România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

ACUM 160 DE ANI:

„NU VOM PREDA TIMIŞOARA NIMĂNUI...” 

   

Intenţia de a şterge colbul strâns vreme de 160 de ani de pe fresca zilelor revoluţionare de Ia 1848-1849 şi a-i pune pe participanţi faţă în faţă când evenimentele, pentru majoritatea istoricilor români şi unguri s-au aşezat în matca lor firească (mai puţin pentru preşedintele Ungariei, „turist” în „autoguvernarea secuiască” pentru a pune foc pe paiele iredentismului ungar n. n), este un semn de civilizaţie şi de respect faţă de memoria înaintaşilor.

Nu vom analiza cauzele înfrângerii revoluţiei ungare conduse de „liberalul” Lajos Kossuth, dar ne vom pune firesc o întrebare: dacă au dorit cu adevărat „eliberarea” popoarelor de sub imperiul austriac, cum se face că majoritatea celor „subjugaţi” nu au ţinut cu aceştia. Nici sârbii şi nici majoritatea românilor din Transilvania şi Banat n-au fost de acord să colaboreze cu noii „eliberatori”, care prin armata generalului polonez Bem, puternic stimulată de versurile „patriotice” ale poetului revoluţionar Petofi Şandor, au năvălit în Transilvania impunându-şi metodele de „pacificare” prin ştreang, foc şi sabie asupra bieţilor valahi neascultători.

Aceştia, după a treia Adunare naţională de la Blaj din 16/28 septembrie I848, refuză „uniunea” Transilvaniei cu Ungaria şi hotărăsc la îndemnul tribunului Avram Iancu să se înarmeze şi să transforme zona Munţilor Apuseni într-o cetate de necucerit pentru „revoluţionarii” unguri. Va rezista şi cetatea Albei Iulii, în interiorul acesteia luptând români grăniceri precum şi cea a Timişoarei, care în final, prin dârzenia şi rezistenţa apărătorilor ei, va contribui la prăbuşirea oastei ungare, care va capitula, apoi, la Şiria, la 1/13 august 1849, actul înfrângerii fiind semnat de generalul ungur Görgey Arthur şi de cel rus Paskevici.

Să derulăm, în timp, firul evenimentelor de acum 160 de ani: La începutul lunii aprilie 1848, Bem porneşte spre Banat pentru a-l recuceri din mâinile imperialilor. Deşi dăduse ordine precise de amnistie generală şi de atitudine conciliantă în teritoriile ocupate, trupele de sub comanda sa, la îndemnul nobililor unguri, sub pretextul dezarmării, săvârşeau excese, se răzbunau pe adepţii imperialilor, în special, pe români. „Ungurii s-au comportat şi de data aceasta cu asprimea lor tradiţională . Există în sufletul ungurului o ură seculară împotriva elementului românesc din Ardeal - sublinia Milton G. Lehrer - care nu-şi are absolut nici o justificare, elementul maghiar fiind acel care, dintotdeauna, s-a situat în postura de element de asuprire şi de împilare, ură care totuşi îşi găseşte o explicaţiune, în neputinţa maghiarilor de a transforma sufletul Ardealului”1.

Marşul asupra Banatului Bem îl face pe drumul cel mai scurt, ce ducea la Caransebeş pe la Porţile de Fier ale Transilvaniei. Va întâmpina prima rezistentă la Voislova, apoi, la Marga, unde românii se vor opune rechiziţionării de vite pentru aprovizionarea trupelor ungare. Vor fi victime din rândul românilor şi vor fi incendiate 27 de case din totalul de 812 . Prin manifestul din 2/14 aprilie 1849 Bem cere grănicerilor din regimentul româno-banatic, să i se alăture: „De lucraţi contra noastră - îi ameninţa acesta - vă aşteaptă pedeapsa, moarte sau pustiire, iar de lucraţi cu noi vă aşteaptă iertare, viaţa şi libertate”. Regimentul grăniceresc refuză şi se retrage la Orşova, apoi, la Cerneţ, în Ţara Românească. Va fi desfiinţat de Bem şi se trece la recrutarea forţată a tinerilor stârnind mânia românilor.

Bem intră în Caransebeş la 17 aprilie apoi, în 18 în Lugoj, primit cu „entuziasm” de localnicii unguri. Face joncţiunea cu trupele sosite de la Ilia prin Făget. In prima jumătate a lunii mai 1849 ocupă localităţile Vârşeţ, Biserica Albă, Oraviţa şi Baziaşul. Numai cetatea Timişoarei rezistă şi nu se predă.

