Oricine aude numele lui Rubin Patiţia îl leagă automat de mişcarea
memorandistă din Transilvania, de la sfârşitul secolului al
XIX-lea. Întradevăr, a avut un rol important în timpul mişcării
memorandiste fiind unul dintre cei 14 membrii ai comitetului central al
Partidului Naţional Român, care vor fi judecaţi şi
condamnaţi în procesul de la Cluj din 7-25 mai 1894. Toate lucrările
referitoare la memorandul din 1892, îl descriu pe Rubin Patiţia ca
un membru foarte activ al mişcării şi al luptei românilor
din Transilvania şi din întregul regat ungar pentru eliberare şi
emancipare naţională şi pentru îndeplinirea noului ideal,
al desăvârşirii unităţii noastre naţionale.
Moţ autentic, Rubin Patiţia s-a născut la Câmpeni în data
de 9/21 august 1841, într-o familie de români ortodocşi, cunoscută
şi respectată în zonă.
După informaţiile pe care el însuşi le furnizează în
numeroasele sale manuscrise memorandistice1,
bunicul sau Ispas Patiţia era un om înstărit, fiind
proprietarul unei mori pe Arieş, practicând şi comerţul cu
buştenii de brad, prin plutărit pe Arieş şi Mureş
până la Seghedin. Tatăl său Ioan Patiţia (1807-1877)
a fost preot ortodox în Câmpeni iar din 1859 îi urmează lui Iosif
Ighian în funcţia de protopop al câmpenilor, funcţie în care
a fost numit chiar de episcopul Andrei Şaguna.2 Numirea
în aceasta funcţie a însemnat încununarea carierei sale, dar
şi recunoaşterea meritelor deosebite, atât pe plan bisericesc cât
şi naţional, Ioan Patiţia participând în mod activ la
marea adunare de la Blaj din 3-5 mai 1848, unde a fost ales între cei 100
de trimişi oficiali la dieta aristocratică maghiară din
Cluj, unde au fost nevoiţi să asiste la „viguroasa probă
de naţionalism maghiar şi la nesocotirea crasă a hotărârilor
româneşti luate la Blaj, prin impunerea violentă a unirii
Transilvaniei cu Ungaria sub ameninţătoarea lozincă şi
deviză << unio vagy halal >> (unire sau moarte).3
În Transilvania numărul şcolilor era insuficient, şi cu atât
mai puţin şcolile în limba română. Rubin Patiţia va
trebui să amâne primul său contact cu şcoala până
după terminarea revoluţiei. Nu doar şcolile erau
insuficiente ci şi pregătirea dascălilor, în condiţiile
absolutismului austriac lasă de dorit, fapt pentru care preotul Ioan
Patiţia îl va duce pe fiul său în primi ani de şcoală
în comuna Neagra (azi Poiana Vadului) unde funcţiona dascălul
Grigore Stănescu, om cu pregătire superioară şi cu
„alese calităţi de pedagog…dar cu purtare soldăţească”,
sub îndrumarea căruia Rubin depinde tainele scrisului si ale
cititului astfel încât, „în zece luni – spune el – cei mai mulţi
au progresat la învăţătură, încât de sub mâna lui
am putut intra la şcolile nemţeşti de la Sibiu la care
ne-au dus părinţii pe mai mulţi.”4
După trei clase „normale” la şcoala săsească din
Sibiu se înscrie ca elev gimnazial la şcolile româneşti din
Beiuş însă dorinţa sa de
a învăţa era mult mai mare decât condiţiile pe
care le oferea această şcoală, după cum afirmă el
însuşi: „Propunerea la gimnaziul acesta românesc era mai slabă
din lipsa cărţilor ca manuale de şcoală. Tot se scria
după dictare, ceea ce cauza mare pedecă în progres”. Din
această cauză, la cererea sa va fi transferat la gimnaziul
luteran din Sibiu, cu predare în limba germană, însă ultima
clasă a gimnaziului o va absolvi tot la Beiuş, unde se transferă
din nou în ultimul an din dorinţa de
a primi diploma de bacalaureat în limba română.
În 1862 se înscrie la Academia de drept săsească, din Sibiu,
pregătindu-se pentru cariera juridică. Seriozitatea şi sârguinţa
cu care se pregătea sunt demonstrate de obţinerea dreptului de a
folosi gratuit cărţile din biblioteca Academiei, favor de care
se bucurau numai studenţii cu rezultate foarte bune la învăţătură.5
Orientarea lui spre o carieră juridică nu era întâmplătoare
având în vedere contextul politic în care se găsea Transilvania la
mijlocul secolului al XIX-lea, când după diploma imperială din
20 octombrie din 1860 perspectivele participării naţiunii române
la viaţa politică a ţării reclama un număr mare
de tineri cu pregătire superioară mai ales în domeniul juridic.
