România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

160 de ani

de la victoria Revoluţiei Române din Transilvania de la 1848-1849

   

Eveniment de excepţională însemnătate în istoria ţării, revoluţia română din anii 1848 - 1849 a relevat aspiraţiile multiseculare ale poporului român de independenţă, unitate şi progres social.

Generată de cauze care aparţin procesului intern al dezvoltării istorice, aceasta a fost, totodată, o parte a revoluţiei generale europene, din acea epocă, încă din perioada premergătoare, între fruntaşii mişcării naţionale române şi mişcarea democratică şi revoluţionară europeană fuseseră stabilite strânse contacte, iar în februarie 1848 românii s-au aflat pe baricadele revoluţiei pariziene, derularea evenimentelor incandescente din primăvara acestui an stimulându-le pregătirea, acasă a propriei ridicări generale la lupta pentru emancipare socială şi naţională. Apreciată drept ultimul avanpost al puternicei mişcări europene, revoluţia din Principatele dunărene şi Transilvania a marcat hotărâtor evoluţia României moderne.

Principalele ei obiective naţionale şi sociale s-au regăsit în programele elaborate în cursul anului 1848 care, prin conţinut, ca şi prin formulare, s-au constituit practic într-un program general unic al revoluţiei române, rezultat obiectiv al comunităţii de aspiraţii a întregului popor român. Programele revoluţiei — Petiţiunea - proclamaţiune a boierilor şi notabililor moldoveni, înaintată principelui Moldovei la 9 aprilie, Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, întocmite la 24 mai de emigraţia românilor moldoveni de la Braşov, Dorinţele Partidei naţionale din Moldova, redactate în august 1848 la Cernăuţi, capitala ducatului Bucovinei, de Mihail Kogălniceanu, Punturile naţiunei române transilvane, adoptate de Adunarea naţională a românilor transilvăneni de la Blaj din 15 - 17 mai, Proclamaţia de la Izlaz (Muntenia) de la 21 iunie, Petiţia neamului românesc din Banat, Crişana şi Maramureş din 15 - 21 mai. Petiţia ţării alcătuită de românii bucovineni în martie-aprilie 1848 şi Prememoriul la Petiţia Ţării Bucovinei, înaintat la 3 martie 1849 Parlamentului de la Viena, au exprimat, într-o formă sintetică, stadiul şi cerinţele de dezvoltare a societăţii româneşti, ca şi aspiraţiile românilor de a trăi în mod democratic, liber şi independent.

Din raţiuni tactice, programul vizând unitatea şi independenţa naţional-statală nu a putut fi înscris deschis în textele documentelor oficiale, dar el a fost expus cu limpezime în publicaţiile epocii. „România toată - se arăta, în ziarul fruntaşului liberal C. A. Rosetti „Pruncul Român”, din Bucureşti - nu poate fi fericită, nu poate fi tare şi puternică decât numai prin unire”.

În Transilvania, realitatea istorică a impus lupta pentru înlăturarea moştenirii feudale, a privilegiilor „naţiunilor” de stări şi egal „îndreptăţire” a românilor cu naţionalităţile privilegiate - ungurii, saşii şi secuii -, în perspectiva unirii ei cu celelalte provincii româneşti. „Naţiunea română, răzimată pe principiul libertăţii, egalităţii si fraternităţii - se arăta în programul de la Blaj - pretinde independenţa sa naţională în respectul politic ca să figureze în numele său ca naţiune română, să-şi aibă reprezentanţii săi la dieta ţării în proporţiune cu numărul său, să-şi aibă dregătorii săi în toate ramurile administrative, judecătoreşti şi militare în aceeaşi proporţiune, să se servească cu limba sa în toate trebile ce se ating de dânsa, atât în legislaţiune, cât şi administraţiune”.

