Plinătatea vieţii poetului conturează portretul omului al cărui suflet vibrează intens în faţa frământărilor vremii în desfăşurarea cărora îşi pune o amprentă de mare prestigiu, de consistent folos pentru ţară, pentru înscrierea în registrul universal al numelui de ROMÂN.

       În creaţia sa poetică de soliditate, se disting trei mari evenimente ale vremii pe care existenţa sa de 79 de ani a traversat-o: Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor şi Războiul pentru Independenţă. O înaltă conştiinţă, adăugată cu un mare talent,nu putea rămăne neimplicată în derularea zbuciumului acelui secol, care a avântat, a înfrăţit şi a pus bazele consolidării naţiei române.

       Aflat în primele rânduri, când în Moldova ajunsese suflul Revoluţiei din 1848, poetul lansa chemarea pentru ,,Deşteptarea României”, făcând cunoscut ecoul mişcării revoluţionare pornite să schimbe vechea rânduială:

       ,,Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare,

       N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător

       Ce se-nalţă pân-la ceruri din a lumei deşteptare,

                                      Ca o lungă salutare

                                      Către-un falnic viitor?”

       Ca un adevărat tribun, cere să se pună capăt tiraniei înrobitoare şi îndeamnă ,,la arme”, pentru îndepărtarea domniei străine, care aservea poporul român propriilor interese:

       ,,Până când să creadă lumea, o! copii de Românie!

       C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins în voi?

       Până când să ne tot plece cruda, oarba tiranie

                                      Şi la caru-i de trufie

                                      Să ne-njuge ea pe noi?

       Până când în ţara noastră tot străinul să domnească?

       Nu sunteţi sătui de rele, n-aţi avut destui stăpâni?

       La arme, viteji, la arme; faceţi lumea să privească

                                      Pe câmpia românească

                                      Cete mândre de români!”

       Si cum intuieşte că o forţă puternică, capabilă de izbândă poate rezulta doar dacă ,,dăm mână cu mână”, poetul însufleţeşte acţiunea revoluţionară cu o prezicere despre unire, printr-un îndemn direct:

       ,,Hai, copii de-acelaşi sânge! hai, cu toţi într-o unire,

       Lubertate acum sau moarte să cătăm, să dobândim,

       Pas, români! lumea ne vede...Pentru-a patriei iubire,

                                        Pentru-a mamei dezrobire

                                        Viaţa noastră să jertfim!”

       Dar pentru că Ardealul deja îşi striga la Blaj dorinţa de a se uni cu ţara, Vasile Alecsandri salută curajul ardelenilor adunaţi pe Câmpia Libertăţii, acţiune care a fost recunoscută ca un prolog al libertăţii şi unirii tuturor românilor, şi scrie poezia ,,Hora Ardealului”, confirmând frăţietatea pe care şi ceilalţi o reclamau:

       ,,Ardelean, copil de munte,

       Ian ridică-acum cea frunte

       Şi te-nsuflă de mândrie

       Că-mi eşti fiu de Românie!”

Se întinde astfel, pentru prima dată, o mână frăţească peste Carpaţii învăluiţi în dorinţa comună de unitate.,,Hora Ardealului” avea să devină preludiul ,,marşului” luptei pentru unire - ,,Hora Unirii”- pe care autorul însuşi o proclamă ,,Marseileza Unirii românilor”, poezie-manifest care cucereşte în câteva zile toate spiritele, astfel încât, în restaurante, în cafenele se auzea ca un imn naţional. ,,Popularitatea şi efectul agitatoric al acestei poezii insoţite de muzică este atât de mare, încât se interzice de către guvern cântarea ei în public”(Alescandri, Poezii, Ed.Academiei R.P.R., Bucureşti,1965, p.555), deşi documentele vremii spun că şi boierii şi negustorii se prindeau în horă acolo unde se juca. ,,Marş”, ,,imn”, ,,odă”, ,,manifest”, ,,marseillaisa”, ,,Hora Unirii ,,a prezidat poetic actul politic cel mai semnificativ din istoria României moderne”(Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971,p.218) Însoţind ,,crezul” Unirii şi pentru cea Mare de la 1918, cântecul se intonează şi astăzi mereu când celebrăm evenimentele legate de realizarea acestui vis. Versurile, uşor de memorat, le rostim ca pe o rugăciune de câte ori şarpele discordiei se furişează între grupuri de români,amintindu-ne de acolo, din istoria măreaţă a României, că ,,Amândoi suntem de-o mamă.../În noi doi un suflet bate”. Tot astfel ne îndeamnă ca, prin devotament şi bună înţelegere, să curăţăm holda, pentru ca ,,Iarba rea din holdă pieră, /Piară duşmănia-n ţară”,îndemn urmat de un precept, asemenea unui testament sfânt pentru păstrarea durabilităţii neamului:

       ,,Unde-i unu, nu-i putere

       Lanevoi şi la durere,

       Unde-s doi, puterea creşte

       Şi duşmanul nu sporeşte!”

       Lirica patriotică stă mărturie că Vasile Alecsandri este ,,unul dintre cei mai mari poeţi naţionali” (idem, Ion Rotaru), având meritul de a recepta pulsul vremii şi a discerne corect misiunea de a se implica în evenimentele memorabile din viaţa poporului român.

       Cât este de adevărat că lui Vasile Alecsandri i s-ar fi propus să fie domn al Moldovei nu ştim, cert este că el s-a pronunţat în favoarea lui Al. I. Cuza, pe care îl cunoştea din vremea şcolarităţii, şi rămâne în febrila frământare care plămădea o nouă epocă pentru români. Unirea Principatelor este parafată în Occident de Vasile Alecsandri, prin înţelepciune diplomatică, demnitatea ţinutei şi iscusinţa vorbei, în faţa marilor puteri, şi de noul domn, care îl impresionează pe mai marele Porţii Otomane, prin chiar refuzul de a îngenunchea, uimindu-l prin semeţia de conducător de stat şi determinându-l să-i recunoască statutul de domn. Doi bărbaţi sub 40 de ani, având alături şi pe înţeleptul Kogălniceanu, armează fundaţia pentru edificiul viitorului stat al României. Simţind ameninţarea care plutea, în anii premergători Unirii, urmare manevrelor antiunioniştilor, Vasile Alecsandri nu-i iartă şi rosteşte un aspru blestem asupra lor:

       ,,O! voi, unelte de rele soarte

       Pentru românii ce vă sunt fraţi!

    —————————————————————

       Blestemul ţării tunând să cadă

       Pe capul vostru nelegiuit!

       Blestem şi ură!...Lumea să vadă

       Cât rău în lume aţi făptuit!

       Fie-vă viaţa neagră, amară!

       Copii să n-aveţi de sărutat!

       Să n-aveţi nume, să n-aveţi ţară,

       Aici să n-aveţi loc de-ngropat!” (Moldova, 1857)

       Numele poetului este aşezat pe frontispiciul literaturii române şi cu volumul ;;Ostaşii noştri” care conţine emoţionante şi entuziaste cântări ale eroismului luptătorilor care l-au mânat pe Osman prin Vidin, Smârdan, Plevna până la Griviţa, unde au arborat ,,stindardul României”, demonstrând ardoarea şi hotărârea de a ieşi de sub oprimarea otomană.

       Acest moment de înaltă vibraţie patriotică este văzut de marele poet prin trăirile ţăranului român, care, aflat acum într-o Românie tânără, simte izul independenţei şi, gata de sacrificiu, pune umărul la desăvârşirea libertăţii ei, părăsind muncile câmpului:

       ,,Din câmp, de-acasă, de la plug

             Plecat-am astă vară,

       Ca  să scăpăm de turci, de jug

             Sărmana scumpa ţară”

       Încrâncenarea pentru luarea Griviţei este povestită de unul dintre ,,curcani” prin glasul căruia evenimentului i se asigură cea mai clară autenticitate. Avântul şi încrederea în izbândă îi plasează pe voinici în pagini de baladă. Urării: ,,Cu zile mergeţi, dragii mei, /Şi să veniţi cu zile!” rostite de „bătrâni, femei /Şi preoţi şi copile”, i se răspunde prompt, asigurându-i de reuşită prin tăria cu care şi-o doreau:

       „...Să n-aveţi teamă,

       Românul are şapte vieţi

           În pieptu-i de aramă!”(Peneş Curcanul)