În ceea ce priveşte anii studenţiei sale la Academia din Sibiu,
Rubin Patiţia consemnează în memoriile sale, fericirea şi
entuziasmul care anima naţiunea română şi mai ales tinerii
studenţi care nutreau mari speranţe pentru înscrierea naţiunii
române în rândul naţiunilor recunoscute în Ardeal: „Am fost
fericit a vedea congresul românesc (cel din aprilie 1863), deschiderea
dietei ardelene, unde după multe veacuri triste resuna limba română
în dezbaterile corpului legislativ. Frumoase timpuri şi mari speranţe
nutiram noi tinerii români cându se publica articolul de lege despre înarticularea
naţiunii române între staturile Ardealului. Erau bineveniţi
românii la Viena, însă a(u) fost prea creduli în promisiunile nemţilor
şi a(u) întrelăsat ocaziunea de a se asigura de toate
avantajele, ce ar fi potut să le câştige. Mulţi români
erau egoişti şi fuduli şi pe lângă aceste(a) o
rivalitate între uniţi şi orientali întru a vâna posturi.
Decoraţii şi baronate era ţinta şi disciplina s-a
deochiat. De nu ar fi domnit acele slăbiciuni, azi nu ar fi ajuns
fruntaşii poporului român în temniţele din Vaţ şi
Seghedin, pentru că s-a întrepus a câştiga poporului român
drepturile de esistenţă nealienabile. Să fi fost prevăzători
de a câştiga graniţii neamului, celelalte le puteau câştiga
în mai mare mesură cu tempul. Fără graniţii uşor
ni s-a luat tot puţinul ce-l câştigaserăm.
Am fost noi jurişti(i) români în unii ani chiar mai mulţi de jumătate,
la această academie şi toţi cu diligenţă. Vedeau,
cum că cei ce absolveau, îndată căpătau aplicare în
oficii şi după ce egalitatea între naţiunile ardelene era
primită în lege, nime nu se temea că nu va fi aplicat, cu atât
mai vârtos, că cei mai mulţi posedau deja cele trei limbi
usitate în ţară, până când neci saşii, neci
unguri(i) nu aveau acest avantagiu. La anul 1866 eram în finea anului IV
ca jurist. Începuse bataliele de resboiu pruso-austriacu şi italian,
ştirile triste din Boemia, sosiseră în Ardeal”.6
În vara lui 1866 absolveşte cursurile Academiei cu certificatul
„excepţional”, fapt menţionat în paginile ziarului
„Telegraful Român”.7
Neputând obţine un stipendiu corespunzător pentru continuarea
studiilor la Viena (mitropolitul Andrei Şaguna, căruia i-a cerut
acest stipendiu l-a refuzat) a intrat ca avocat practicant la Tabla
Regească din Târgul Mureş, unde va lucra un an de zile fără
nici o remuneraţie.
După un an de „prască” juridică la tabla Regească
din Tg. Mureş în 1867, când se face „restauraţiunea”
oficialilor din comitetul Alba inferioară este ales ca vice jude la
tribunalul din Abrud, cu un salariu de 500 fl pe an. Pe lângă
aceasta, este ales „economul” unei casine din Abrud, care era „viaţă
românească” şi unde se întâlneau fruntaşii români din
munţi.
Până în 1871 funcţionează ca şi notar la „sedria
orfanală” din Abrud, apoi este ales jude în acelaşi oraş,
salariu său mărindu-se la 800 de fl. pe an. Nu rămâne însă
mult timp în acest post deoarece din 1872 nu a mai căpătat
„aplicare”, fiind pârât – după cum el însuşi afirmă
– de „clicaşii români” din Abrud că a făcut agitaţie
antimaghiară răspândind
portretele lui Traian şi ale eroilor moţi Horea, Cloşca
şi Crişan, printre locuitori.
Între timp, în 1870 s-a căsătorit cu fiica protopopului ortodox
al Albei, Grigore Raţiu din Ţelna, pe nume Ana, mutându-se în
casa părintească a soţiei în Alba Iulia. Împreună
vor avea trei copii, doi băieţi şi o fată. Băiatul
mai mare, Silviu, va îmbrăţişa cariera militară, iar
al doilea, Rubin, va studia dreptul al Universitatea din Budapesta tocmai
în perioada „procesului Memorandului” şi a arestării şi
condamnării memorandiştilor, printre care şi tatăl său,
în 1894.