În comitatul Timiş, cetatea Timişoarei era în mâna imperialilor. Ascuţirea confruntărilor dintre revoluţionarii unguri şi autorităţile centrale din Viena au generat tensiuni şi frământări grave.3 Scopul principal al guvernului ungar era de a ocupa cetatea Timişoarei, cu un efect deosebit asupra moralului trupelor sale. După retragerea regimentului de la Caransebeş în Ţara Românească şi căderea cetăţii Arad în mâna trupelor ungare, au adus cetatea Timişoarei într-o izolare totală, fără posibilitatea de a primi ajutor într-un viitor apropiat.

Trupele ungare de sub comanda contelui Veczey încep asediul cetăţii la 25 aprilie 1849, venind de pe valea Mureşului cu aproximativ 5. 000 de luptători.

Garnizoana cetăţii Timişoara, după Rescriptul împărătesc din 3 Octombrie 1848, rămâne credincioasă imperialilor şi dezarmează Garda ungară din cetate. Efectivul garnizoanei se ridica la 8. 840 de oameni, format din trupe de infanterie, cavalerie, artilerie şi genişti, comandaţi de generalul baron Rukavina, comandantul cetăţii, şi generalii von Glaser, Leiningen şi Wernhardt. Majoritatea trupelor erau formate din soldaţi români. Astfel Reg. 13 grăniceri avea: 21 de ofiţeri şi 1236 soldaţi. Între ofiţerii români se aflau maiorul Şerb şi slt. Iacobiciu.4 Mai erau şi 4. 433 de recruţi înrolaţi pe 17 aprilie 1849, din satele din jurul Timişoarei. În total, garnizoana avea: 4 generali, 188 de ofiţeri de stat major şi superiori, 8.659 de la plutonier în jos, recruţi şi 1272 cai.

Cetatea se afla sub stare de asediu din 10 octombrie 1848 din ordinul comandantului cetăţii iar militarii prestaseră jurământ declarând unanim şi hotărât, că „atâta vreme cât confuzia generală nu va fi restabilit un guvern ferm, bazat pe legi nesilite, nu vom primi ordine în acest sens de la nimeni, am hotărât că această cetate a monarhiei o vom păstra monarhului şi dinastiei. prin folosirea tuturor mijloacelor care ne stau la îndemână, cu sânge şi viaţă. până la ultimul om”.5

DESFĂŞURAREA ASEDIULUI:

Pe 25 aprilie 1849 comandantul cetăţii ordonă închiderea porţilor acesteia şi dă următoarea proclamaţie: „Locuitori ai Timişoarei! Duşmanul se adună în preajma cetăţii şi o transformă din nou în scena activităţii sale criminale. Starea de asediu până acum tratată cu cea mai mare indulgenţă, intră acum în acel stadiu, în care severitatea cea mai mare este inevitabilă. Toate crimele faţă de siguranţa cetăţii se pedepsesc cu moartea, conform legii marţiale. Aici aparţin mai ales: înţelegeri cu duşmanul, prin cuvânt, scris, semne, semnale cu focul, rachete şi altele asemănătoare, adunările, deţinerea oricărei forme de arme şi muniţii”.6

Pe 26 aprilie 1849 insurgenţii lui Bem ocupă periferia Iosefin şi îşi stabilesc cartierul general în Freidorf. La 12 mai, brigada Leiningen, cu 1. 700 infanterişti, 620 cavalerişti şi 16 tunuri atacă trei batalioane ungare provocând pierderi acestora. In timpul asediului, baronul Rukavina trimite o trupă de 150 de grăniceri români contra rebelilor care ţineau împresurată cetatea. Grănicerii români se întorc în cetate terminându-şi bine misiunea, aducând şi 57 prizonieri, 2 tunuri şi mai multe materiale de război. Plin de bucurie, baronul Rukavina, laudă fapta românilor şi ţine trupei o cuvântare memorabilă, pentru vitejia românilor. „Vedeţi voi! Două batalioane de ale lor luptă asupra duşmanului în Italia. Aici a rămas numai batalionul de rezervă. Acesta cum vedeţi, e compus din băieţi şi din bătrâni, veşmintele lor rupte, rămaşi desculţi şi cu capul gol, ei însă în propriile lor veşminte de casă s-au luptat ca leii”.7

