România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Prezenţe arădene în „DACOROMANIA”

              Nu se găseşte loc pentru bustul poetului naţional Mihai Eminescu

 

   

La Odessa, singurul ţărm de unde Eminescu a privit îndelung marea,  nu se găseşte un loc pentru bustul poetului naţional al românilor Mihai Eminescu.

În august 1885 Eminescu avea să ajungă la Odessa la casa doctorului Iachimowicz care l-a consultat şi în sanatoriul căruia a stat o lună şi jumătate pentru tratament. La Odessa în anul 1995, autorităţile locale au acceptat amplasarea bustului poetului sculptat de artistul plastic român Alexandru Pană şi instalat pe Bulevardul Francez, în faţa Universităţii de Limbi Străine, înconjurat de tei şi orientat cu faţa spre Marea Neagră. Se pare că Odessa era singurul loc în care poetul ar fi privit tihnit marea, pe care o cânta în versurile sale. Patru ani mai târziu în 1999 la Odessa bustul lui Eminescu a dispărut într-o noapte de noiembrie fiind smuls de pe postament prin tăierea verigii de metal care îl fixa de soclu. Statuia fusese adusă de la Bucureşti şi instalată la Odessa de muncitorii firmei ARCOM care lucrau în 1995 la construirea Conbinatului Siderurgic Krivoi Rog.

Trei oameni de mare valoare, scriitorul Vadim Bacinshi, Sandu Dorogan, preşedintele Tele-radio Moldova şi consulul României la Odessa, Mircera Banciu, în luna aprilie 1996 au plantat şapte tei să vegheze singurătatea poetului: „S-aud pe valuri vânt, / Din munte talanga, / Deasupra-mi teiul sfânt / Să-şi scuture creanga…” Testamentul preludiu se putea împlini acolo, la malul mării la Odessa. Un val înspumat, şapte tei. Au crescut după aceea o vreme, dând muguri, frunze, flori, făcând umbră!... Până într-o zi când  o ploaie acidă le-a înnegrit frunza şi le-a uscat rădăcina. Probabil o mână criminală care a turnat otravă lângă tulpinile tinere. Teii aceştia fără soţ, ca şi plopii, păreau în mintea unora prea plini de sevă românească. „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi nouă toate  / Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate.”

Aşadar într-o noapte de noiembrie a anului 1999 la Odessa, bustul lui Eminescu a fost smuls de pe postament. Furtul acesta a fost anchetat de poliţia locală, care nu a ajuns la nici un rezultat palpabil. Postamentul decopertat a fost jupuit de marmură şi arată jalnic.

În mai 2003, a fost adus la Odessa un alt bust al lui Eminescu, operă a sculptorului Marcel Mănăstireanu, - donaţie a municipiului Botoşani. În şase ani Consulatul României la Odessa, în incinta căruia se află acum plăsmuirea artistică a ultimului romantic european, nu a putut convinge autorităţile locale să aprobe reinstalarea bustului într-un loc privilegiat, din oraş, în ciuda numeroaselor intervenţii făcute.

De ce s-ar cere un loc pentru Eminescu, poetul naţional al românilor, când în şcoli el este studiat „drept clasic al literaturii moldoveneşti”, după manuale făcute la Chişinău de apologeţii moldovenismului? Se ştie că literatura şi tipăriturile din România nu pot intra în Ucraina prin punctele vamale. Bustul aflat în incinta Consulatului României la Odessa deocamdată, va simţi ca şi Poetul, gustul înstrăinării…

Lucilia DINESCU

Bustul lui Eminescu, Odesa iunie 1999

Odesa astazi: Tristetea unui Monument....

 

 

Emineascu ne adună-n Dor

 

 

Eminescu ne adună-n Dor

Când Luceafăr peste lumi veghează,

Codrii Ipoteştilor cobor

Candelabre care luminează.

 

Peste ţară iarăşi e prăpăd

Precum îl ştiam odinioară,

Dintr-un veac la geamul serii-l văd

Cum îşi moaie gându-n călimară.

 

Pasul său mai stăruie-n poteci

Ce adună neamul într-o limbă.

Flori de tei îl străjuiesc pe veci

De e nor, seninul când se schimbă.

 

Eminescu ne adună-n vers,

Ceterând în tainice-nţelesuri

Pe când timpu-i arde peste mers

De se-aprinde iarna în eresuri.

 

Eminescu suie în statui.

Nu-l întreabă nimeni de ce tace,

Doar amurgul străjuind sâlhui

Îi înalţă  meterezi de pace.

Lucilia Dinescu

 

 

Eminescu

 

Eminescu ieri şi azi şi mâine,

Cel adulat şi cel hulit mereu,

EMINESCU tot Mihai rămâne

Pe retina sufletului meu.

 

Din ungherul clipei tac şi-ascult

În metru actual o altă Odă,

Haina lui s-a învechit prea mult,

Eminescu nu mai e la modă.

 

Tot mai des Nimicul ne dă ştire,

Eminescu nu mai e nicicum,

Prea şovin ori prea român din fire,

Doina lui s-a prăfuit pe drum…

 

Scrisorilor trimise nouă, încă

Nu le-am dat de-atunci nici un răspuns,

Vânăt e ochiul verbului de plâns

Luceafărului pironit pe stâncă…

 

Tu mai amână-i, Doamne, asfinţitul

Până când la Tine o să-l chiemi

Pe Eminescu cel nepotolitul

De la Timpul şi din alte vremi…

 

Doamne, iartă-ne aici păcatul

De a fi doar noi şi-de-a rămâne.

Redă-ne dar, pe EMINESCU – datul

Cel de ieri, de azi şi cel de mâine.

Nicolae Nicoară HOREA

 

 

Dor de EMINESCU

 

Când îţi iubeşti nădejdile şi neamul,

Când urcă nemurirea în statui,

Ascultă cum recită râul, ramul,

Sclipind de dor din versurile lui.

 

Pe lespedea cuvintelor de gală

Respiră suferinţa, val cu val,

Când, la durerea lui universală,

Se vinde un regat pentru un cal.

 

Bat clopotele în clopotniţele ţării

Şi lacrima din gong se-aprinde-n vânt,

Din vârf de munte până în plămânii mării

E unul Eminescu pe pământ.

 

Dar totul este fum şi o poveste

Şi muzica de sfere-i un inel…

Iar dacă Eminescu unul este

Noi suntem toţi în cântecul din el.

Gheorghe ŞORA