În prim-planul obiectivelor sociale ale revoluţiei s-a aflat rezolvarea problemei agrar-ţărăneşti, prin desfiinţarea servituţilor feudale şi împroprietărirea ţăranilor cu pământ. A face pe sătean proprietarul unui lot de pământ era în acelaşi timp, în concepţia revoluţionarilor, şi mijlocul cel mai eficient de a stabili o legătură durabilă între ţăran şi pământul cultivat, de a-1 ataşa pe ţăran de cauza revoluţiei. Un întreg program de măsuri politice şi economice trebuia să asigure dezvoltarea relaţiilor economiei de piaţă şi să permită accesul unor categorii sociale cât mai largi la viaţa publică. Egalitatea politică şi civilă, libertatea individuală, libertatea tiparului, libertatea religioasă, abolirea robiei ţiganilor, instrucţia egală şi gratuită pentru toţi locuitorii aveau să asigure instaurarea „domniei poporului prin popor”. Concomitent, crearea condiţiilor pentru dezvoltarea liberă a industriei şi comerţului şi făurirea instituţiilor de credit preconizate de revoluţionari erau destinate să confere o solidă temelie economică societăţii româneşti moderne. „Naţiunea română - se arată în petiţia naţională a revoluţionarilor transilvăneni - pofteşte libertatea industrială şi comercială, cu ridicarea ţelurilor /corporaţiilor – n.n./ şi a privilegiurilor şi a tuturor pedecelor şi stavelelor cu ţările convecine de care se ţine desfiinţarea vămilor la graniţă /”, articol ce enunţa un program pragmatic de acţiune economică şi năzuinţa spre o aderare transilvană la piaţa unică a celorlalte două principate româneşti.

În ceea ce priveşte programul militar, acesta a fost sintetizat în cererea înfiinţării gărzii civile sau naţionale, revendicare prezentă în documentele elaborate deopotrivă de revoluţionarii munteni, moldoveni şi transilvăneni. Garda naţională urma să constituie nucleul armatei revoluţiei şi să ofere premise pentru crearea unor forţe militare unice a celor trei Ţări Române aceea dorită încă de la 1769 şi a cărei principală misiune era de a apăra cuceririle revoluţiei împotriva adversarilor interni şi externi. Datorită unei diversităţi de factori şi împrejurări specifice, revoluţia nu s-a putut desfăşura însă concomitent pe întreg spaţiul românesc.

Steagul revoluţiei a fost înălţat mai întâi la Iaşi. Înălţat cu prudenţă, în condiţiile concentrării armatei ţariste, gata de intervenţie, pe Prut. Aici, la 27 martie / 8 aprilie 1848, la Hotelul „Petersburg”, a fost convocată o adunare populară pentru sancţionarea programului de revendicări ce urma să fie prezentat spre aprobare domnitorului Mihai Sturza, sub forma unei Petiţii în 35 de puncte. La această adunare, cel peste 1000 de participanţi au condamnat regimul opresiv din Moldova, bazat pe anacronicile Regulamente organice, de inspiraţie rusească, cerând: asigurarea libertăţii personale, reorganizarea învăţământului naţional, desfiinţarea taxei vamale la exportul de cereale, responsabilitatea ministerială, bancă naţională, îmbunătăţirea situaţiei „locuitorilor săteni”, desfiinţarea cenzurii, eliberarea arestaţilor politici, gardă cetăţenească, dizolvarea Adunării obşteşti şi înfiinţarea unei noi adunări care să fie „Adevărata reprezentaţie a naţiei” etc. Garda domnească a intervenit în forţă vizând conducătorii revoluţiei, între care Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu.: 13 lideri în frunte cu Al. I. Cuza au fost arestaţi şi trimişi sub escortă la Galaţi spre a fi exilaţi în Turcia (6 evadează la Brăila, ajungând, în cele din urmă, în Transilvania), ceilalţi fiind împrăştiaţi şi refugiindu-se ulterior tot în posesiunile austriece.

