Oricine aude numele lui Rubin Patiţia îl leagă automat de mişcarea memorandistă din Transilvania, de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Întradevăr, a avut un rol important în timpul mişcării memorandiste fiind unul dintre cei 14 membrii ai comitetului central al Partidului Naţional Român, care vor fi judecaţi şi condamnaţi în procesul de la Cluj din 7-25 mai 1894. Toate lucrările referitoare la memorandul din 1892, îl descriu pe Rubin Patiţia ca un membru foarte activ al mişcării şi al luptei românilor din Transilvania şi din întregul regat ungar pentru eliberare şi emancipare naţională şi pentru îndeplinirea noului ideal, al desăvârşirii unităţii noastre naţionale.

Moţ autentic, Rubin Patiţia s-a născut la Câmpeni în data de 9/21 august 1841, într-o familie de români ortodocşi, cunoscută şi respectată în zonă.

După informaţiile pe care el însuşi le furnizează în numeroasele sale manuscrise memorandistice1, bunicul sau Ispas Patiţia era un om înstărit, fiind proprietarul unei mori pe Arieş, practicând şi comerţul cu buştenii de brad, prin plutărit pe Arieş şi Mureş până la Seghedin. Tatăl său Ioan Patiţia (1807-1877) a fost preot ortodox în Câmpeni iar din 1859 îi urmează lui Iosif Ighian în funcţia de protopop al câmpenilor, funcţie în care a fost numit chiar de episcopul Andrei Şaguna.2 Numirea în aceasta funcţie a însemnat încununarea carierei sale, dar şi recunoaşterea meritelor deosebite, atât pe plan bisericesc cât şi naţional, Ioan Patiţia participând în mod activ la marea adunare de la Blaj din 3-5 mai 1848, unde a fost ales între cei 100 de trimişi oficiali la dieta aristocratică maghiară din Cluj, unde au fost nevoiţi să asiste la „viguroasa probă de naţionalism maghiar şi la nesocotirea crasă a hotărârilor româneşti luate la Blaj, prin impunerea violentă a unirii Transilvaniei cu Ungaria sub ameninţătoarea lozincă şi deviză << unio vagy halal >> (unire sau moarte).3

În Transilvania numărul şcolilor era insuficient, şi cu atât mai puţin şcolile în limba română. Rubin Patiţia va trebui să amâne primul său contact cu şcoala până după terminarea revoluţiei. Nu doar şcolile erau insuficiente ci şi pregătirea dascălilor, în condiţiile absolutismului austriac lasă de dorit, fapt pentru care preotul Ioan Patiţia îl va duce pe fiul său în primi ani de şcoală în comuna Neagra (azi Poiana Vadului) unde funcţiona dascălul Grigore Stănescu, om cu pregătire superioară şi cu „alese calităţi de pedagog…dar cu purtare soldăţească”, sub îndrumarea căruia Rubin depinde tainele scrisului si ale cititului astfel încât, „în zece luni – spune el – cei mai mulţi au progresat la învăţătură, încât de sub mâna lui am putut intra la şcolile nemţeşti de la Sibiu la care ne-au dus părinţii pe mai mulţi.”4

După trei clase „normale” la şcoala săsească din Sibiu se înscrie ca elev gimnazial la şcolile româneşti din Beiuş însă dorinţa sa de  a învăţa era mult mai mare decât condiţiile pe care le oferea această şcoală, după cum afirmă el însuşi: „Propunerea la gimnaziul acesta românesc era mai slabă din lipsa cărţilor ca manuale de şcoală. Tot se scria după dictare, ceea ce cauza mare pedecă în progres”. Din această cauză, la cererea sa va fi transferat la gimnaziul luteran din Sibiu, cu predare în limba germană, însă ultima clasă a gimnaziului o va absolvi tot la Beiuş, unde se transferă din nou în ultimul an din dorinţa de  a primi diploma de bacalaureat în limba română.

În 1862 se înscrie la Academia de drept săsească, din Sibiu, pregătindu-se pentru cariera juridică. Seriozitatea şi sârguinţa cu care se pregătea sunt demonstrate de obţinerea dreptului de a folosi gratuit cărţile din biblioteca Academiei, favor de care se bucurau numai studenţii cu rezultate foarte bune la învăţătură.5

Orientarea lui spre o carieră juridică nu era întâmplătoare având în vedere contextul politic în care se găsea Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea, când după diploma imperială din 20 octombrie din 1860 perspectivele participării naţiunii române la viaţa politică a ţării reclama un număr mare de tineri cu pregătire superioară mai ales în domeniul juridic.

