru al Federaţiei

Internaţionale a Jurnaliştilor Chişinău

P.S.: Aceasta-i arta de a învinge

Să ai curajul să spui Da,

Să ai curajul să spui Nu,

Şi-n fiecare clipă Grea;

Să fii mereu acelaşi Tu,

Să ştii să crezi când alţii de Înşeală,

Să te ridici când alţii te Doboară,

Să poţi păstra ce alţii vor s-Alunge,

Să ştii să râzi când sufletul îţi Plange,

Şi cald Tu să Rămâi, chiar dacă-afară Ninge.

      Autor anonim, culeasă în satul Pârâta, raionul Dubăsari, 25. IX. 2005.