Evenimentele de la Iaşi au determinat „Frăţia” munteană să fie mai prudentă. Gravitând în jurul lui Ion Ghica şi C. A. Rosetti, aceasta a organizat mai multe întrevederi secrete în casa lui C. A. Rosetti, stabilind declanşarea insurecţiei pentru prima decadă a lunii iunie.

Fortuit însă, evenimentele s-au precipitat în Transilvania şi Banat unde revoluţia română a fost determinată şi strâns legată de revoluţia ungară. Mai corect spus de pretenţiile ungurilor, revoluţionare sau nu, asupra ţinuturilor româneşti dintre Tisa şi Carpaţii Orientali.

Declanşată de cercurile masonice şi cluburile revoluţionare împotriva Sfintei Alianţe revoluţia de la 1848 a început, practic, la 22 februarie la Paris, a trecut Alpii în Piemont, Toscana, Neapole şi, la jumătatea lunii martie a aprins Berlinul, Viena, Praga şi Milano, înscrisă în contextul general, ea a debutat în Ungaria, provincie a Imperiului Habsburgic, la 15 martie 1848 la Bratislava, capitala Slovaciei inclusă de Habsburgi în respectiva provincie şi Pesta, îmbrăcând de la început un caracter aparte. Revoluţionarii „unguri”, conduşi de slovacul Kossuth şi sârbo-croatul Petofi, nu urmăreau depunerea împăratului ci reconstituirea unei Ungarii care nu existase niciodată - „a Sfântului Ştefan”, (punct forte al Confederaţiei lojilor masonice pannone) care să se autoguverneze în cadrul Imperiului, reformele modernizatoare, gen ştergerea iobăgiei, fiind menite să-i asigure consistenţa şi un plus de soldaţi. Curtea vieneză a acceptat Ungaria ca entitate statală la 11 aprilie 1848, aceasta fiind condusă, cu puteri discreţionare, din 11 iulie, de Lájos Kossuth.

Împotriva Ungariei renăscute s-au ridicat la luptă sârbo-croato-slovenii, conduşi de banul Jellačič care milita pentru crearea unui „regat triunitar” al sârbilor, croaţilor şi slovenilor ca „fii ai aceluiaşi neam” şi românii din Banat, Partium şi Transilvania, primele incluse treptat de Habsburgi în provincia Ungaria, în perioada 1570-1778, ultima - Mare Principat autonom în cadrul Imperiului Romano-German, apoi habsburgic, austriac. De ce? Fiindcă se vedeau ameninţaţi de monstrul născut de revoluţie - imperialismul unguresc.

Deşi serbată cu tupeu, an de an, pe teritoriul României, ziua de 15 martie, legată de Bratislava şi Pesta, nu are nici o legătură cu Transilvania şi ceea ce îndeobşte s-a numit, după 1867, „maghiarimea”, adică secui, români, saşi etc. ungurizaţi. Abia la 3/15-4/16 octombrie 1848 (data care poate fi aniversată pe teritoriul României) secuii s-au ridicat la luptă dar, neînţelegând exact ce li se cerea de la Pesta, au tăbărât pe nobilii de la Micloşoara, Belin şi Aita Mare, devastându-le curţile. Singura dată, cu dublă semnificaţie, legată de 1848, care ar putea fi aniversată în comun, la Bucureşti şi Budapesta ar fi 27 martie/8 aprilie când, la Pesta, unde s-ar putea ridica un Monument al Reconcilierii, revoluţionarii români şi ungurii au atacat închisoarea, eliberând-l pe Eftimie Murgu, revoluţionarul român din Banat, arestat de autorităţi. Şi singurele personaje istorice cărora le-am putea ridica statuie-simbol comun, ar fi prin urmare Eftimie Murgu, care a luptat totuşi, pentru independenţa Banatului şi Unirea tuturor provinciilor româneşti, Cezar Bolliac, prezent în stafful generalului terorist şi vinovat de genocid Iosif Bem comandantul armatei internaţionale a lui Kossuth, sau Nicolae Bălcescu cel care s-a străduit în zadar, în numele ideii europene să-1 aducă pe Kossuth la sentimente mai bune faţă de români, ca dovadă că masonii români paşoptişti n-au înţeles că revoluţionarii unguri aparţineau Europei numai prin vorbe nu şi prin moştenire genetică şi interese. În rest... totul desparte cele două popoare, român şi ungur referitor la anii 1848-1849. Pentru că nemeşii unguri din Transilvania au înţeles revoluţia europeană în manieră proprie, cerând la 9/21 martie 1848, alipirea principatului la Ungaria.