În ceea ce priveşte anii studenţiei sale la Academia din Sibiu, Rubin Patiţia consemnează în memoriile sale, fericirea şi entuziasmul care anima naţiunea română şi mai ales tinerii studenţi care nutreau mari speranţe pentru înscrierea naţiunii române în rândul naţiunilor recunoscute în Ardeal: „Am fost fericit a vedea congresul românesc (cel din aprilie 1863), deschiderea dietei ardelene, unde după multe veacuri triste resuna limba română în dezbaterile corpului legislativ. Frumoase timpuri şi mari speranţe nutiram noi tinerii români cându se publica articolul de lege despre înarticularea naţiunii române între staturile Ardealului. Erau bineveniţi românii la Viena, însă a(u) fost prea creduli în promisiunile nemţilor şi a(u) întrelăsat ocaziunea de a se asigura de toate avantajele, ce ar fi potut să le câştige. Mulţi români erau egoişti şi fuduli şi pe lângă aceste(a) o rivalitate între uniţi şi orientali întru a vâna posturi. Decoraţii şi baronate era ţinta şi disciplina s-a deochiat. De nu ar fi domnit acele slăbiciuni, azi nu ar fi ajuns fruntaşii poporului român în temniţele din Vaţ şi Seghedin, pentru că s-a întrepus a câştiga poporului român drepturile de esistenţă nealienabile. Să fi fost prevăzători de a câştiga graniţii neamului, celelalte le puteau câştiga în mai mare mesură cu tempul. Fără graniţii uşor ni s-a luat tot puţinul ce-l câştigaserăm.

Am fost noi jurişti(i) români în unii ani chiar mai mulţi de jumătate, la această academie şi toţi cu diligenţă. Vedeau, cum că cei ce absolveau, îndată căpătau aplicare în oficii şi după ce egalitatea între naţiunile ardelene era primită în lege, nime nu se temea că nu va fi aplicat, cu atât mai vârtos, că cei mai mulţi posedau deja cele trei limbi usitate în ţară, până când neci saşii, neci unguri(i) nu aveau acest avantagiu. La anul 1866 eram în finea anului IV ca jurist. Începuse bataliele de resboiu pruso-austriacu şi italian, ştirile triste din Boemia, sosiseră în Ardeal”.6

În vara lui 1866 absolveşte cursurile Academiei cu certificatul „excepţional”, fapt menţionat în paginile ziarului „Telegraful Român”.7

Neputând obţine un stipendiu corespunzător pentru continuarea studiilor la Viena (mitropolitul Andrei Şaguna, căruia i-a cerut acest stipendiu l-a refuzat) a intrat ca avocat practicant la Tabla Regească din Târgul Mureş, unde va lucra un an de zile fără nici o remuneraţie.

După un an de „prască” juridică la tabla Regească din Tg. Mureş în 1867, când se face „restauraţiunea” oficialilor din comitetul Alba inferioară este ales ca vice jude la tribunalul din Abrud, cu un salariu de 500 fl pe an. Pe lângă aceasta, este ales „economul” unei casine din Abrud, care era „viaţă românească” şi unde se întâlneau fruntaşii români din munţi.

Până în 1871 funcţionează ca şi notar la „sedria orfanală” din Abrud, apoi este ales jude în acelaşi oraş, salariu său mărindu-se la 800 de fl. pe an. Nu rămâne însă mult timp în acest post deoarece din 1872 nu a mai căpătat „aplicare”, fiind pârât – după cum el însuşi afirmă – de „clicaşii români” din Abrud că a făcut agitaţie antimaghiară  răspândind portretele lui Traian şi ale eroilor moţi Horea, Cloşca şi Crişan, printre locuitori.

Între timp, în 1870 s-a căsătorit cu fiica protopopului ortodox al Albei, Grigore Raţiu din Ţelna, pe nume Ana, mutându-se în casa părintească a soţiei în Alba Iulia. Împreună vor avea trei copii, doi băieţi şi o fată. Băiatul mai mare, Silviu, va îmbrăţişa cariera militară, iar al doilea, Rubin, va studia dreptul al Universitatea din Budapesta tocmai în perioada „procesului Memorandului” şi a arestării şi condamnării memorandiştilor, printre care şi tatăl său, în 1894.

Fata, cu numele de Elena, avea să se căsătorească cu avocatul Zaharia Munteanu, şi el reprezentant de seamă al românilor în lupta pentru libertate şi unitate statală.