       Tot mai mândru de atmosfera eroică a momentului, Vasile Alecsandri ridică la rang de mare onoare fapta de curaj a unui sergent-dorobanţ, care, mergând către casă, primeşte onorul din partea unui regiment „de gardă-mpărătească”, după ce „bravul colonel mult se minunează şi nici că-i vine-a crede” când vede că pe sumanul rupt strălucea „crucea Sfântul Gheorghe şi-a României Stea”. Primind răspunsul că i-au fost date de „chiar domnitorul nostru şi-al vostru împărat”, colonelul „...dă un ordin...Pe loc tot regimentul /Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor /Românul care pleacă, trăgând al lui picior”

       Cântare de preaslăvire a vitejilor a căror faimă trecuse graniţa în lume înalţă marele poet în „Odă ostaşilor români”, cărora se adresează direct, lăudându-le tăria, spiritul de jertfă venit de la străbuni, astfel că „moartea însăşi îşi pierde puterea de înspăimântare”(Ion Rotaru, idem p.472):

       „Voi, nepăsători de moarte, dispreţuitori de viaţă,

       Ce-aţi probat cu-avântul vostru lumei pusă în mirare

       Că din vultur, vultur naşte, din stejar, stejar răsare!

        —————————————————————

       V-aţi legat în logodire cu izbânda glorioasă...

       Şi-arătând, precum prin nouri mândrul soare se arată,

       Cine-am fost odinioară, cine iar vom fi odată!”

Supremă preţuire, pentru aura cu care jertfa poporului a încununat România, rosteşte în final, evidenţiind ecoul care străbătea întreaga Europă despre măreaţa victorie pe care românii au obţinut-o asupra faimoasei armate otomane, victorie care a schimbat numele de român în renume de viteaz: „Astăzi lumea ne cunoaşte:Român, zice, Viteaz, zice”.

       Dar sufletul poetului, atât de înălţat în faţa gloriei românilor, se prăbuşeşte doborât de durere şi revoltă, când asistă la umilirea eroilor ciuntiţi de război, a căror viaţă e lăsată în disperare de „oameni vitregi cu inimele sterpe /Legaţi de cârma ţării cu-ncolăciri de şerpe”. Rosteşte un aspru rechizitoriu la adresa diriguitorilor ţării, prea plecaţi unui rege străin, care stăpânea sub imperiul minciunii:

       „Ce-i astă sărăcime şi goală şi flămândă?

       Eroii de la Plevna!...Iată-i! Ah! Cine-ar crede?

       Le plânge chiar de milă tot omul care-i vede,

       Şi eu plâng de ruşine...în ţara ospeţiei

       Să văd cerând pomană vitejii României!

       ———————————————————

       Ce crimă le atrage pe cap aşa osândă?

       Ce crimă?...Lupta mare pe câmpul de izbândă!

       Ce crimă?...Eroismul, sublima devotare

       Pentru-apărarea Ţării şi-a ei neatârnare!...”

       Revolta poetului atinge vibraţii intense în faţa tratamentului inuman la care sunt supuşi eroii, transformaţi în cerşetori:

       „Eu ce-am cântat eroii, eu care niciodată

       Pe fruntea României n-am suferit o pată,

       Nu pot, când văd eroul că mâna şi-o întinde,

       Să stăpânesc revolta ce-n sufletu-mi s-aprinde,

       Nu pot să stau în pace, când văd cu oţelire

       Batjocura infamă...!”(Eroii de la Plevna)

       Aşa se explică retragerea, pentru un timp, din viaţa publică a poetului, care refuză să stea în rând cu nemernicia, cu sfidarea a ceea ce avea mai sfânt ţara în analele ei istorice. În acest răstimp, scrie Pastelurile, în care distingem expresia „unei puternice legături cu tot ce era autentic naţional, a unui înflăcărat patriotism, a unei reale maturizări artistice”(idem Istoria literaturii, p.467)

       O altă mare biruinţă literară a poetului sunt Legendele, între care „Dan, căpitan de plai” oferă o mişcătoare lecţie de patriotism şi demnitate umană, transformând cugetul duşmanului din ameninţător în admirator:

       „O, Dan viteaz, ferice ca tine cine piere,

       Având o viaţă verde în timpul tinereţii

       Şi albă ca zăpada în iarna bătrâneţii!”