În replică, liderul român, Simion Bărnuţiu a redactat la Sibiu şi răspândit Petiţia-proclamaţie de la 12/24 martie prin care îi îndemna pe români să se ridice la luptă pentru drepturile lor ca naţiune, convocându-i la o mare adunare naţională. Propunerea a fost îmbrăţişată de cca. 20000 de români adunaţi la Blaj în Duminica Tomii (18/30 aprilie) care au aprobat convocarea aici a Marii Adunări Naţionale care să decidă soarta românilor din provinciile ocupate de Ungaria şi Austria, la

3/15 mai.

În perioada 3/15 - 5/17 martie 1848 românii din provinciile ocupate, de Habsburgi şi-au exprimat poziţia faţă de pretenţiile ungureşti, cerând drepturi-naţionale, în cadrul a 3 mari adunări: aceea de la Blaj care a promovat „Petiţiunea naţionala” (3-5/15-17 mai 1848); cea de la Pesta (3-9/15-21 mai 1848) care a emis „Petiţiunea neamului românesc din Ungaria şi Banat” şi adunarea de la Lugoj, la care au fost invitaţi şi revoluţionari din Muntenia şi Moldova (4-5/16-17 mai 1848).

Hotărârea poporului majoritar, exprimată pe Câmpia Libertăţii de la Blaj („Noi vrem să ne unim cu Ţara!”) a fost însă contracarată de minoritatea ungurească prin proclamarea unilaterală a unirii cu Ungaria, la 17/29 mai 1848 (Dieta de la Cluj), sancţionată, în plină revoluţie ungară, de împăratul Ferdinand (1835-1848), din considerente politice, la 29 mai/10 iunie.

În replică, acuzând Ungaria lui Kossuth de „terorism”, la 18/30 mai 1848, în articolul „Terorismul străin în Moldo-România”, George Bariţiu a explicat poziţia românilor: „Soarta naţiunii se va hotărî la Bucureşti şi la Iaşi, iar nu la Cluj, nici la Blaj, nici la Buda”. Desfăşurată tot la Blaj, în perioada 2/14-16/28 septembrie 1848, cea de-a treia mare adunare naţională a românilor a decis rezistenţa armată împotriva Ungariei, care a fost proclamată duşman şi alianţa antiungară cu noul împărat Franz Joseph (1848-1916), prin Memoriul poporului român din Transilvania. 60.000 de ţărani înarmaţi au votat numirea lui Avram Iancu, Axente Sever şi Ioan Brad, comandanţi ai armatei române, care asculta de o autoritate de stat românească — Comitetul Naţional Român, cu sediul la Sibiu. Din acest moment, în anii 1848-1849 s-a desfăşurat un război între două state - regatul Ungariei şi principatul românesc al Transilvaniei, aliat cu Austria, ulterior şi cu Rusia, libertatea fiind dezideratul pentru care luptau românii.

Şi aceasta pentru că războiul a debutat prin ceea ce, în mod atât de „democratic” numim astăzi - „pierderi colaterale” - masacrarea ţăranilor români de la Mihalţ (21 mai /21 iunie 1848) şi Luna (31 august/12 septembrie 1848). În faţa deselor samavolnicii şi a actelor repetate de teroare, ţăranii români vor răspunde printr-o febrilă campanie de organizare şi înarmare. Regiunea Munţilor Apuseni a devenit acum focarul cel mai activ al rezistenţei populare.