În 1872 obţine prin concurs un post de senator la magistratul din oraş, unde după cum spune chiar el, a desfăşurat o luptă acerbă pentru menţinerea limbii române între limbile în care se purtau actele magistratului, fapt pentru care a ajuns să fie urmărit şi persecutat de primarul Francisc Novak, un slovac maghiarizat, foarte zelos şi şovin. Toate acestea, plus politica dură de maghiarizare dusă de guvernul Tisza după 1875 îl vor scârbi şi îl vor determina în 1878 să-şi deschidă un cabinet de avocat, unde putea fi liber şi fericit de persecuţiile puterii: „În vara anului 1878 am început prasca advocaţială cu bun succes şi mi-am consacrat poterile mele întru apărarea poporului ţăran şi susţinând devisa de a nu primi procese de a jidanilor şi cămătarilor contra Românilor. M-am mulţumit mai bine cu puţinul, ce mi-l dau oamenii mei, decât de a face treburile acelora, care se jurase de a strica ţeranilor, şi aveau chiar şi advocaţii români clientelă jidovească şi de cămătari, lucrând spre ruinarea ţăranilor români, căzuţi în mrejele acelor vampiri”.

Fervoarea cu care slujea cauza românismului şi prestigiul de care se bucura în rândul populaţiei româneşti a făcut ca Rubin Patiţia să fie ales delegat alături de Matei Nicola (avocat, fost tribun la 1848-1849), care să reprezinte oraşul şi zona Albei la Conferinţa naţională de la Sibiu din 12-24 mai 1881.

Din însărcinarea acestei Conferinţe va fi compus şi publicat memorialul din 1882. „Această conferinţă – notează Rubin Patiţia  - condusă de preşedintele comitetului naţional, părintele vicariu Nicolae Popea, a fost prima adunare la care erau laolaltă reprezentanţii românilor din Transilvania, Ungaria şi Banat, fără deosebire de confesiune”.

În cadrul conferinţei au loc polemici între cei care susţineau activismul şi cei care optau pentru pasivismul politic, după cum afirma Rubin Patiţia în memoriile sale, conferinţa va fi convocată „după multă zăpăceală a cauzei naţionale, causată prin aşa numiţii activişti contra pasiviştilor”.

La a doua conferinţă naţională a alegătorilor români, desfăşurată la 1-3 iunie 1884 va fi ales din nou între cei 30 de membrii ai Comisiei contribuind la stabilirea proiectului de revoluţie, proiect care a lăsat „neştirbit programul de mai înainte”, conferinţa marcând începutul momentelor şi acţiunilor care vor consacra prevederile programului politic din 1881 privind pasivismul politic pentru românii din Transilvania.8

