România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Fortificaţiile oraşului ALBA IULIA

 

    Fortificaţiile oraşului Alba Iulia  

    

Sâmbătă 25 aprilie s-a sărbătorit la Alba Iulia ,,Zilele cetăţii Alba Iulia” cu prilejul începutului sezonului turistic al anului în curs şi, mai ales, al inaugurării şi finalizării lucrărilor de restaurare a porţilor cetăţii  a I-a, a III-a şi a IV-a, precum şi a portii de sud a Castrului Roman  al Legiunii a XIII-a Gemina. S-au inaugurat, de asemenea, şi noile trasee turistice ale celor trei fortificaţii amenajate şi datate corespunzător.

Sărbătoarea a fost organizată  de Primăria municipiului Alba Iulia şi de Grup Corint S.A., executantul lucrărilor de restaurare. La manifestare au luat parte ministrul turismului D-na Elena Udrea, vice preşedinta senatului, D-na Anca Boagiu, primarul municipiului, D-l Mircea Hava, prefectul judeţului, D-l Bardan Ştefan, delegaţi al Ministerului Culturii, oficialităţi ale oraşului  şi judeţului Alba şi foarte mulţi locuitori ai oraşului.

 

Tot cu acest prilej publicăm în revista noastră un scurt istoric al fortificaţiei oraşului Alba Iulia. 

Oraşul Alba Iulia se numără printre puţinele localităţi din Romania care au fost predestinate să ocupe un loc de cea mai mare importanţă în istoria aşezărilor omeneşti şi a fortificaţiilor din preistorie şi până la sfârşitul evului mediu.

Prima aşezare neolitică, probabil parţial fortificată, datează din mileniul al III-lea î.Chr  şi este situată în cartierul “Lumea Noua” din Alba Iulia.

În cursul secolelor IX-VI î. Chr, purtătorii culturii Hallstatt au edificat, pe malul drept al Mureşului în satul Teleac, cca. 4 km de Alba Iulia, o mare fortificaţie construită din valuri de pământ şi şanţuri, ceea ce cuprinde o suprafaţă de 32 ha, fiind una dintre cele mai mari fortificaţii de acest fel din sudul Europei.

Din perioada statului dac liber, sec. I î.Chr, şi sec. I d.Chr,  a fost descoperită o stâncă la 1.083 m altitudine numită „Piatra Craivii”, la 15 km de la Alba Iulia, aşezarea şi fortificaţia dacică Apoulon, atestată de geograful Ptolomeu, al cărui toponimic a fost transmis oraşelor romane de la Alba Iulia, edificate în secolul II-III: Municipium Aurelium Apulnese şi Municipium Septimium Apulense care în cursul secolului al III-lea au fost ridicate la rangul de colonia: Colonia Aurelia Apulensis şi Colonia Nova Apulensis.

 

    Castrul roman şi fortificaţia medieavlă din Alba Iulia

Până nu demult se credea că prima cetate medievală de piatra s-a construit la Alba Iulia  abia în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea. Cercetările mai noi au scos la iveală faptul că cetatea medievală a oraşului Alba Iulia se suprapune peste zidul castrului roman ridicat în secolul al II-lea în care şi-a avut sediul Legiunea a XIII-a Gemina. Din această fortificaţie s-au păstrat astăzi ziduri înalte până la 4 m, din piatră cioplită ce se păstrează încă pe laturile de sud şi cele de nord. Celelalte ziduri au fost distruse în secolul al XVIII-lea cu ocazia construcţiei cetăţii noi, bastionare. Cea mai impresionantă lucrare arhitectonică din perioada stăpânirii romane la Apulum este poarta de sud a castrului descoperită prin săpături arheologice de cercetătorul Dr. Vasile Moga de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia.