Concomitent, au avut loc şi acţiuni ale ţăranilor din Banat şi Crişana, unde, cu toate că revendicările ţărănimii fuseseră în mare parte satisfăcute de guvernul revoluţionar ungar, se înregistrau flagrante abuzuri din partea proprietarilor de pământ. Paralel, românii luptau şi pentru dobândirea drepturilor lor naţionale, cerând instituirea autonomiei pentru aceste comitate. A doua adunare de la Lugoj, din 15/27 iunie 1848 (aproape 10.000 de români, în majoritatea ţărani), desfăşurată sub preşedinţia fruntaşului local Eftimie Murgu, a preconizat înarmarea poporului,  limba română în administraţie, independenţa bisericii etc.

În acest context s-a declanşat revoluţia din Muntenia prin adunarea populară din 9/21 iunie 1848 de la Islaz, unde, în faţa unei mari mulţimi, Ion Heliade Rădulescu a dat citire proclamaţiei revoluţionare. La Islaz s-a constituit un guvern provizoriu din care făceau parte îndeosebi vechi membri ai „Frăţiei” Ion Heliade Rădulescu, Ştefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, Gh. Scurtu. Ca secretari au fost desemnaţi Nicolae Bălcescu, A. G. Golescu-Negru, C. A. Rosetti, I.C. Brătianu; în guvern au fost introduşi I. Câmpineanu la Departamentul Dreptăţii, N. Filipescu la Departamentul Finanţelor şi Ion Voinescu II la Secretariatul Statului.

Două zile mai târziu revoluţia a izbucnit şi în Capitala ţării, unde, sub presiunea populară, ca urmare a mobilizării făcute de Comitetul revoluţionar din Bucureşti, principele Gheorghe Bibescu a fost silit să accepte programul revoluţionar, semnând Constituţia şi formarea unui nou cabinet. La 13/25 iunie însă, el a abdicat şi a părăsit ţara de teama represaliilor ruse şi otomane. Drept urmare, revoluţia s-a generalizat pe întregul cuprins al ţării. La 15/27 iunie 1848, pe Câmpul Filaretului (Bucureşti), poporul şi-a reafirmat sprijinul pentru guvernul şi programul naţional, depunând jurământul pe Constituţie. Credincioasă acestui jurământ, populaţia oraşului, căruia i s-a alăturat şi ţărănimea din jurul Capitalei, a dejucat planurile elementelor reacţionare de reinstalare a vechiului regim, în doua rânduri, la l iulie si la 12 iulie, demonstrându-şi cu aceste ocazii adeziunea deplină la ideile şi cauza revoluţiei, contribuind astfel la consolidarea puterii politice instaurate de aceasta.

Triumful revoluţiei la Bucureşti şi în restul Munteniei a dat posibilitatea trecerii la înfăptuirea obiectivelor ei general-naţionale. În scurtul răstimp cât a deţinut puterea politică, 105 zile, guvernul provizoriu de la Bucureşti a reuşit transpunerea în practică a unora dintre prevederile înscrise în Proclamaţia de la Izlaz: instituirea tricolorului ca steag naţional, desfiinţarea rangurilor boiereşti, înfiinţarea gărzii naţionale, desfiinţarea cenzurii, bătăii şi a pedepsei cu moartea, instituirea dreptului pentru orice cetăţean de a „vorbi, a scrie si a tipări slobod asupra tuturor lucrurilor”, înfiinţarea unei Comisii a proprietăţii, desfiinţată însă la 31 august, fară a fi dat vreo soluţionare problemei agrare, crearea unei armate naţionale de dorobanţi şi panduri voluntari, pusă sub comanda lui Gheorghe Magheru, căpitan general etc.