Fata, cu numele de Elena, avea să se căsătorească cu
avocatul Zaharia Munteanu, şi el reprezentant de seamă al românilor
în lupta pentru libertate şi unitate statală.
În 1872 obţine prin concurs un post de senator la magistratul din oraş,
unde după cum spune chiar el, a desfăşurat o luptă
acerbă pentru menţinerea limbii române între limbile în care
se purtau actele magistratului, fapt pentru care a ajuns să fie urmărit
şi persecutat de primarul Francisc Novak, un slovac maghiarizat,
foarte zelos şi şovin. Toate acestea, plus politica dură de
maghiarizare dusă de guvernul Tisza după 1875 îl vor scârbi
şi îl vor determina în 1878 să-şi deschidă un
cabinet de avocat, unde putea fi liber şi fericit de persecuţiile
puterii: „În vara anului 1878 am început prasca advocaţială
cu bun succes şi mi-am consacrat poterile mele întru apărarea
poporului ţăran şi susţinând devisa de a nu primi
procese de a jidanilor şi cămătarilor contra Românilor.
M-am mulţumit mai bine cu puţinul, ce mi-l dau oamenii mei, decât
de a face treburile acelora, care se jurase de a strica ţeranilor,
şi aveau chiar şi advocaţii români clientelă
jidovească şi de cămătari, lucrând spre ruinarea
ţăranilor români, căzuţi în mrejele acelor
vampiri”.
Fervoarea cu care slujea cauza românismului şi prestigiul de care se
bucura în rândul populaţiei româneşti a făcut ca Rubin
Patiţia să fie ales delegat alături de Matei Nicola
(avocat, fost tribun la 1848-1849), care să reprezinte oraşul
şi zona Albei la Conferinţa naţională de la Sibiu din
12-24 mai 1881.
Din însărcinarea acestei Conferinţe va fi compus şi publicat
memorialul din 1882. „Această conferinţă – notează
Rubin Patiţia - condusă
de preşedintele comitetului naţional, părintele vicariu
Nicolae Popea, a fost prima adunare la care erau laolaltă reprezentanţii
românilor din Transilvania, Ungaria şi Banat, fără
deosebire de confesiune”.
În cadrul conferinţei au loc polemici între cei care susţineau
activismul şi cei care optau pentru pasivismul politic, după cum
afirma Rubin Patiţia în memoriile sale, conferinţa va fi
convocată „după multă zăpăceală a cauzei
naţionale, causată prin aşa numiţii activişti
contra pasiviştilor”.
La a doua conferinţă naţională a alegătorilor români,
desfăşurată la 1-3 iunie 1884 va fi ales din nou între cei
30 de membrii ai Comisiei contribuind la stabilirea proiectului de revoluţie,
proiect care a lăsat „neştirbit programul de mai înainte”,
conferinţa marcând începutul momentelor şi acţiunilor
care vor consacra prevederile programului politic din 1881 privind
pasivismul politic pentru românii din Transilvania.8
Anul 1885, când se împlineau 100 de
ani de la martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan avea să
prilejuiască vii agitaţii în comitatul Alba Inferioară,
agitaţii de care nu era străin nici avocatul Rubin Patiţia,
care într-un raport „alarmant” al comandantului de jandarmi din Abrud
este numit „agitator periculos care trezeşte mari suspiciuni că
se pregăteşte ceva”.9 După
cum povesteşte despre acest moment în memoriile sale în seara zilei
de 27 februarie 1885, aflându-se în sala hotelului „Ungaria” din
Alba Iulia, împreună cu adjunctul său Demetriu Câmpean, plăteşte
orchestra hotelului să cânte cântece patriotice româneşti
printre care „Sub o culme de cetate”, „Deşteaptă-te române”
sau „Zicala Horei”, iar a doua zi, pentru că preoţii români
primiseră ordin prin telegramă de la mitropolitul Miron „ca să
nu se cuteze a face în sâmbăta aceea vreo slujbă bisericească
pentru ca oameni adunaţi la un loc să nu facă demonstraţiuni
sau manifestări comemorative” (Rubin Patiţia intenţiona
chiar să ridice pe locul supliciului un monument de marmura neagră,
despre care autorităţile maghiare aveau cunoştinţă),
Patiţia, pe la ora 9.00 dimineaţa mergând la biserică,
unde intenţiona să facă un parastas în memoria martirilor
Horea, Cloşca şi Crişan, află de la crâsnicul Ilie
Nedelcu că în ziua aceea deşi era sâmbăta morţilor,
nu se făcea slujbă la biserică. Auzind acestea, Rubin Patiţia
îl trimite la părintele protopop să-i spună că dacă
nu va veni la biserică să facă slujba, va intra în biserică