 

 

 Construcţia se compune din două turnuri rectangulare mari edificate din blocuri masive de piatră cioplită între care se află poarta carosabilă. Restaurat, acest edificiu, cel mai reprezentativ din România, a devenit un important obiectiv ştiinţific  şi turistic pentru oraşul Alba Iulia. Un plan al oraşului Alba Iulia şi al cetăţii medievale ne-a rămas de la arhitectul Morando Visconti, din 1711, având formă patrulateră  cu două porţi pe laturile de est şi vest. Măsurate în teren, laturile cetăţii şi ale vechiului castru roman aveau între 418 şi 425 m lungime şi ocupau suprafaţa de cca. 18-20 ha, zidul, având în medie o grosime de 2 m fiind construit din piatră cioplită, reparat în repetate rânduri în evul mediu cu cărămidă şi cu piatră de râu.

Zidurile castrului roman au fost folosite din epoca romană şi medievală până în secolul al XVIII-lea, iar denumirea slavă de „Bălgrad”  (Cetatea Albă), dată oraşului ce datează din secolele VIII-IX, se referea la zidurile de piatră albă ale castrului roman. Fortificaţia medievală apare menţionată pentru prima dată în documente în anul 1206. Din informaţiile documentare aflăm că în 1349 cetatea era puternică, iar în 1442 a oferit adăpost lui Iancu de Hunedoara după înfrângerea sa temporară la Sâmtimbru. În  1516 fortificaţia a fost reparată din ordinul regelui Vladislav al II-lea al Ungariei, iar în secolele XVI şi al XVII-lea s-au executat alte lucrări de întărire, mai ales sub principele Gabriel Bethlen care a ridicat, între anii 1615 şi 1627, două bastioane din cărămidă  în colţurile de sud-est şi sud-vest sub conducerea arhitectului italian Giacomo Resti, bastioane care au fost încadrate în arhitectura noii cetăţi bastionare.

 

Cetatea bastionară din secolul al XVIII-lea

     

Cea mai mare şi valoroasă fortificaţie bastionară din sud-estul Europei s-a construit la Alba Iulia în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Se cunosc mai multe proiecte privind edificarea fortificaţiei bastionare de la Alba Iulia, aparţinând inginerilor militari Giovani Morando, Konrad von Weiss, Giusepe di Quadri şi generalul Bohn în 1747.

Proiectul lui Visconti, adus recent de la Arhivele de război de la Viena, a stat la baza  tuturor proiectelor ulterioare după care s-au construit majoritatea „organelor” ce compun fortificaţia bastionară de la Alba Iulia.

Din câte se cunoaşte încă din 1688 Habsburgii au luat unele măsuri pentru consolidarea stăpânirii lor asupra Transilvaniei ocupând unele fortificaţii, reamenajându-le sau construind unele mai noi de mică importanţă ca: Cetăţuia din Braşov, Turnu Roşu, Deva, Arad, Caransebeş, Ada-Kaleh etc.

Abia după înfrângerea răscoalei lui Francisk Rakoczy în 1711 şi cucerirea Timişoarei la 1716 s-a început  edificarea în Transilvania şi Banat a marilor fortificaţii bastionare de la Alba Iulia, Timişoara, Ada-Kaleh, Caransebeş etc.

Inspiratorul acestor mari proiecte ale Imperiului Habsburgic de fortificare a noilor provincii cucerite de la Imperiul Otoman şi garantate în urma păcilor de la Karlovitz 1699 şi Passarovitz 1718 a fost principele şi mareşalul Eugeniu de Savoia. El a introdus în imperiu sistemele de fortificaţie elaborate de Vauban în Franţa pe timpul regelui Ludovic al XIV-lea, cunoscându-i opera atât în calitate de amic – a făcut parte din corpul marilor ofiţeri ai regatului Franţei până în 1683 – cât şi în aceea de inamic, atunci când a asediat, în calitate de general al imperiului, unele dintre fortificaţiile construite de Vauban la graniţa Franţei cu Ţările de Jos.