Anul 1885, când se împlineau 100  de ani de la martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan avea să prilejuiască vii agitaţii în comitatul Alba Inferioară, agitaţii de care nu era străin nici avocatul Rubin Patiţia, care într-un raport „alarmant” al comandantului de jandarmi din Abrud este numit „agitator periculos care trezeşte mari suspiciuni că se pregăteşte ceva”.9 După cum povesteşte despre acest moment în memoriile sale în seara zilei de 27 februarie 1885, aflându-se în sala hotelului „Ungaria” din Alba Iulia, împreună cu adjunctul său Demetriu Câmpean, plăteşte orchestra hotelului să cânte cântece patriotice româneşti printre care „Sub o culme de cetate”, „Deşteaptă-te române” sau „Zicala Horei”, iar a doua zi, pentru că preoţii români primiseră ordin prin telegramă de la mitropolitul Miron „ca să nu se cuteze a face în sâmbăta aceea vreo slujbă bisericească pentru ca oameni adunaţi la un loc să nu facă demonstraţiuni sau manifestări comemorative” (Rubin Patiţia intenţiona chiar să ridice pe locul supliciului un monument de marmura neagră, despre care autorităţile maghiare aveau cunoştinţă), Patiţia, pe la ora 9.00 dimineaţa mergând la biserică, unde intenţiona să facă un parastas în memoria martirilor Horea, Cloşca şi Crişan, află de la crâsnicul Ilie Nedelcu că în ziua aceea deşi era sâmbăta morţilor, nu se făcea slujbă la biserică. Auzind acestea, Rubin Patiţia îl trimite la părintele protopop să-i spună că dacă nu va veni la biserică să facă slujba, va intra în biserică şi va trage clopotul într-o dungă, ceea ce însemna pericol şi va aduna tot poporul la biserică. Această ameninţare a folosit căci preotul a venit şi „cu facia palidă s-a apucat de sluşbă, dar a demandat ca numai un clopot să se tragă. A venit mult popor la slbuşbă, dar inteligenţa au absentat, cu toate că a fost avisată. Cătra finea liturghiei s-a arătat şi advocatul M(atei) Nicola, după ce de două ori am trimis după el, căci el se tot laudă, că e din neamul lui Horea; ceea ce nu sta (în sensul că nu corespundea adevărului – n.n.). am dat eu ordin clopotarului ca sa tragă sub tempul liturghiei toate clopotele şi să bată şi toaca de oţel. Aşa s-a şi întâmplat şi după liturgia s-a serbat parastasul şi am încunjurat tot popurul, ca la lithia, biserica cu prinosul şi cu cele două cununi aurite şi cu praporele duse înaintea convoiului. Fininfu-se serviţiul şi pomenirea celor trei martiri la mormentul tribunului Probu Prodan, preotul din Magina (astăzi monumentul cruce de pe acest mormânt, care să indice exact locul unde pe atunci se afla, nu mai există), ne-am depărtat cu toţii mulţămiţi că neconturbaţi am potut aduce rogăciuni în memoria acelor martiri”.10   De la această dată, Patiţia va fi suspectat şi mai mult de autorităţi, fiind socotit un agitator deosebit de periculos fiecare mişcare a sa fiind urmărită cu atenţie. În septembrie 1885 va fi condamnat la 6 săptămâni de închisoare, deoarece la o percheziţie în casa sa s-au găsit trei exemplare din romanul „Horia”, publicat la Iaşi de Pop I. Florantin, stabilindu-se apoi că a distribuit şi altor persoane 17 exemplare din acelaşi roman, sosit de la Iaşi la Alba Iulia pe adresa sa.

Rubin Patiţia a desfăşurat, în paralel cu acţiunile social politice, şi o intensă activitate în domeniul cultural, pusă tot în slujba neamului românesc din Ardeal, activitate desfăşurată mai ales în cadrul despărţământului VIII al „Astrei”, numărându-se alături de cumnatul său  Alexandru Tordăşan, printre cei care vor înfiinţa acest despărţământ în 1870, iar din anul 1872 devenind „actuariu”, adică notar sau secretar al despărţământului.11 

În această calitate, cu ocazia adunărilor cercuale anuale ale Astrei, organizate în localităţile din zona Albei (1876 la Vinţul de Jos, 1870 la Teiuş, 1855 la Ciugud, 1878 la Hăpria, 1887 la Măgina, 1884 la Sântimbru, 1885  din nou la Teiuş, 1886 la Totoi etc.), va susţine disertaţii în care îndemna poporul la a iubi şcoala şi ştiinţa de carte: „Neştiinţa – arăta el în disertaţia ţinută la Teiuş – este foarte păgubitoare şi jigneşte în toată privinţa bunăstarea unui popor”, iar viitorul naţiunii nu se poate asigura decât „mai cu seama prin luminarea minţii şi folosirea raţională a puterilor noastre materiale”, învăţătura pentru fiii poporului român fiind necesara „ca pâinea de toate zilele”.12 

Stăruind în această idee, din iniţiativa lui se înfiinţează în 1887, în clădirea şcolii confesional ortodoxe din Alba Iulia, o bibliotecă „poporală”, bibliotecă ce va fi însă desfiinţată mai târziu, când la conducerea protopopiatului ortodox va fi protopopul Nicolae Ivan, fapt ce va pricinui mare supărare lui Rubin Patiţia.

În 1897, promovarea lui Nicolae Ivan în funcţia de asesor consistorial la Sibiu, el fiind şi membru al Comitetului Central al despărţământului XII Alba Iulia „Astei”, Comitetul se destramă, iar Patiţia este însărcinat cu conducerea provizorie a despărţământului, în vara lui 1898 adunarea cercuală confirmându-l în funcţia de director, însă datorită neînţelegerilor cu foştii colaboratori ai lui Nicolae Ivan, activitatea despărţământului este practic paralizată. Revenirea la normal a activităţii despărţământului se va produce abia în 1902, când în fruntea lui va fi numit canonicul Dr. Vasile Hossu din Blaj. Însă una dintre cele mai importante activităţi politice a lui Rubin Patiţia a fost participarea la mişcarea memorandistă din 1892, fapt pentru care a rămas recunoscut în istoriografia românească ca „memorandistul moţ”.13