şi va trage clopotul într-o dungă, ceea ce însemna pericol
şi va aduna tot poporul la biserică. Această ameninţare
a folosit căci preotul a venit şi „cu facia palidă s-a
apucat de sluşbă, dar a demandat ca numai un clopot să se
tragă. A venit mult popor la slbuşbă, dar inteligenţa
au absentat, cu toate că a fost avisată. Cătra finea
liturghiei s-a arătat şi advocatul M(atei) Nicola, după ce
de două ori am trimis după el, căci el se tot laudă, că
e din neamul lui Horea; ceea ce nu sta (în sensul că nu corespundea
adevărului – n.n.). am dat eu ordin clopotarului ca sa tragă
sub tempul liturghiei toate clopotele şi să bată şi
toaca de oţel. Aşa s-a şi întâmplat şi după
liturgia s-a serbat parastasul şi am încunjurat tot popurul, ca la
lithia, biserica cu prinosul şi cu cele două cununi aurite
şi cu praporele duse înaintea convoiului. Fininfu-se serviţiul
şi pomenirea celor trei martiri la mormentul tribunului Probu Prodan,
preotul din Magina (astăzi monumentul cruce de pe acest mormânt,
care să indice exact locul unde pe atunci se afla, nu mai există),
ne-am depărtat cu toţii mulţămiţi că
neconturbaţi am potut aduce rogăciuni în memoria acelor
martiri”.10
De la această dată, Patiţia va fi suspectat şi
mai mult de autorităţi, fiind socotit un agitator deosebit de
periculos fiecare mişcare a sa fiind urmărită cu atenţie.
În septembrie 1885 va fi condamnat la 6 săptămâni de închisoare,
deoarece la o percheziţie în casa sa s-au găsit trei exemplare
din romanul „Horia”, publicat la Iaşi de Pop I. Florantin,
stabilindu-se apoi că a distribuit şi altor persoane 17
exemplare din acelaşi roman, sosit de la Iaşi la Alba Iulia pe
adresa sa.
Rubin Patiţia a desfăşurat, în paralel cu acţiunile
social politice, şi o intensă activitate în domeniul cultural,
pusă tot în slujba neamului românesc din Ardeal, activitate desfăşurată
mai ales în cadrul despărţământului VIII al „Astrei”,
numărându-se alături de cumnatul său
Alexandru Tordăşan, printre cei care vor înfiinţa
acest despărţământ în 1870, iar din anul 1872 devenind
„actuariu”, adică notar sau secretar al despărţământului.11
În această calitate, cu ocazia adunărilor cercuale anuale ale
Astrei, organizate în localităţile din zona Albei (1876 la Vinţul
de Jos, 1870 la Teiuş, 1855 la Ciugud, 1878 la Hăpria, 1887 la Măgina,
1884 la Sântimbru, 1885 din
nou la Teiuş, 1886 la Totoi etc.), va susţine disertaţii în
care îndemna poporul la a iubi şcoala şi ştiinţa de
carte: „Neştiinţa – arăta el în disertaţia ţinută
la Teiuş – este foarte păgubitoare şi jigneşte în
toată privinţa bunăstarea unui popor”, iar viitorul naţiunii
nu se poate asigura decât „mai cu seama prin luminarea minţii
şi folosirea raţională a puterilor noastre materiale”, învăţătura
pentru fiii poporului român fiind necesara „ca pâinea de toate
zilele”.12
Stăruind în această idee, din iniţiativa lui se înfiinţează
în 1887, în clădirea şcolii confesional ortodoxe din Alba
Iulia, o bibliotecă „poporală”, bibliotecă ce va fi însă
desfiinţată mai târziu, când la conducerea protopopiatului
ortodox va fi protopopul Nicolae Ivan, fapt ce va pricinui mare supărare
lui Rubin Patiţia.
În 1897, promovarea lui Nicolae Ivan în funcţia de asesor
consistorial la Sibiu, el fiind şi membru al Comitetului Central al
despărţământului XII Alba Iulia „Astei”, Comitetul se
destramă, iar Patiţia este însărcinat cu conducerea
provizorie a despărţământului, în vara lui 1898 adunarea
cercuală confirmându-l în funcţia de director, însă
datorită neînţelegerilor cu foştii colaboratori ai lui
Nicolae Ivan, activitatea despărţământului este practic
paralizată. Revenirea la normal a activităţii despărţământului
se va produce abia în 1902, când în fruntea lui va fi numit canonicul
Dr. Vasile Hossu din Blaj. Însă una dintre cele mai importante
activităţi politice a lui Rubin Patiţia a fost participarea
la mişcarea memorandistă din 1892, fapt pentru care a rămas
recunoscut în istoriografia românească ca „memorandistul moţ”.13
Ideea unui memorial românesc care să fie înaintat împăratului
spre a-i fi prezentate doleanţele românilor nu era nouă.