       Distincţia primită la Montpellier, unde poetul este premiat pentru Cântecul gintei latine, cea dintâi obţinută de un scriitor român, „stârneşte o imensă emoţie în ţară şi-l confirmă, o dată mai mult, în postura de bard al naţiunii”. (Dicţionar de literatură română, Ed. Univers, Bucureşti, 1979, p. 14)

       Se stinge la un an după Eminescu, căruia, răspunzând criticilor, îi făcuse cu generozitate urarea:

       „Apuce înainte s-ajungă cât de sus,

       La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus!”

       După moartea „luceafărului” şi a „regelui” poeziei române, se aşterne tăcere, tristeţe şi dezamăgire pe tărâmul scrierilor literare, ceea ce-l determină pe Alexandru Vlahuţă să întrebe, ca şi când ar vrea să trezească spiritul celor doi mari corifei ai literaturii române:

       „Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,

       Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?”

    Aceeaşi întrebare este valabilă şi astăzi în sărăcia şi ranchiuna rătăcirii literaturii române.

Prof. Georgeta Ciobotă                                                                            

Premiul de la Montpellier 1878 – 2008

26.o7.2008

Autor:Conf.univ. dr. Constantin Mălinaş

    Se împlinesc 130 de ani de la primul premiu internaţional al literaturii române, Premiul de la Montpellier, acordat în luna mai 1878. Premiul a fost distins poemului „Cântecul gintei latine”, de Vasile Alecsandri, ajuns un veritabil imn al latinităţii, care se învăţa şi se cănta la serbările şcolare.

         De la Blaj, s-a pregătit următoarea felicitare pentru Vasile Alecsandri:

         „Domnule!

         Ştirea despre strălucitul triumf ce l-ai săcerat în nobila concurenţă cu ocaziunea jubileului bimilenar al cetăţii Montpellier, a produs în noi convicţiunea cum că, în timpul din urmă, vechiul adagiu al străbunilor: nulla calamitas sola, cu privire la naţiunea română, s-ar putea schimba şi în nullus triumphus solus.

         Entuziasmul nostru pentru triumful armelor române era încă recent, când acela, deşi deja la un grad înalt, trebui să crească şi mai tare, auzind despre triumful lirei române, cu ocaziunea  jubileului bimilenar al cetăţii Montpellier. Arma română a stors respectul şi stima inimicilor, lira română a câştigat iubirea şi simpatia  amicilor. Arma şi lira s-au unit, Plevna şi Montpellierul şi-au întins mâinile pentru a mări triumful românilor.

         Onoarea, renumele şi gloria pentru învingerea pe câmpul de bătălie în prima linie se cuvine celor care s-au luptat cu inimicul şi cu elementele naturei; onoarea, renumele, gloria şi nemurirea pentru învingerea în câmpul artei se cuvine celuiu care s-a luptat  şi cu geniul şi cu prejudecăţile streinilor, ce de mult apasă pe naţiunea română.

         Până acum anul, fieştecare din noi, de câte ori ne-am desfătat în productele Domniei Tale literare, totdeauna îţi gratulam şi te felicitam din inimă, însă numai cu cugetul, acum când numele îţi sună cu mândrie în toată gintea latină, când ai avut noua fericire de a fi declarat bardul ei, îţi gratulăm şi te felicităm cu toţii în comun şi cu cuvântul. În urmă, având în triumful acesta iarăşi o dovadă eclatantă, cum că poporul român nu are să moară, ci să trăiască. Şi încă în glorie, şi fiind de ferma credinţă că va şi trăi, îţi poftim din inimă viaţă lungă şi fericită, ca încă mult timp să poţi desfăta poporul român şi estinde şi mai departe frontiera gloriei lui, ca la timp şi el să poată intra cu gloria câştigată pe câmpul reginei artelor, în concertul unanim al popoarelor latine”