În 14 mai insurgenţii ocupă cartierul Fabric, unde distrug conducta de alimentare cu apă a cetăţii, obligând apărătorii să foreze 13 fântâni. La 18 mai cetatea este bombardată pentru prima dată, începând la ora 4 dimineaţa, dintr-o baterie din Iosefin, apoi din Maieri şi a treia din Fabric, de lângă Fabrica de bere. S-a tras asupra bastioanelor III, IV, şi V. În noaptea de 19/20 mai s-a tras din nou asupra cetăţii fiind lovită Biserica ilirică. În 31 mai, aproape 400 de persoane care au cerut să părăsească cetatea au fost lăsate să treacă prin Poarta vieneză şi cea Transilvană, dar au fost goniţi înapoi de unguri, fiind reprimiţi. În 11 iunie dimineaţa s-a tras cu bombe de 30 şi 60 de funţi, la care asediatorii au răspuns tot aşa de violent. În 17 iunie bombardamentul continuă ziua şi noaptea. Distrugerile şi groaza în cetate sunt mari. Aproape nici o clădire n-a rămas neatinsă, iar populaţia, din care doar o infimă parte găsise adăpost în cazematele neîncăpătoare, a părăsit îngrozită locuinţele şi s-au refugiat în pivniţe şi cavouri. În noaptea de 14 iunie o ghiulea a străpuns bolta Domului provocând morţi şi răniţi. Peste oraş au căzut aproximativ 2. 000 de bombe. La aceasta se adaugă şi căldura chinuitoare, de peste 30 de grade la umbră, sporind numărul bolnavilor din spitalul militar, care se ridica la peste 1000 oameni. În rândul populaţiei apare febra tifoidă, scorbutul şi stări asemănătoare holerei. Se observă şi lipsa de alimente care provoacă un sentiment de dezamăgire în rândul populaţiei asediate. Raţiile de mâncare sunt tot mai mici. Se trece la consumul cărnii de cal, drămuită şi asta.

În ziua de 15 iunie 1849, ungurii încearcă din nou un atac general asupra cetăţii, garnizoana asediată refuzând propunerile de pace. Însurgenţii îşi sporesc efectivele la peste 11. 000 oameni iar numărul tunurilor creşte la 68.

Între 4 şi 19 iulie cetatea e bombardată cu mare intensitate. Kossuth vine în lagărul insurgenţilor din Freidorf (aici pe 3 mai 1849, generalul Bem îi acordă gradul de maior poetului Şandor Petöfi, care va cădea apoi, în luptă, la bătălia de la Albeşti -Sighişoara din 19/31 iulie 1849, împotriva trupelor ţariste comandate de generalul A. N. Luders) şi le cere acestora să cucerească cu orice preţ cetatea Timişoarei. În noaptea de 18/19 iulie se dezlănţuie atacul general, deosebit de violent. Sunt respinşi cu grele jertfe. Situaţia trupelor din cetate devine dramatică. Sunt aproape epuizate proviziile şi comandantul cetăţii este nevoit să expulzeze din nou un lot de săraci. Spitalele gem de răniţi. Jumătate din garnizoană este decimată de obuze şi boli. A patra parte a garnizoanei şi 60 de ofiţeri zac în spitale. Pe 24 iulie, feldmareşalul locotenent Gloser este ucis de un proiectil. I se fac onoruri militare. În 31 iulie/1 august sunt incendiate cazarma de stat major şi cea a Petrovaradinului. Cad pradă flăcărilor. Tot în această noapte o altă bombă aruncă în aer magazia de pulbere a garnizoanei. Situaţia se agravează. Pe 4 august se dă un nou atac asupra cetăţii, fără succes. A doua zi, la ora 14.00 un ofiţer parlamentar ungur, oferă condiţiile de capitulare. Prin el, comandantul Corpului V Armată, g-l conte Vecsey a oferit garnizoanei „ţinând cont de apărarea deosebit de cavalerească” o capitulare onorabilă, dar care a fost refuzată cu remarca; ... comportarea de o sută de zile a garnizoanei putea convinge pe generalul Vecsey, că se vor apăra până la ultimul cartuş”.8 Cu toată situaţia deosebit de grea, garnizoana Timişoara n-a capitulat. Această rezistentă neobişnuită se datora şi informaţiilor pe care le aveau apărătorii că trupele ţariste au intrat în ţară iar cele imperiale se apropiau. Într-un document se spune textual: „La menţinerea moralului contribuiau ştirile aduse de dezertori că armata rusă a pătruns în Ardeal şi Ungaria de nord şi că trupele imperiale austriece s-ar afla deja pe Tisa inferioară şi la Seghedin”.9 Ceasul hotărâtor pentru apărătorii cetăţii Timişoara se apropia.