Eugeniu de Savoia a avut el însuşi veleităţi de inginer-arhitect, construind la Viena două palate, dar nai ales a recomandat, corectat şi aprobat proiectele pentru marile fortificaţii bastionare edificate la Alba Iulia, Timişoara şi Ada-Kaleh. Pentru glorificarea sa, la fiecare dintre aceste fortificaţii constructorii i-au dedicat câte un bastion ce-i poartă numele. La Alba Iulia, în vârful bastionului de sud-est ce-i poartă numele se află pe o consolă sculptată în piatră stema lui Eugeniu de Savoia, iar sub aceasta, pe o filacteră, a fost inserată inscripţia: „În onoarea principelui Eugeniu de Savoia”; de asemenea pe faţada de est a porţii principale a fortificaţiei (poarta a III-a) i-au fost dedicate două basoreliefuri: în dreapta este înfăţişat prinţul ce pleacă să lupte cu păgânii (turcii) primind din partea împăratului Karol al VI-lea al Austriei crucea însoţită de inscripţia: „In hoc signo vinces” (În acest semn vei învinge), iar în stânga un alt basorelief care înfăţişează întoarcerea victorioasă a mareşalului ce stă într-o bigă romană trasă de doi lei simbolici, iar o persoană feminină, simbolizând Austria, îi prezintă macheta fortificaţiei de la Alba Iulia.

Alături de prinţul Eugeniu de Savoia au activat în slujba casei de Habsburg o serie de mari ofiţeri de origine franceză sau provenind din provincii de influenţă franceză, printre care generalul Ştefan de Steinville, comandantul trupelor imperiale şi inspector al şantierelor de fortificaţii din Transilvania cu sediul la Alba Iulia până în 1720, Florimund de Mercy, guvernator al Banatului între 1720-1733 şi coordonator al lucrărilor de fortificare a oraşului Timişoara, precum şi alţi generali şi mari ofiţeri: Veterani, Carafa, Rabutin de Bussy, Vermond etc. Pe lângă aceştia întâlnim mulţi ingineri militari ce îndeplineau şi funcţia de arhitecţi, termenul de „arhitect” s-a generalizat mai târziu, printre care amintim pe Luigi Marsigli, Giovanni Visconti Morando, Giusepe di Quadri, Stephanus Weltzer, Giuseppe Teccala, Francisco Brili, Giacomo Ceruti etc.

Hotărârea de a se construi o nouă fortificaţie la Alba Iulia a fost luată de Consiliul de război al imperiului mai înainte, deoarece în 1711 Visconti  a realizat o ridicare toporafică  a oraşului şi cetăţii medievale de la Alba Iulia în vederea materializării acestei opţiuni. Proiectul lui Visconti din 1714 este dovada certă a acestei iniţiative care a început să se materializeze un an mai târziu.

Proiectul a fost desenat pe hârtie cu suport de pânză, de dimensiuni 71 x 60 cm. El a fost trmis la Viena şi aprobat de prinţul Eugeniu de Savoia la 18 aprilie 1714, purtând semnătura acestuia în partea stângă de jos a planului “Eugeniu fon Savoy”. La 26 aprilie 1714 se restituie generalului Steinville, comandantul trupelor imperiale din Transilvania,planul lui Visconti aprobat şi ordinul de începere a lucrărilor de fortificaţie. Totuşi, în iulie 1714 generalul Steinville notifică primirea altor două rescripte privitoare la contruirea fortificaţiei de la Alba Iulia care i-au fost înmânate lui Vasconti pentru a întocmi un nou plan pe baza observaţiilor venite de la Viena, cu siguranţă din partea lui Eugeniu de Savoia.

În aceeaşi perioadă 1713-1715 autorităţile habsburgice au trecut la dărâmarea oraşului medieval Alba Iulia ce se află pe terasa înaltă pe care s-a construit fortificaţia şi în zonele înconjurătoare acesteia, iar locuitorii au fost obligaţi să se mute pe noul amplasament situat la est de fortificaţie într-o zonă mlăştinoasă (oraşul de jos)primind în schimb loturi de pământ şi despăgubiri în bani pentru proprietăţile abandonate.

Lucrările propriu-zise la fortificaţia de la Alba Iulia au început în ziua de 4 noiembrie 1715 când s-a pus piatra de temelie la bastionul Carol, dedicat împăratului, situat pe latura de nord. La ceremonia religioasă au participat 100 de români ai recentei Biserici Unite cu Roma împreună cu generalul conte Ştefan de Steinville, comandantul trupelor imperiale din Transilvania, Sigismund Corniş, guvernatorul Transilvaniei, Visconti, inginerul militar şi arhitectul cetăţii, autorităţile oraşului şi mult popor format din români ce constituiau majoritatea locuitorilor oraşului Alba Iulia.