Între timp, la 23 iulie 1848 trupe otomane sub comanda lui Suleyman Paşa, însumând 25000 de luptători s-au concentrat la Rusciuc. La 19/31 iulie ţarul dezavuase revoluţia, trupele sale invadând Moldova, ceea ce obliga armata otomanilor să treacă Dunărea. În aceeaşi zi, guvernul provizoriu a remis o notă de protest atât trimisului sultanului, Suleyman-paşa, cât şi reprezentanţilor puterilor europene acreditaţi la Bucureşti. În urma unor îndelungate tratative purtate la Bucureşti cu secretarul lui Suleyman-paşa, s-a ajuns la soluţia înlocuirii guvernului provizoriu cu o „locotenenţă domnească”, ocupaţia militară a ţării fiind astfel evitată pentru moment. Sub presiunea Imperiului rus, însă, exercitată prin bătrânul consul eterist Pini, nemulţumit de „lipsa de fermitate” de care dăduse dovadă comisarul otoman, ce recunoscuse, practic, regimul revoluţionar, Poarta a trebuit să numească un nou comisar, Fuad-paşa, cu ordinul de a intra cu trupele în Bucureşti şi a restabili vechiul regim. La 13/24 septembrie, acestea, pătrunzând în oraş, pe baza unei înţelegeri prealabile cu Locotenenţa domnească, spre a se evita o ocupaţie rusească, s-au produs însă, poate provocate, incidente care au degenerat pe Dealul Spirii într-o ciocnire sângeroasă a trupelor otomane garante cu pompieri şi militari şi garnizoana Capitalei, care, deşi în inferioritate numerică şi slab dotaţi, le-au dat o puternică ripostă. Ocuparea Capitalei de către trupele otomane garante urmate, la 2 zile de cele ruse (25-27 septembrie) a pus capăt guvernării revoluţionare. Forţele militare populare, concentrate în tabăra de la Câmpul lui Traian - Râureni (lângă Râmnicul Vâlcea) sub comanda căpitanului-general Gheorghe Magheru, care trebuia să se retragă, luptând, peste munţi pentru a continua, împreună cu oastea românilor din Transilvania, rezistenţa împotriva armatelor invadatoare, au fost însă dizolvate la îndemnul reprezentanţilor diplomatici ai Angliei şi Franţei, după ce toate tentativele lui Gheorghe Magheru de realizare a unei alianţe militare antiruseşti, româno otomane au eşuat.

În toamna lui 1848 şi în cursul anului următor, eforturile revoluţionarilor români de pe ambele versante ale Carpaţilor aveau, prin urmare, să fie concentrate în Transilvania, unde între 14 şi 28 septembrie 1848, la Blaj, se desfăşura noua adunare populară românească la care au participat aproape 60.000 de oameni, mulţi dintre ei deja înarmaţi, care au cerut, împotriva pretenţiilor ungureşti, inclusiv unificarea României în cadrul Imperiului austriac.

Măsurile întreprinse din Comitetul Naţional Român au vizat apărarea fiinţei etnice româneşti ameninţata de guvernul ungar al lui Lajos Kossuth cu exterminarea. Din octombrie, forţele populare înarmate ale românilor au respins gărzile ungureşti şi secuieşti ale Dietei nobiliare de la Cluj, instituind administraţia românească pe aproape întreg cuprinsul Principatului, cât şi în Banat şi Maramureş.

Obsesia ungară de cotropire a pământurilor româneşti a devenit, însă, atât de evidentă încât, în timp ce trupele generalului imperial Windisgratz recucereau, în decembrie, Slovacia şi nordul Ungariei, ocupând în ianuarie Pesta şi obligând guvernul Kossuth să se retragă la Debreţin, armata „revoluţionară” a lui Iosif Bem, în loc să treacă la contraofensivă, a invadat Transilvania. La 13 decembrie 1848 a fost ocupat Clujul, moment care 1-a determinat pe noul împărat Franz Joseph să recunoască CNR de la Sibiu drept guvern legal al Transilvaniei, care căpăta astfel legitimarea existenţei sale statale (16 decembrie).