După bătălia de la Szöreg (5 august 1849) deşi insurgenţii aveau aproape 30.000 oameni sub comanda generalilor Dembinsky, Mčszáros, Deffewffy şi Guyron, cu 50 de tunuri au fost înfrânţi. Dembinsky se retrage spre Timişoara cu scopul de a se uni cu trupele lui Bem, Veczey şi Görgey alungat de la Oradea. La 7 august generalul austriac Haynau se mută cu cartierul general la Lovrin, pregătind împreună cu soldaţii săi şi ai generalilor Lichenstein, Walmodens şi Simbschen bătăliile de la Becicherecu Mic şi Sânandrei, în urma cărora trupele ungare vor fi nimicite. Kossuth abia are vreme să se retragă de la Arad la Lugoj şi Făget şi să fugă apoi, peste Dunăre în Imperiul Otoman. Revoluţia ungară este înfrântă.

În ziua de 9 august 1849, seara, generalul Haynau întră în cetatea Timişoarei, în fruntea unui mic detaşament de cavalerie. Asediul s-a terminat . Generalul a fost primit ca un salvator. Rezistenţa opusă asediatorilor a fost scump plătită. În cele 114 zile de asediu, pierderile au fost următoarele: 516 soldaţi, un general, 20 de ofiţeri au murit în lupte. Apoi, 2.400 de oameni au murit de epidemii iar 2.000 au rămas grav bolnavi.

Românii din Reg. 13 Caransebeş au dat dovadă de un deosebit curaj şi eroism. Sublocotenentul Toma a murit în atacul din 8 august. Căpitanul Babici şi sublocotenentul Mihai Iacobici s-au distins în atacul din 8 august. Ultimul a fost decorat de austrieci cu Coroana de Fier şi înălţat la titlul de cavaler.10

Bătălia de la Timişoara (Muzeul din Arad)

Se confirmă, încă odată, de-a lungul istoriei, că orice încercare de dominaţie prin forţă, a unei naţiuni, nu rezistă şi este sortită eşecului. Aşa s-a întâmplat şi cu revoluţia ungară. Învăţămintele istoriei pentru cei care nu ţin seama de ele, pot fi tragice şi repetabile.

 

Constantin C. GOMBOŞ - TIMIŞOARA

 

Note:

1 Milton G. Lehrer, Ardealul Pământ Românesc, Problema Ardealului văzută de un american, Ed. Vatra Românească, Cluj-Napoca, 1991, p. 221. Autorul consideră că în anii 1848-1849, pe lângă cei 10.000 de români transilvăneni căzuţi în luptele împotriva intervenţiei armatelor guvernului revoluţionar de la Budapesta, alţi 30.000 români au fost ucişi cu sau fără judecata „tribunalelor de sânge”, ceea ce înseamnă că au fost omorâţi 10-20 de români de sat. Vezi şi „Bucovuna” nr. l. din 6 ianuarie 1850.

2 I.D. Suciu, Revoluţia de la 1848-1849 în Banat, Ed. Academiei Române, Buc., 1968, p. 221

3 Ioan Munteanu, Rodica Munteanu. Timişoara, Monografie. Ed. Mirton. Timişoara, 2002, p. 78.

4 Nicolae Ilieşiu, Timişoara, Monografie istorică, Ed. G. Matheiu, Timişoara, 1943, p. 98. Georg Freiherr Rukavina von Vidovgrad, moare la 9 sept, 1849, în vârstă de 70 de ani şi este înmormântat în Catedrala romano-catolică (Domul) din Timişoara.

5 Johann N. Preyer, Monografia oraşului liber crăiesc, Timişoara, Ed. Armarcod, Timişoara, 1955, p. 215. Acesta fiind în aceea vreme primarul Timişoarei, cunoştea foarte bine situaţia din oraş. Precizează, că apăraţi de zidurile puternice ale cetăţii de aflau: 2 bat. de inf. din Reg, 4 Sivcovici, 2 bat. din Reg. 61 Rukavina, un bat. din Reg. 31 Leiningen, un batalion din Reg. 13 grăniceri, 4 comp. din Rcg. 16 Zanini, un det. al Reg. de art. 2 şi 5, un detaşament al corpului de rachete, trei escadroane de ulani din Reg. 2 Schwarzenberg, un det. al arhiducelui Max Chevan xleger, un escadron Seresani, un det. de transport ş. a. Dispuneau şi de 213 tunuri cu muniţie suficientă.

6 Idem, p. 218

7 N. Ilieşiu, Op. cit.p.99

8 Johann N-Preyer, Op. cit., p. 220.

9 I. D. Suciu, Op. citp. 231

10 Idem, p. 231

Timisoara, Cartierul Freidorf, pe locul cartierului general al trupelor ungare s-a ridicat acest monument, aici, la 3 mai 1849