Ideea unui memorial românesc care să fie înaintat împăratului spre a-i fi prezentate doleanţele românilor nu era nouă. Inochentie Micu deschide seria unor astfel de documente prin supplexul înaintat împărătesei Maria Tereza, ideile lui fiind preluate apoi în Supplex Libelus valahorum. „Jalba” lui Horea prezenta de asemenea doleanţele românilor, iar la 1848 românii resping şi cer împăratului să anuleze hotărârea dietei de la Pojon, respingerea dualismului şi a alipirii Transilvaniei la Ungaria prin „Pronunciamentul de la Blaj” în 1868 sau memorialul lui George Bariţiu lansat din însărcinarea Conferinţei naţionale din 1881. Ideea este reluată la Conferinţa din 1884 şi apoi la cea din 1887.14

Încă din 1870, Ion Raţiu, împreună cu alţi fruntaşi politici români plănuia redactarea unui memorandum, care să fie înaintat împăratului de o delegaţie de 12 persoane. Tot Ion Raţiu îi scria la 3 iunie 1888 redactorului „Gazetei Transilvaniei”, Aurel Mureşianu că: „După părerea mea (Memorandul – n.n.) trebuie să fie cât se poate de scurt, dar să cuprindă în sine toate gravamintele noastre;” să fie „în stil diplomatic, cu vorbe frumoase dar nu servile; să spună adevărul, să combată sistemul şi regimul, dar nu pe naţiunea maghiară; ici-acolo unde nu s-ar putea evita combaterea elementului maghiar, să se restrângă atacul la privilegiaţi, căci aceştia sunt şi au fost inamicii noştri neîmpăcaţi, pe când poporul lor şi al secuilor au iobăgit dimpreună cu noi”.15

În 18-19 mai 1889, în casa lui din Turda are loc o întrunire, în cadrul căreia la acţiunea memorandistă aderă şi grupul „tribuniştilor” în frunte cu Eugen Brote.

În octombrie 1890 la următoarea conferinţă naţională a partidului, texul memorandului era gata.

La Conferinţa Naţională a P.N.R  din 21-22 ianuarie 1892, Rubin Patiţia este din nou ales între delegaţii cercurilor electorale din Alba Iulia alături de Septimiu Albini, protopopul greco-catolic Simion Micu, Nicolae Florescu, proprietar din Ighiu şi alţii. În preajma Conferinţei de la Sibiu se purtau aprinse discuţii între gruparea bănăţeană condusă de Alexandru Mocionii care era adeptă a amânării înaintării memorandumului şi grupul condus de Ion Raţiu şi Eugen Brote, care susţineau înaintarea fără întârziere a acestuia, Rubin Patiţia fiind tot timpul un susţinător al grupului condus de Ion Raţiu.

La şedinţa comitetului partidului din 25-26 martie 1892 Rubin Patiţia va primi însărcinări legate de „compunerea deputaţiunii şi facerea pregătirilor necesare” în vederea deplasării în bune condiţii la Viena.16 Într-o scrisoare trimisă la 19 aprilie 1892 lui Rubin Patiţia, semnată de Eugen Brote şi Septimiu Albini, acestuia i ce cerea „întreg valorosul sprijin întru compunerea deputaţiunii, în care scop urma a se pune în coînţelegere cu toţi fruntaşii români credincioşi partidului” din comitatul Albei Inferioare şi „a face prin oamenii de încredere propagandă prin comunele ţinutului, în scopul de a câştiga pentru participare cât mai mulţi, dar la tot cazul măcar 2-3 ţărani din acel ţinut, respectiv din întreg comitatul…”.17 În încheiere Patiţia era rugat să informeze în timp util despre rezultatele activităţii sale, urmând ca el, la rândul său, să fie ţinut la curent cu toţi ceilalţi paşi care vor fi hotărâţi de biroul comitetului.

În preajma plecării la Viena, starea sănătăţii soţiei lui Rubin Patiţia era îngrijorătoare, cu toate acestea – spune în memoriile sale – a luat drumul spre capitala imperiului deoarece „îndatorirea de a împlini voinţa naţiunii era mai mare”.  La Viena el va avea o întâlnire şi o discuţie intimă cu liderii partidului democrat creştin  din Austria – singurul partid austriac care i-a întâmpinat cu căldură pe memorandiştii români şi care şi-a exprimat teama faţă de intenţiile românilor din Transilvania de a se desprinde de monarhie, spre a se uni cu România.