Inochentie Micu deschide seria unor astfel de documente prin supplexul înaintat
împărătesei Maria Tereza, ideile lui fiind preluate apoi în
Supplex Libelus valahorum. „Jalba” lui Horea prezenta de asemenea
doleanţele românilor, iar la 1848 românii resping şi cer împăratului
să anuleze hotărârea dietei de la Pojon, respingerea
dualismului şi a alipirii Transilvaniei la Ungaria prin
„Pronunciamentul de la Blaj” în 1868 sau memorialul lui George Bariţiu
lansat din însărcinarea Conferinţei naţionale din 1881.
Ideea este reluată la Conferinţa din 1884 şi apoi la cea
din 1887.14
Încă din 1870, Ion Raţiu, împreună cu alţi fruntaşi
politici români plănuia redactarea unui memorandum, care să fie
înaintat împăratului de o delegaţie de 12 persoane. Tot Ion Raţiu
îi scria la 3 iunie 1888 redactorului „Gazetei Transilvaniei”, Aurel
Mureşianu că: „După părerea mea (Memorandul –
n.n.) trebuie să fie cât se poate de scurt, dar să cuprindă
în sine toate gravamintele noastre;” să fie „în stil
diplomatic, cu vorbe frumoase dar nu servile; să spună adevărul,
să combată sistemul şi regimul, dar nu pe naţiunea
maghiară; ici-acolo unde nu s-ar putea evita combaterea elementului
maghiar, să se restrângă atacul la privilegiaţi, căci
aceştia sunt şi au fost inamicii noştri neîmpăcaţi,
pe când poporul lor şi al secuilor au iobăgit dimpreună cu
noi”.15
În 18-19 mai 1889, în casa lui din Turda are loc o întrunire, în cadrul
căreia la acţiunea memorandistă aderă şi grupul
„tribuniştilor” în frunte cu Eugen Brote.
În octombrie 1890 la următoarea conferinţă naţională
a partidului, texul memorandului era gata.
La Conferinţa Naţională a P.N.R
din 21-22 ianuarie 1892, Rubin Patiţia este din nou ales între
delegaţii cercurilor electorale din Alba Iulia alături de
Septimiu Albini, protopopul greco-catolic Simion Micu, Nicolae Florescu,
proprietar din Ighiu şi alţii. În preajma Conferinţei de
la Sibiu se purtau aprinse discuţii între gruparea bănăţeană
condusă de Alexandru Mocionii care era adeptă a amânării
înaintării memorandumului şi grupul condus de Ion Raţiu
şi Eugen Brote, care susţineau înaintarea fără întârziere
a acestuia, Rubin Patiţia fiind tot timpul un susţinător al
grupului condus de Ion Raţiu.
La şedinţa comitetului partidului din 25-26 martie 1892 Rubin Patiţia
va primi însărcinări legate de „compunerea deputaţiunii
şi facerea pregătirilor necesare” în vederea deplasării
în bune condiţii la Viena.16 Într-o
scrisoare trimisă la 19 aprilie 1892 lui Rubin Patiţia, semnată
de Eugen Brote şi Septimiu Albini, acestuia i ce cerea „întreg
valorosul sprijin întru compunerea deputaţiunii, în care scop urma
a se pune în coînţelegere cu toţi fruntaşii români
credincioşi partidului” din comitatul Albei Inferioare şi „a
face prin oamenii de încredere propagandă prin comunele ţinutului,
în scopul de a câştiga pentru participare cât mai mulţi, dar
la tot cazul măcar 2-3 ţărani din acel ţinut,
respectiv din întreg comitatul…”.17 În încheiere
Patiţia era rugat să informeze în timp util despre rezultatele
activităţii sale, urmând ca el, la rândul său, să
fie ţinut la curent cu toţi ceilalţi paşi care vor fi
hotărâţi de biroul comitetului.
În preajma plecării la Viena, starea sănătăţii soţiei
lui Rubin Patiţia era îngrijorătoare, cu toate acestea –
spune în memoriile sale – a luat drumul spre capitala imperiului
deoarece „îndatorirea de a împlini voinţa naţiunii era mai
mare”. La Viena el va avea o
întâlnire şi o discuţie intimă cu liderii partidului
democrat creştin din
Austria – singurul partid austriac care i-a întâmpinat cu căldură
pe memorandiştii români şi care şi-a exprimat teama faţă
de intenţiile românilor din Transilvania de a se desprinde de
monarhie, spre a se uni cu România.