Ofensiva celor „13 generali”, astăzi glorificaţi ca simboluri ale „Libertăţii” sub comanda internaţionalistul Bem, s-a soldat cu ocuparea Transilvaniei în perioada ianuarie-martie 1849, cucerirea capitalei sale, Sibiu (27 februarie), guvernul transilvan (CNR) fiind nevoit să se refugieze în Muntenia. Ca rezultat al politicii teroriste de stat a Ungariei, au fost lichidaţi, nu prin luptă ci prin metode teroriste, torturi şi execuţii, 40.000 de ţărani români, cea. 100 de preoţi, iar 300 de sate au fost complet distruse prin incendiere, parcă pentru a demonstra că monumentul ce avea să fie atribuit în 1867 ca semn al reconcilierii austro-ungare teroriştilor nu are nici o legătură un „Libertatea”. Pentru că „Libertatea” s-a repliat odată cu legiunile lui Avram Iancu în Munţii Apuseni, transformaţi într-o cetate inexpugnabilă, blocând 12.000 din soldaţii armatei de ocupaţie a lui Bem. În mod identic, în Banatul ocupat de Bem în aprilie-mai, cetatea rezistenţei şi libertăţii devine Timişoara. Eroii, adevăraţii eroi cărora ar trebui să le înălţăm monumente au fost Avram Iancu, Petru Dobra, Ion Buteanu, Simion Balint, Axente Sever, Romanu Vivu, Vasile Moldovan, Vasile Fodor, Nicolae Corcheş, Amos Frâncu, Mihai Andreica, Palaghia Roşu etc. în timp ce aliaţii austrieci sufereau înfrângere după înfrângere în Ungaria, victoria de la Komorn deschizând ungurilor, în aprilie 1849, drumul Vienei, românii opreau aşadar ofensiva ungară la Mărişel (19 ianuarie/17 februarie) impunând lui Kossuth primele tratative de reconciliere (10-11 aprilie).

În condiţiile în care aliatul austriac încheia cu Rusia alianţa politico-militară (19 aprilie/1 mai 1848, convenţia de la Balta Liman), armata naţională a Transilvaniei insurecţionare devenind astfel nu numai aliata armatei imperiale ci şi a celei ţariste, tratativele româno-ungare, reluate la 22 aprilie/4 mai - 24 aprilie/ 8 mai şi care ar fi trebuit să ducă la... Reconciliere, au fost sabotate de maiorul Hatvani care a ocupat prin surprindere Abrudul (24 aprilie/ 6 mai), capturându-i şi executându-i, în plin armistiţiu, pe prefecţii Petre Dobra (asasinat la 26 aprilie/ 9 mai) şi Ion Buteanu (asasinat la 11/ 23 mai). Ofensiva declanşată de corpurile de elită ale armatei, ungare a fost însă oprită, contraofensiva armatei naţionale române ducând la eliberarea Abrudului (28 aprilie/10 mai) şi nimicirea corpurilor expediţionare ale maiorului Hatvani (6/ 18 mai - 8/ 20 mai) şi locotenent-colonelului Kémeny Fárkas (3/15 iunie).

La 6/18 – 7/19 iunie, trupele ţariste declanşau din Galiţia o puternică ofensivă asupra generalului Bem, angajând lupta pe mai multe direcţii (Cluj, Bistriţa, Târgu-Mureş, Braşov, Sibiu, Sighişoara), permiţând austriecilor să reocupe Budapesta şi românilor să nimicească la Fântânele (24 iunie/ 6 iulie) „batalionul sacru” al armatei ungare, condus de „micul Kossuth”, Vásvari Pál. Şi aceasta pentru ca, în România postrevoluţionară să se militeze, în numele „ideii europene” pentru ridicarea unui monument în cinstea teroristului căzut şi nu a învingătorului său, tribunul Nicolae Corcheş.