 Datorită lui Patiţia avem cele mai multe informaţii despre mişcarea memorandistă şi despre şederea delegaţiei române la Viena, care este pe larg descrisă în manuscrisele sale, fapt pentru care este socotit un important memorialist al mişcări memorandiste.18

Refuzul împăratului de a primii delegaţia românească, pentru a nu supăra guvernul maghiar, va îndârjii şi mai mult mişcarea naţională românească. Ziarul „Tribuna” publica numeroase telegrame sosite pe adresa redacţiei din toate părţile comitatului, prin care populaţia î-şi exprima solidaritatea cu acţiunea memorandistă.

Această stare de spirit a populaţiei româneşti a îngrijorat autorităţile, care apreciau că în unele părţi ordinea era serios primejduită, fapt pentru care, „la poruncă mai înaltă”, în cursul anului 1892 un batalion de soldaţi a fost detaşat de la Alba Iulia la Blaj şi un altul în Munţii Apuseni19. Se căutau  agitatori „periculoşi” care răspândeau exemplare din memorand. Astfel, la 1 septembrie 1892, procurorul Vita Sandor din Cluj era informat de vicecomitele de Alba, Csato Ianoş, că mai multe exemplare au fost trimise prin poştă lui Ioan Todescu, preot din Bucium-Cerbu, lui Ioan Maier, preot şi lui Simion Cain medic minier în Roşia Montană. Ca urmare, procurorul ordonă interogarea persoanelor în cauză de către judecătorii de instrucţie şi confiscarea exemplarelor descoperite. De asemenea, la interogatorul lui Eugen Brote erau anexate liste cu adrese pentru expedierea memorandului, pe care figurau printre alţii şi numele lui Rubin Patiţia din Alba Iulia, Ioan Micu Moldovan, canonic din Blaj, Aurel Popa şi Todor Onişor, proprietari din Blaj, Silviu Fodor, avocat din Abrud, Candid David, proprietar de mine în Bucium şi mulţi alţii.

La 13 mai 1893 a fost deschisă acţiunea judiciară împotriva membrilor comitetului Partidului Naţional. În baza acestei decizii guvernamentale, la 30 mai 1893 a fost interogat şi avocatul Rubin Patiţia, de către judecătorul de instrucţie Otto Oelberg, de la tribunalul din Alba Iulia.

Intensificarea acţiunilor populare de solidarizare cu conducătorii memorandişti, în apropierea procesului, vor determina autorităţile să ia noi măsuri din ce în ce mai severe sau uneori să încerce să corupă pe cei socotiţi a fi principalii factori de agitaţie, comiţilor supremi li se cerea să întocmească liste ale preoţilor locali cu cea mai mare influenţă în popor, care ar trebui cumpăraţi prin intermediul unor ajutoare de stat consistente.20

Manifestaţiile de simpatie cu mişcarea memorandistă au continuat însă, şi s-au intensificat în zilele dinaintea procesului şi în pofida tuturor măsurilor luate de autorităţi, plecarea şi drumul memorandiştilor către Cluj a fost unul triumfal. Rubin Patiţia descrie plecarea sa din Alba Iulia şi atmosfera găsită la Cluj în felul următor: „S-a presentat vro 100 bărbaţi cetăţeni din Alba Iulia la casa mea, cari ma petrecut la gară, unde m’aşteptat o duputăţia a damicelelor din localitate, care mi-a dat un buchet de flori foarte frumos cu inscripţia „Totul pentru naţiune”. Sub strigăte de ovaţiune, m-am suit în tren, şi cei mai mulţi m-a petrecut pona la gara din Teuşu, unde aflarăm multe mii de români adunaţi. Aici sosiră şi membrii comitetului din Sibiu cărora se făcură grandioase ovaţiuni. Dea-lungul căii ferate era mulţimea aşezată, care nu incapuse in gara”… „La 6 ore d.m. am ajuns la Clusiu unde am fostu intimpinaţi la gara de tinerimea universitare, pre care a o opri dela ovaţiuni se nisuia poliţia din toate poterile. Plublicului maghiar i se vedea ura din ochi şi elu se porta obraznicu. La cuartirul „otelul Hungaria”, unde ne incartiruisam, din când in când se prezentau grupe de plebea inteligenta maghiara, cari sbierau  - dar la mai departe scandal nu s-a demis. Dumineca am avut conferinţa cu aparatori(i). De catra seara se adunase multa inteligentia şi poporu (român n.n.) (d)in Clusiu şi (d)in satele vecine, de a cărei mulţime spariandu-se clusienii au chiamat spre ajutoriu un escadron seu doua de husari din Mediuaşiu. Nu sperasem neci unii, ca poporul ţeranu romanescu să se presenteze in Clusiu in acel mare numer, în care in ziua de 7 Maiu indundare stradele şi piaţa Cluşului. Erau tot o mare masă mare de Români plugari in majoritate din toate parţile locuite de români - unde  priviai numai Români şi iară Români. Cel pucin au fost 25 de mii de Români in acea ziua de faţa, cand eşira membrii comitetului naţional dela otelul Ungaria (azi hotel Continental  - n.n.) şi strabatura in ţinuta de gala prin piaţa Cluşului catra Ruduta, locul de pertraptare a procesului monstru, in care se facusera ungurii in causa lor judecători asupra naţiei române”. 21