Datorită lui Patiţia
avem cele mai multe informaţii despre mişcarea memorandistă
şi despre şederea delegaţiei române la Viena, care este pe
larg descrisă în manuscrisele sale, fapt pentru care este socotit un
important memorialist al mişcări memorandiste.18
Refuzul împăratului de a primii delegaţia românească,
pentru a nu supăra guvernul maghiar, va îndârjii şi mai mult
mişcarea naţională românească. Ziarul „Tribuna”
publica numeroase telegrame sosite pe adresa redacţiei din toate părţile
comitatului, prin care populaţia î-şi exprima solidaritatea cu
acţiunea memorandistă.
Această stare de spirit a populaţiei româneşti a îngrijorat
autorităţile, care apreciau că în unele părţi
ordinea era serios primejduită, fapt pentru care, „la poruncă
mai înaltă”, în cursul anului 1892 un batalion de soldaţi a
fost detaşat de la Alba Iulia la Blaj şi un altul în Munţii
Apuseni19.
Se căutau agitatori
„periculoşi” care răspândeau exemplare din memorand.
Astfel, la 1 septembrie 1892, procurorul Vita Sandor din Cluj era informat
de vicecomitele de Alba, Csato Ianoş, că mai multe exemplare au
fost trimise prin poştă lui Ioan Todescu, preot din Bucium-Cerbu,
lui Ioan Maier, preot şi lui Simion Cain medic minier în Roşia
Montană. Ca urmare, procurorul ordonă interogarea persoanelor în
cauză de către judecătorii de instrucţie şi
confiscarea exemplarelor descoperite. De asemenea, la interogatorul lui
Eugen Brote erau anexate liste cu adrese pentru expedierea memorandului,
pe care figurau printre alţii şi numele lui Rubin Patiţia
din Alba Iulia, Ioan Micu Moldovan, canonic din Blaj, Aurel Popa şi
Todor Onişor, proprietari din Blaj, Silviu Fodor, avocat din Abrud,
Candid David, proprietar de mine în Bucium şi mulţi alţii.
La 13 mai 1893 a fost deschisă acţiunea judiciară împotriva
membrilor comitetului Partidului Naţional. În baza acestei decizii
guvernamentale, la 30 mai 1893 a fost interogat şi avocatul Rubin
Patiţia, de către judecătorul de instrucţie Otto
Oelberg, de la tribunalul din Alba Iulia.
Intensificarea acţiunilor populare de solidarizare cu conducătorii
memorandişti, în apropierea procesului, vor determina autorităţile
să ia noi măsuri din ce în ce mai severe sau uneori să încerce
să corupă pe cei socotiţi a fi principalii factori de agitaţie,
comiţilor supremi li se cerea să întocmească liste ale
preoţilor locali cu cea mai mare influenţă în popor, care
ar trebui cumpăraţi prin intermediul unor ajutoare de stat
consistente.20
Manifestaţiile de simpatie cu mişcarea memorandistă au
continuat însă, şi s-au intensificat în zilele dinaintea
procesului şi în pofida tuturor măsurilor luate de autorităţi,
plecarea şi drumul memorandiştilor către Cluj a fost unul
triumfal. Rubin Patiţia descrie plecarea sa din Alba Iulia şi
atmosfera găsită la Cluj în felul următor: „S-a
presentat vro 100 bărbaţi cetăţeni din Alba Iulia la
casa mea, cari ma petrecut la gară, unde m’aşteptat o duputăţia
a damicelelor din localitate, care mi-a dat un buchet de flori foarte
frumos cu inscripţia „Totul pentru naţiune”. Sub strigăte
de ovaţiune, m-am suit în tren, şi cei mai mulţi m-a
petrecut pona la gara din Teuşu, unde aflarăm multe mii de români
adunaţi. Aici sosiră şi membrii comitetului din Sibiu cărora
se făcură grandioase ovaţiuni. Dea-lungul căii ferate
era mulţimea aşezată, care nu incapuse in gara”… „La
6 ore d.m. am ajuns la Clusiu unde am fostu intimpinaţi la gara de
tinerimea universitare, pre care a o opri dela ovaţiuni se nisuia
poliţia din toate poterile. Plublicului maghiar i se vedea ura din
ochi şi elu se porta obraznicu. La cuartirul „otelul Hungaria”,
unde ne incartiruisam, din când in când se prezentau grupe de plebea
inteligenta maghiara, cari sbierau -
dar la mai departe scandal nu s-a demis. Dumineca am avut conferinţa
cu aparatori(i). De catra seara se adunase multa inteligentia şi
poporu (român n.n.) (d)in Clusiu şi (d)in satele vecine, de a cărei
mulţime spariandu-se clusienii au chiamat spre ajutoriu un escadron
seu doua de husari din Mediuaşiu. Nu sperasem neci unii, ca poporul
ţeranu romanescu să se presenteze in Clusiu in acel mare numer,
în care in ziua de 7 Maiu indundare stradele şi piaţa Cluşului.