În aceste împrejurări, armata generalului Bem a fost zdrobită de ruşi la Albeşti-Sighişoara unde Petöfi Şandor şi publicistul german Anton Kurtz au căzut răpuşi de soldaţii generalului A. N. Lüders (19/31 iulie 1849). Comemorat aici este, evident Petöfi, autorul imnului antiromânesc, antislav, şi antigerman – „Viaţă sau moarte!” – şi nu generalul Eliberator. A urmat decimarea armatei de ocupaţie a lui Bem la Timişoara (29 iulie/ 10 august) şi capitularea ultimului corp de armată unguresc, al generalului Arthur Görgey la Şiria, lângă Arad (l/13 august), în faţa generalului rus I.F. Paskevici. Luaţi prizonieri aici, generalii terorişti au fost predaţi de ruşi austriecilor care-i vor condamna şi executa, ca dezertori şi trădători, la 6 octombrie. Era perioada „tribunalelor de sânge”, instituite după căderea ultimei garnizoane ungureşti, cea de la Kómarno a generalului Klapka (22 septembrie / 6 octombrie), tribunale în fruntea cărora s-a ilustrat generalul Haynau, „Hiena Bresciei”.

Purtate în toată această perioadă cu mijlocirea lui Bălcescu şi chiar a generalului Bem, tratativele privind reconcilierea româno-ungară nu au dus la rezultatele scontate de masonerie, ungurii preferând zdrobirea revoluţiei, recunoaşterii dreptului românilor la Libertate şi Patrie. Cât se poate de relevant este, în acest sens, mesajul transmis de Kossuth lui Bălcescu: libertatea voastră este spânzurătoarea, drepturile voastre de egalitate înseamnă că popoarele care împart teritoriile cu ungurii, vor trebui să fie absorbite de elementul maghiar”. După 18 ani avea să se producă, în schimb „Reconcilierea” austro-ungară.

Eşuând datorită lipsei de pregătire şi ameninţării ţariste în Moldova, reprimată cu brutalitate de Rusia şi, împotriva propriilor convingeri şi interese, de către sultanul reformator Abdul Medjid (1839-1861) în Muntenia, revoluţia româna a învins aşadar în Transilvania, unde adversarul îl constituia însăşi elita ungurească ce încerca, mimând revoluţii să-şi atingă obiectivul „milenar” - constituirea unui „Regat al Coroanei Sfântului Ştefan”, iar aliaţii de circumstanţă i-au fost împăratul Franz Joseph (1848-1916) şi ţarul Nicolae I (1825-1855). Programul ei, parţial înfăptuit după 1849, sub aspect social şi politic, a continuat aşadar să anime „Partida Naţională” din toate provinciile româneşti, în urmărirea ţelului suprem - formarea unui „unic regat, rotund” al tuturor românilor, sub numele de ROMÂNIA, experienţa anilor 1848-1849, întărindu-i convingerea, exprimată de Nicolae Bălcescu, ideolog cunoscut al mişcării româneşti de emancipare naţională, că „Astăzi este învederat pentru tot românul cu minte şi inimă, că libertatea naţionalităţilor nu poate veni de la curţile împărăteşti şi din mila împilatorilor şi a despoţilor, ci numai printr-o ridicare a tuturor împreună, în solidaritate cu popoarele împilate”. În pofida rezultatelor contradictorii, elaborat după 1683, enunţat la 1769, verificat, şi adaptat noului context internaţional în anii 1848-1849, Planul Unirii ROMÂNIEI, ţel şi raţiune de a fi a tuturor românilor, nord şi sud-dunăreni se derula, astfel, implacabil.

Prof. univ. dr. Mircea DOGARU