Toate manifestările românilor nu au împiedicat însă autorităţile ungureşti să-i acuze şi să-i condamne pe fruntaşii românilor de „trădare naţională”.

După proces, amănunte despre perioada detenţiei la Vaţ, aflăm tot de la Rubin Patiţia în celebrul său Album, care în cele 164 de pagini cuprinde semnăturile şi însemnările celor care i-au vizitat pe cei 11 arestaţi în închisoarea de la Vaţ, o listă a darurilor, în produse alimentare, primite de arestaţi pe perioada detenţiei, un amplu memoriu al lui Rubin Patiţia despre mişcarea memorandistă din 1892-1899 şi despre detenţia celor închişi la Vaţ până în septembrie 1895.

După eliberarea din închisoare, Rubin Ptiţia se întoarce acasă la Alba Iulia şi continuă să fie acelaşi viguros şi devotat apărător al poporului său. Cu zelul şi curajul care-l caracterizau, va pleda ca apărător în multe procese intentate de autorităţile politice şi judecătoreşti, românilor din comitatul Alba Inferioară, învinuiţi în special de agitaţie, între aceştia numărându-se şi teologii Ioan Moraru şi Ioan Simu, sau învăţătorul Crucian Simu din Ciufud, acuzaţi de înfiinţarea unui cor în localitate în scopuri „agitatorice”, cor cu care au interpretat printre altele, cântecele Deşteaptă-te Române şi Doina lui Lucaciu.

În tot acest timp, în care apăra cu zel românii în faţa autorităţilor maghiare, Rubin Patiţia avea el însuşi nevoie să fie apărat, fiindcă şi după eliberare din închisoare continuă să fie ţinta unor noi atacuri judiciare din partea autorităţilor, care îi intentează noi procese, găsindu-i diferite pricini, cum a fost de pildă învinuirea de violenţă împotriva organelor oficiale, pentru care până la urmă nu a fost găsit vinovat, fiind în schimb din nou condamnat, la puţin timp după întoarcerea de Vaţ, la 8 zile de închisoare pentru semnarea manifestului lansat de către poporul român după graţierea survenită la 10 septembrie 1895, de fruntaşii naţionali care au rămas alături de Preşedintele Ion Raţiu. Această pedeapsă o va executa în închisoarea din cetatea oraşului Alba Iulia.

După moartea preşedintelui Raţiu, survenită pe 4 decembrie 1902, şi reorientarea Partidului spre activism, Rubin Patiţia, aflat la o vârstă înaintată nu se poate adapta noii orientări activiste, devenită din 1905 tactica generală oficială a partidului, şi se retrage treptat din viaţa politică, menţinându-şi însă convingerile politice până la moarte.

Din păcate, Rubin Patiţia nu va apuca să vadă împlinită marea năzuinţă a românilor, pentru care a luptat toată viaţa sa şi care se va împlini la 1 decembrie 1918, chiar la Alba Iulia, deoarece, doborât de boală, la peste 70 de ani, se va stinge, în atmosfera sumbră a războilui, la 13 iunie 1918, familia sa scriind pe necrologul său „Un bărbat a dispărut din mijlocul nostru, care a luptat”22

Prof. IOAN DORIN POPESCU

NOTE

1 Manuscrise descoperite de Nicolae Josan în arhiva lui Rubin Patiţia, păstrată de ginerele său, avocatul Dr. Zaharia Munteanu

2 R. Patiţia, Biografia protopresbiterului Ioan Patiţia, mss, Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia,Documente, inv. nr. 4857, p. 1