Erau tot o mare masă mare de Români plugari in majoritate din toate
parţile locuite de români - unde
priviai numai Români şi iară Români. Cel pucin au fost
25 de mii de Români in acea ziua de faţa, cand eşira membrii
comitetului naţional dela otelul Ungaria (azi hotel Continental
- n.n.) şi strabatura in ţinuta de gala prin piaţa
Cluşului catra Ruduta, locul de pertraptare a procesului monstru, in
care se facusera ungurii in causa lor judecători asupra naţiei
române”. 21
Toate manifestările românilor nu au împiedicat însă autorităţile
ungureşti să-i acuze şi să-i condamne pe fruntaşii
românilor de „trădare naţională”.
După proces, amănunte despre perioada detenţiei la Vaţ,
aflăm tot de la Rubin Patiţia în celebrul său Album, care
în cele 164 de pagini cuprinde semnăturile şi însemnările
celor care i-au vizitat pe cei 11 arestaţi în închisoarea de la Vaţ,
o listă a darurilor, în produse alimentare, primite de arestaţi
pe perioada detenţiei, un amplu memoriu al lui Rubin Patiţia
despre mişcarea memorandistă din 1892-1899 şi despre detenţia
celor închişi la Vaţ până în septembrie 1895.
După eliberarea din închisoare, Rubin Ptiţia se întoarce acasă
la Alba Iulia şi continuă să fie acelaşi viguros
şi devotat apărător al poporului său. Cu zelul şi
curajul care-l caracterizau, va pleda ca apărător în multe
procese intentate de autorităţile politice şi judecătoreşti,
românilor din comitatul Alba Inferioară, învinuiţi în special
de agitaţie, între aceştia numărându-se şi teologii
Ioan Moraru şi Ioan Simu, sau învăţătorul Crucian
Simu din Ciufud, acuzaţi de înfiinţarea unui cor în localitate
în scopuri „agitatorice”, cor cu care au interpretat printre altele,
cântecele Deşteaptă-te Române şi Doina lui
Lucaciu.
În tot acest timp, în care apăra cu zel românii în faţa
autorităţilor maghiare, Rubin Patiţia avea el însuşi
nevoie să fie apărat, fiindcă şi după eliberare
din închisoare continuă să fie ţinta unor noi atacuri
judiciare din partea autorităţilor, care îi intentează noi
procese, găsindu-i diferite pricini, cum a fost de pildă învinuirea
de violenţă împotriva organelor oficiale, pentru care până
la urmă nu a fost găsit vinovat, fiind în schimb din nou
condamnat, la puţin timp după întoarcerea de Vaţ, la 8
zile de închisoare pentru semnarea manifestului lansat de către
poporul român după graţierea survenită la 10 septembrie
1895, de fruntaşii naţionali care au rămas alături de
Preşedintele Ion Raţiu. Această pedeapsă o va executa
în închisoarea din cetatea oraşului Alba Iulia.
După moartea preşedintelui Raţiu, survenită pe 4
decembrie 1902, şi reorientarea Partidului spre activism, Rubin Patiţia,
aflat la o vârstă înaintată nu se poate adapta noii orientări
activiste, devenită din 1905 tactica generală oficială a
partidului, şi se retrage treptat din viaţa politică, menţinându-şi
însă convingerile politice până la moarte.
Din păcate, Rubin Patiţia nu va apuca să vadă împlinită
marea năzuinţă a românilor, pentru care a luptat toată
viaţa sa şi care se va împlini la 1 decembrie 1918, chiar la
Alba Iulia, deoarece, doborât de boală, la peste 70 de ani, se va
stinge, în atmosfera sumbră a războilui, la 13 iunie 1918,
familia sa scriind pe necrologul său „Un bărbat a dispărut
din mijlocul nostru, care a luptat”22
Prof. IOAN DORIN POPESCU
NOTE
1 Manuscrise
descoperite de Nicolae Josan în arhiva lui Rubin Patiţia, păstrată
de ginerele său, avocatul Dr. Zaharia Munteanu
2 R.
Patiţia, Biografia protopresbiterului Ioan Patiţia, mss,
Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia,Documente, inv. nr. 4857, p. 1
3 Nicolae
Josan, Memorandistul moţ Rubin Patiţia 1841-1918, Ed.