      Din analiza proiectului reiese că Visconti a întocmit un plan complet compus de organe caracteristice primului şi celui de al doilea sistem Vauban. S-a realizat o mare fortificaţie a cărei magitrală a fost dotată cu şapte bastioane mari şi spaţioase, cu feţe lungi dispuse în unghiuri diferite şi flancuri scurte şi concave ce se leagă perpendicular pe curtine. Atât bastioanele cât şi curtinele nu sunt egale deoarece au fost uşor adaptate terenului. Cu toate acestea fortificaţia de la Alba Iulia este considerată de catre specialişti ca făcând parte din cetăţile cu plan regulat. Alte şapte raveline sau semilune mari apărau curtinele. Ravelinele sunt apărate de contragărzi zidite şi prevăzute cu lucrări ascunse, respectiv cu cazemate şi tunele înzestrate cu metereze pentru trageri sau pentru adăpostul trupei. Pe latura de est, spre oraş, unde se afla o pantă abruptă a terasei, contragarda denumită anvelopă se prezintă sub forma unor valuri înalte de pământ susţinute la baza de un zid scund din cărămidă. Pe aceasta au fost amenajate în unghiurile ieşinde terase bastionare pentru artilerie.

Această fortificaţie a înglobat o parte din vechea cetate antică şi medievală din Alba Iulia, păstrând  unele părţi necesare apărării, între care cele două bastioane din secolul al XVII-lea devenite cavalieri, utile platforme de tragere plasate pe alte două bastioane noi. Lucrarea concepută ca fiind de mari proportii nu a fost realizată în întregime, renunţându-se la construirea unei incinte bastionare pe latura de est ce trebuia să înglobeze o parte din oraş şi la un fort proiectat pe înăltimea Dealului Furcilor. Cu toate acestea, cetatea actuală este impozantă, perimetrul zidurilor depăşeşte 10-12 km iar pentru lucrări, în faza cea mai extinsă au fost utilizaţi între 4000 şi  10000 de iobagi, în serii de câte două săptămâni, aduşi cu forţa din comitatele şi scaunele Transilvaniei.

Unele lucrări rămase neterminate s-au reluat în anul 1812, mai puţin importante, şi în 1849 cu ocazia asediului de trei luni a fortificaţiei de către trupele ungureşti ale lui Kosuth conduse de generalul Bem.

La această mare fortificaţie evidenţiem excelenta calitate a lucrărilor, rod al muncii uriaşe depuse, linia elegantă a zidului de cărămidă, precum şi soclurile şi muchile de piatră cioplită ale bastioanelor. Fiecare bastion are o consolă de piatră sub forma de steme şi platbande cu inscripţii dedicative. Bastioanele principale n-au fost prevăzute cu cazemate interioare, apărarea fiind realizată prin baterii de artilerie aşezate pe platforme superioare, în schimb, toate contragărzile şi unele raveline de pe latura de vest au fost prevăzute cu baterii de artilerie în cazemate, precum şi cu alte încăperi boltite cu diferite destinaţii: depozite, grajduri, dormitoare etc. În caz de asediu populaţia avea voie să se refugieze în şanţurile interioare, aşa cum s-a întâmplat în anul 1849. Şanţurile exterioare n-au fost terminate  decât cel dinspre oraş .

 

Porţile cetăţii

 

Fortificaţia bastionară de la Alba Iulia a fost dotată cu cele mai mari şi mai ornamentate porţi care s-au construit vreodată la o cetate europeană. Nici chiar Vauban nu o construit porţi de o asemenea amploare la fortificaţiile edificate de el în Franţa. Unii ingineri militari le-au apreciat, alţii le-au criticat, asemănându-le mai mult cu nişte temple. Ele sunt valoroase sub aspect monumental şi artistic.