Ioan Micu Moldovan, Ioan Mărculeţiu, dr. Al. Grama

         Din exil, soţia celui care a fost primul domnitor al României, Elena Cuza, trimite o scrisoare entuziastă, din care citez: „Cât am fost de fericită şi mândră de victoria Dumneavoastră. Fericită ca prietenă, măndră ca româncă! Ah, înţeleg şi iau parte la entuziasmul pe care triumful Dumneavoastră l-a declanşat în patrie. În aceste ore sumbre, o revelaţie s-a produs şi toate inimile româneşti au bătut la unison. Bravo! Cu câtă emoţie am citit în ultimele zile articolul Griviţa şi Montpellier în Convorbiri literare!.Gândirea care a dictat apropierea acestor două nume este înaltă şi sfântă: iată gloria militară şi gloria literară, aceasta înseamnă sângele eroicilor noştri soldaţi vărsat cu bravură, aceasta însemnă sufletul muzei române, care, după ce a imortalizat în versuri asemenea tineri viteji, pictează acum în strofe inspirate nobila fizionomie a Patriei. Este aceasta o dublă încoronare pe fruntea nefericitei noastre patrii!...”

         Am insistat pe contextul politic al epocii, pe situaţia României, înşelată între tratativele de la San Ştefano şi Berlin, după ce dusese greul războiului în Bulgaria, pentru a se putea înţelege mai adecvat versurile poemei. În acestea nu este vorba, cum s-a mai spus uneori, de proclamarea unei superiorităţi sau a unei pofte de dominare a gintei latine, a neamurilor latine asupra celor nelatine. Ci doar de prclamarea unei valori de întâie şi modelară mărime, inclusiv pentru cei care calcă în picioare pământul unei ţări latine, România; proclamarea unei mari virtualităţi de renaştere şi restaurare în drepturi depline şi legitime a integrităţii teritoriale a românilor. Situaţia de atunci are unele asemănări în situaţia de acum, a risipirii fraţilor români care se mai află sub stăpâniri străine şi, în primul rând, a celor din Basarabia, Bucovina, Herţa, Transnistria, Odesa, Timoc, Voivodina, Bacica, Transcarpatia, pe care-i înţelegem în acest cântec mesianic şi-i îmbrăţişăm la sânul culturii şi limbii patriei comune, pentru care sperăm în sprijinul Europei şi în sprijinul Franţei, mai ales.

      Cântecul gintei latine, de Vasile Alecsandri, 1878

Latina gintă e regină

Între-ale lumii ginte mari;

Ea poartă-n frunte-o stea divină

Lucind prin timpii seculari.

Menirea ei tot înainte

Măreţ îndreaptă paşii săi.

Ea merge-n capul altor ginte

Vărsând lumină-n urma ei.

Latina gintă e vergină,

Cu farmec dulce, răpitor;

Străinu-n cale-i se înclină

Şi pe genunchi cade cu dor.

Frumoasă, vie, zâmbitoare,

Sub cer senin, în aer cald,

Ea se mirează-n splendid soare,

Se scaldă-n mare de smarald.

Latina gintă are parte

De-ale pământului comori

Şi mult voios ea le împarte

Cu celelalte-a ei surori.

Dar e teribilă-n mânie

Când braţul ei liberator

Loveşte-n cruda tiranie

Şi luptă pentru-al său onor.

În ziua cea de judecată,

Când faţă-n cer cu Domnul sfânt

Latina gintă-a fi-ntrebată

Ce a făcut pe-acest pământ?

Ea va răspunde sus şi tare:

,,O! Doamne,-n lume cât am stat,

În ochii săi plini de-admirare

Pe tine te-am reprezentat!”

         Bardul de la Mirceşti

                                    Versuri Carol Scrob

                                    Muzica: Pietro Mezetti

De la Dunăre la Sena                                              

Din Carpaţi la Pirinei,                                             

Ginta nobilă latină

Adună poeţii săi.                                                    

Şi ţinând în mână-o cupă                                        

Blănda mamă le şopti:                                             

„Cel ce va cânta mai bine                                      

Astă cupă va primi”.                                               

Toţi iau lira şi-o acordă                                           

Şi toţi cântă-armonios,                                             

Numai unul stă deoparte

Şi suspină dureros

El e fiul cel mai june,

E Vasile-Alecsandri,

Ce de grija ţării sale,

Abia poate-a mai zâmbi.

El ia cupa-n admirarea

Ţării sale româneşti,

Toată lumea îl admiră

Pe poetul din Mirceşti.

Extras de pe internet de catre doamna Felia Culda, Biblioteca „ Lucian Blaga”, Alba Iulia