Altip, Alba Iulia, 2002, p. 17. Revoluţia de la 1848 din
Transilvania. 2 martie – 12 aprilie 1848, vol I, Ed. Academiei R.S.R.,
Buc. 1977, p. 317-319
4 R.
Patiţia, Şcolile din ţinutul Câmpenilor, manuscris,
loc cit., inv. nr. 4482, p. 5
5 Atestatele
despre situaţia la învăţătură a lui R. Patiţia,
în colecţia de documente a Muzeului Naţional al Unirii Alba
Iulia, inv. nr. 30
6 R.
Patiţia, Însemnări autobiografice, manuscris, loc cit.,
p. 123-124. Nicolae Josan, Românii din Munţii Apuseni de la Horea
şi Avram Iancu la Marea Unire din 1918, p. 250-252
7 „Telegraful
Român”, XIV, nr. 57 din 26 iulie/8 august 1866. Diploma de
absolvire a examenului de stat la Academia din Sibiu, păstrată
în original la Muzeul Naţional a Unirii Alba Iulia, fond documente,
inv. nr. 4456, este reprodusă în fotocopie în studiul N. Josan, Contribuţii
la cunoaşterea vieţii şi activităţii
memorandistului Rubin Patiţia (1841-1918), p. 521.
8 Nicolae
Josan, Ioan Puşcaşu, Contribuţii la cunoaşterea vieţii
şi activităţii memorandistului Rubin Patiţia
(1841-1918), în „Apulum”, X, 1972, p. 524-525
9 Documente
privind mişcarea naţională a românilor din Transilvania,
I, 1881-1891, Buc., Ed. Viitorul Românesc, f.a., p. 335-341
10 R.
Patiţia, Însemnări autobiografice, manuscris, loc cit.,
inv. 4447, p. 247-252
11 N.
Josan, Înfiinţarea şi activitatea despărţământului
Alba Iulia al „Astrei” până la 1900, in „Apulum”
XXVII-XXX 1990-1993, p. 378-380.
12 Direcţia
judeţeană Sibiu a Arhivelor, fond Astra, pachet 66, f. 9-10
şi 29-30.
13 N.
Josan, Memorandistul moţ Rubin Patiţia, Ed. Altip, Alba Iulia,
2002
14 Şerban
Polverejan, Nicolae Cordoş, Mişcarea memorandistă în
documente. 1885-1897, Ed. Dacia, Cluj, 1973, p. 31.32 şi 35-36
15 N.
Josan, op. Cit., p. 85.
16 Şerban
Polverejan, Din istoricul memorandului. Şedinţa
Comitetului Central al P.N.R., din25-26 martie 1892, în „Acta Musei
Napocensis”, Cluj, 1969, p.322-344.
17 Scrisoarea
biroului C.C. al P.N.R. către Rubin Patiţia, Sibiu, 19 aprilie
1892, la Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia, fond Documente, inv.
nr.36.
18 Rubin
Patiţia, Amintiri din timpul Memorandumului, publ. de Eugen
Hulea în „Transilvania”, anul 75, nr. 4-5 din 1944, p. 282-308; Idem Însemnări
autobiografice - …, p. 299-348; Idem, Despre procesul
Memorandului, manuscris, loc. cit., inv. nr. 4484; Idem, Ducerea
noastră în robia Vaţului pentru memorand, manuscris, loc.
cit., inv. nr. 3687; Nicolae
Josan, Rubin Patiţia, memorandist al mişcării
memorandiste, partea I, în „Apulum”, XXXV, 1998, p.
445-466, şi partea II, în „Apulum”, XXXVI, 1999, p
383-400
19 „Tribuna”,
IX nr. 158 din 14/26 iulie 1892
20 Zenovie
Pâclişanu, Guvernele ungureşti şi mişcarea
memorialistă a românilor din Ardeal, în „Revista Fundaţiilor
Regale”, I, nr. 5, iunie 1934, p. 351-352. Nicolae Josan, Adeziunea
populară la mişcarea memorandistă. Mărturii
documentare 1892-1895, Buc. Ed. Ştiinţifică, 1996, p.
16.
21 Rubin
Patiţia, Însemnări autobiografice, manuscris, loc. cit., inv.
nr. 4447, p. 317-331
22 Necrologul
lui Rubin Patiţia, la Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia,
Documente, inv. nr. 3688; Nicolae Josan, … Rubin Patiţia, în „Apulum”,
X, 1972, p. 549-550.
 |
 |
Monumentul
funerar a lui Rubin Patitia - Cimitirul Maieri, Alba Iulia |
|
|