În total au fost edificate şase porţi, trei porţi orientate spre oraş, ornamentate în stil baroc şi trei spre câmp, unde, până la 1921, se afla câmpul de instrucţie al armatei cantonate în cetate. Pentru lucrările de sculptură au fost aduşi meşteri din Transilvania şi din Austria, printre care şi maestrul Johan Kőnig.

Prima poartă se află chiar la baza pantei numită în documnte Carolina Inferioară. Construcţia monumentală, în formă de arc de triumf în stil clasic, are trei intrări, separate prin stâlpi de piatră cioplită. Poarta prezintă în ansamblu trei registre. Registrul superior cuprinde sculpturi în stil baroc având în centru pe un piedestal stema Austriei încadrată de statuia zeului Marte şi a zeiţei Venus, iar la margini două bombarde în acţiune. În registrul al doilea, pe faţa exterioară, se găsesc două basorelifuri cu scene mitologice: în dreapta Hercule în luptă cu legendarul Anteu, iar în stânga , Aeneas salvându-l pe tatăl său Anchise din Troia incendiată. Pe faţa interioară se află de asemenea două basorelifuri, unul reprezentând pe titanul Perseu ţinând în mână capul tăiat al Meduzei, iar celălalt pe Hercule ucigând leul din Nemeia. Registrul inferior este ocupat de deschiderile porţilor propriu-zise.

Poarta a doua se află la capătul de sus al pantei ce făcea legătura dintre incinta întâia şi a doua. Aceasta a fost dărâmată la începutul secolului al XX-lea, păstrându-se doar stâlpii laterali decoraţi în partea superioară cu două ghiulele din care ies flăcări. Poarta mai avea un rând de stâlpi pe care se sprijineau doi atlanţi şi doi lei.

     Cea mai impresionantă ca dimensiuni şi oranamentaţie este poarta a treia a cetăţii, poarta triumfală de intrate în incinta superioară a cetăţii numită Poarta Carolina Superioară. A fost concepută în formă de dublu arc triumf, având patru piloni şi opt pilaştri care susţin bolţile şi arcadele celor trei intrări. Pe latura exterioară poarta este  ornamentată cu patru grupuri statuare. Coronamentul îl formează statuia ecvestră din piatră a împăratului Carol al VI-lea al Austriei în timpul căruia s-a construit cetatea, în postură de învingător al turcilor, călcând cu picioarele calului prizonieri turci legaţi în lanţuri simbolizând victoriile sale asupra Imperiului Otoman, iar mai în jos se află un mănunchi de trofee turceşti. Statuia este aşezată pe un mare soclu piramidal care conţine o celulă în care a fost închis apoi Horea, conducătorul răscoalei ţăranilor din Transilvania din 1784. În părţile laterale ale soclului se află alte două mari mănunchiuri de trofee formate din steaguri cu însemne turceşti. Arme albe şi arme de foc, sprijinite pe un stâlp central de care sunt legaţi câte doi prizonieri turci îngenunchiaţi. O cornişă în formă de acoladă puternic profilată în mijlocul căreia se află stema Austriei, vulturul bicefal purtând pe piept stema Transilvaniei, împarte faţada porţii în două mari registre, sub cornişă pe un mic registru, sunt sculptate trofee, iar deasupra intrărilor laterale se află două mari basoreliefuri distruse de vreme, reprezentând pe generalul Eugeniu de Savoia primind din partea împăratului Carol al VI-lea spada pentru a pleca la luptă (în dreapta) şi reîntoarcerea triumfală a aceluiaşi general într-o bigă trasă de doi lei oferindu-i-se din partea unui personaj feminin, simbolizând Austria, macheta cetăţii Alba Iulia (în stânga).

Interiorul porţii, lată de 10 m, are în părţiile laterale două mari încăperi  boltite ce adăposteau corpul de gardă al cetăţii, care în 1785 au fost folosite ca închisori pentru căpitanii răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan.