3 Nicolae Josan, Memorandistul moţ Rubin Patiţia 1841-1918, Ed. Altip, Alba Iulia, 2002, p. 17. Revoluţia de la 1848 din Transilvania. 2 martie – 12 aprilie 1848, vol I, Ed. Academiei R.S.R., Buc. 1977, p. 317-319

4 R. Patiţia, Şcolile din ţinutul Câmpenilor, manuscris, loc cit., inv. nr. 4482, p. 5

5 Atestatele despre situaţia la învăţătură a lui R. Patiţia, în colecţia de documente a Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia, inv. nr. 30

6 R. Patiţia, Însemnări autobiografice, manuscris, loc cit., p. 123-124. Nicolae Josan, Românii din Munţii Apuseni de la Horea şi Avram Iancu la Marea Unire din 1918, p. 250-252

7 „Telegraful Român”, XIV, nr. 57 din 26 iulie/8 august 1866. Diploma de absolvire a examenului de stat la Academia din Sibiu, păstrată în original la Muzeul Naţional a Unirii Alba Iulia, fond documente, inv. nr. 4456, este reprodusă în fotocopie în studiul N. Josan, Contribuţii la cunoaşterea vieţii şi activităţii memorandistului Rubin Patiţia (1841-1918), p. 521.

8 Nicolae Josan, Ioan Puşcaşu, Contribuţii la cunoaşterea vieţii şi activităţii memorandistului Rubin Patiţia (1841-1918), în „Apulum”, X, 1972, p. 524-525

9 Documente privind mişcarea naţională a românilor din Transilvania, I, 1881-1891, Buc., Ed. Viitorul Românesc, f.a., p. 335-341

10 R. Patiţia, Însemnări autobiografice, manuscris, loc cit., inv. 4447, p. 247-252

11 N. Josan, Înfiinţarea şi activitatea despărţământului Alba Iulia al „Astrei” până la 1900, in „Apulum” XXVII-XXX 1990-1993, p. 378-380.

12 Direcţia judeţeană Sibiu a Arhivelor, fond Astra, pachet 66, f. 9-10 şi 29-30.

13 N. Josan, Memorandistul moţ Rubin Patiţia, Ed. Altip, Alba Iulia, 2002

14 Şerban Polverejan, Nicolae Cordoş, Mişcarea memorandistă în documente. 1885-1897, Ed. Dacia, Cluj, 1973, p. 31.32 şi 35-36

15 N. Josan, op. Cit., p. 85.

16 Şerban Polverejan, Din istoricul memorandului. Şedinţa Comitetului Central al P.N.R., din25-26 martie 1892, în „Acta Musei Napocensis”, Cluj, 1969, p.322-344.

17 Scrisoarea biroului C.C. al P.N.R. către Rubin Patiţia, Sibiu, 19 aprilie 1892, la Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia, fond Documente, inv. nr.36.

18 Rubin Patiţia, Amintiri din timpul Memorandumului, publ. de Eugen Hulea în „Transilvania”, anul 75, nr. 4-5 din 1944, p. 282-308; Idem Însemnări autobiografice - …, p. 299-348; Idem, Despre procesul Memorandului, manuscris, loc. cit., inv. nr. 4484; Idem, Ducerea noastră în robia Vaţului pentru memorand, manuscris, loc. cit., inv. nr. 3687;  Nicolae Josan, Rubin Patiţia, memorandist al mişcării memorandiste, partea I, în „Apulum”, XXXV, 1998, p. 445-466, şi partea II, în „Apulum”, XXXVI, 1999, p 383-400

19 „Tribuna”, IX nr. 158 din 14/26 iulie 1892

20 Zenovie Pâclişanu, Guvernele ungureşti şi mişcarea memorialistă a românilor din Ardeal, în „Revista Fundaţiilor Regale”, I, nr. 5, iunie 1934, p. 351-352. Nicolae Josan, Adeziunea populară la mişcarea memorandistă. Mărturii documentare 1892-1895, Buc. Ed. Ştiinţifică, 1996, p. 16.

21 Rubin Patiţia, Însemnări autobiografice, manuscris, loc. cit., inv. nr. 4447, p. 317-331

22 Necrologul lui Rubin Patiţia, la Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia, Documente, inv. nr. 3688; Nicolae Josan, … Rubin Patiţia, în „Apulum”, X, 1972, p. 549-550.

Monumentul funerar a lui Rubin Patitia - Cimitirul Maieri, Alba Iulia