Cea mai bine păstrată este faţada interioară bogat ornamentată cu basoreliefuri şi statui în stil baroc. În partea superioară se află patru statui simbolizând cele patru virtuţi (de la stânga spre dreapta): Abundenţa , Înţelepciunea , Cumpătarea şi Forţa, fiecare ţinând în mâini atributul distinctiv. Sub statui se află o friză cu metope  şi triglife ornamentate cu volute şi trofee, iar mai jos o cornişă în formă de acoladă. În registrul median întâlnim basoreliefuri, printre care două scene de bătălie plasate deasupra intrărilor mici, încadrate de patru pilaştri ce se prelungesc cu coloane angajate şi se termină cu atlanţi încoronaţi cu capiteluri compozite. Sub acoladă se află stema simplificată a Austriei cu monograma lui Carol al VI-lea . Toate celelalte suprafeţe din acest registru sunt ornamentate cu basoreliefuri reprezentând arme, trofee, capete de lei etc., caracteristice stilului baroc de la începutul secolului al XVIII-lea.

Deasupra porţii a III-a a fost amenajată o mare terasă de pe care se poate admira panorama oraşului de jos şi lunca Mureşului. De aici se intră în “Celula lui Horea” situată în soclul statuii. Inscripţia de pe placa de marmură evocă suferintele îndurate de conducătorul răscoalei moţilor în lunile ianuarie-februarie 1785. Celula a fost amenajată muzeistic.

Pe latura de vest a cetăţii, spre cartierul “Platoul Romanilor”, se găsesc celelalte  trei porţi, dintre care doar poarta a patra merită o atenţie deosebită datorită ornamentaţiei baroce a faţadei interioare. Este o poartă simplă,  care străbate curtina, fiind acoperită de o boltă semicilindrică  având pe faţada  o cornisă  în forma de acoladă susţinută de două  mari coloane angajate cu doi atlanţi purtând în centru stema simplificată a Austriei; vulturul bicefal cu sabie şi sceptru. Pe timpane, basoreliefurile reprezintă  trofee. Deasupra porţii s-a ridicat  un edificiu cu mai multe încăperi care, probabil, adăpostea un corp de gardă, ferestrele având ancadramente din piatră cu ornamente în stil baroc.

Portile a V-a şi a VI-a care făceau legătura cu glacisul sunt porţi simple, neornamentate. Toate porţile au fost prevăzute cu poduri ridicătoare din lemn peste şanţuri, care au fost menţionate cu ocazia asediului cetăţii în 1849.

Porţile cetăţii  bastionare din Alba Iulia, prin operele lor sculpturale în stil broc au influenţat  la începutul secolului al XVIII-lea arta barocă a Transilvaniei, fiind considerate piese  de mare valoare ale barocului timpuriu.

Lucrările la fortificaţia bastionară de la Alba Iulia s-au desfaşurat în perioada 1715-1738, după care ele au stagnat, nefiind construite circa 10 la sută din proiecte. Sursele financiare ale habsburgilor au fost îndreptate spre fortificaţiile de la Timişoara, Ada-Kaleh şi  Pettrovaradin, cetaţi ce se aflau mai aproape de graniţa cu Imperiul Otoman.

Cu toate acestea, fortificaţia de la Aba-Iulia  cuprinde între zidurile sale o suprafaţă de circa 110 ha, iar, dacă ar fi fost construite şi celelalte părţi proiectate, ar fi ocupat o suprafaţă de peste 130 ha. Ea se înscrie între marile fortificaţii bastionare europene.

În linii generale a fost respectat şi transpus în teren proiectul inginerului Giovanni Visconti Morando a cărui paternitate asupra cetăţii trebuie recunoscută. De altfel el a murit la Alba Iulia în anul 1717 la etatea de 65 de ani, fiind înmormântat în Catedrala Romano-Catolică unde s-a ridicat şi un epitaf acestui mare inginer al imperiului.

Valoarea arhitectonică şi artistică, documentară şi turistică a acestui unic monument din România a fost unanim recunoscută de istorici şi criticii de artă.

El cuprinde un întreg complex de alte monumente, antice, medievale şi moderne şi instituţi culturale şi de învătământ dispuse într-un spaţiu mic si uşor de vizitat, adăpostind cea mai valoroasă  zestre pe care poate să o prezinte lumii oraşul Alba Iulia acumulată în cei 2000 de ani de istorie a existenţei sale .

                        DR. GHEORGHE ANGHEL