România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

EMINESCU are scutul său – GENIUL

15 iunie 2009 – 120 de ani de la moartea poetului

                                                

 ,,Darul ce ni s-a făcut prin Eminescu?A apărut în lumea noastră ca un om care a înţeles să fie un om deplin

                                                 (Constantin Noica)

 

 ,,A luptat pentru a dovedi în toate manifestările geniul autentic al poporului român […] Este un rar privilegiu a fi, în acelaşi timp, cel mai mare poet al poporului său şi creatorul doctrinei sale naţionale…”(M. Eliade)

 ,,Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel mai dintâi care a dat un stil sufletului românesc şi cel dintâi român în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă – fuziunea normală - a sufletului daco-roman cu cultura occidentală.”(G. Ibrăileanu)

 ,,Pentru noi, Eminescu rămâne poetul absolut, fiindcă el a creat sau mai precis a descoperit armonia poetică a limbii române,”(I.Pillat)

 ,,Poetul de geniu, aed al contemporanilor şi urmaşilor, a venit şi a rămas etern ca substanţa divină a spiritului, ca vocile misterioase ale naturii care prin el îşi vorbise aşa de minunat taina…”(H. Papadat-Bengescu)

 ,,Prin Eminescu, literatura română a făcut cea mai mare cucerire în panteonul uman.”(P.Constantinescu)

 ,,Eminescu este tinereţea unui veac; este, totodată, freamătul lui tragic. Este, mai presus de toate, dovada magistrală că geniul conferă o atroce responsabilitate. Trebuie să-l admirăm, aşa cum admirăm focul. ”( Alain Bosquet)

 ,,A trăit puţin, a muncit dincolo de puterile unui om, chiar genial, a fost un martir şi un erou, căci pe tot ce a pus mâna a ieşit un lucru întreg şi a lăsat un nume în vecii vecilor nemuritor,” (Perpessicius)

 

DESPRE IMPOSTURA VREMII POETULUI…

  Eminescu – victimă politică!

 Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România.

 Cea mai însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei şi politicii. Din 1876, devine ziarist profesionist – ocupaţia sa principală până la sfârşitul vieţii. Debutează la Curierul de Iaşi, apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor de politică până în 1883. Ca mulţi ziarişti, el a intrat în malaxorul aparatului represiv al poliţiei politice şi a devenit o problemă şi o afacere de stat.

 În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuţi politici ai statului modern român. Oricum, este primul ziarist căruia i se pune căluş în gură în această manieră dură.

 Eminescu îşi asuma ca pe o profesiune de credinţă lupta pentru România, amendând atât pe liberali cât şi pe conservatori pentru politica de cedare. În interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos, dar şi cu rigoare, scria cu o forţă devastatoare. Maiorescu notează: ,,Eminescu s-a făcut simţit de cum a intrat în redacţie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică şi vervă. ” ,,Stăpân pe limba neaoşă” şi cu o ,,neobişnuită căldură sufletească”, Eminescu însufleţea dezbaterea publică şi totodată izbea necruţător ,,iresponsabilităţile factorilor politici, afacerismele, demagogia şi logoreea păturii superpuse.” Pe scurt, un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical şi incomod. Mihai Eminescu avea o funcţie publică foarte importantă ca redactor şef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator – a arătat clar poziţia lui Eminescu: ,,Cei 10 capi ai lui, şi al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul.”

 De la Nistru pân’ la Tisa, Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (,,o adâncă barbarie”) cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar şi, totodată, îşi acuză colegii, fruntaşii conservatori, că participă la înfiinţarea de instituţii bancare în scop de speculă. Situaţia sa la ziar devine critică în 1880, mai ales după ce atacă proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifică românii aflaţi sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprima pe români, îngrădind accesul la şcoală şi biserică, blocând cultivarea limbii materne, apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă, avertiza ziaristul. Însă Viena atrage ca un magnet şi conservatorii se cuplează cu liberalii ,,la ciolan.” P.P. Carp, înalt fruntaş conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena şi cere să i se pună surdina lui Eminescu (într-o scrisoare către Maiorescu îi atrage atenţia: ,,şi mai potoliţi-l pe Eminescu”). Scârbit, acesta protestează: ,,Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul. Ce, suntem comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca pe cămăşi şi partidul ca cizmele?” Ca urmare, în noiembrie1881, Eminescu este înlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor şef îl atacă pe Eminescu în chiar ziarul pe care acesta îl condusese.

 În 1882, Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca un ONG de azi, Societatea Carpaţii. Această societate îşi propunea – conform statutului – să sprijine orice ,,întreprindere românească”. Se avea în vedere situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze, organizaţia este atent supravegheată. Sunt infiltraţi agenţi în preajma lui Eminescu, inclusiv în redacţie. Manifestările organizate de Societatea Carpaţii îngrijorau în mod deosebit reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei în România. Dar Societatea Carpaţii era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la ţară, dar executa şi acţiuni conspirative.

 Urmărit de spionii Austro-Ungariei, într-o notă informativă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr, către ministrul Casei imperiale şi ministrul de interne din Viena, se raporta: ,,Societatea Carpaţii” a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură (ceea ce însemna nota unui agent infiltrat în organizaţie – n.n.) următoarele informaţii: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică. S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de a admite existenţa unei ,,Românii iredente.” Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauţie. Eminescu, redactorul principal al ziarului Timpul, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română, care pentru instruirea lor frecventează instituţiile de învăţământ de aici, sarcina pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei ,,Dacii Mari” Secăreanu, redactorul adjunct de la România liberă, a dat citire multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo îi aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor.

 Un alt raport confidenţial către Kalnoky, Ministrul de Externe al Austro-Ungariei informa despre o altă adunare a Societăţii Carpaţii, din care rezulta că un anume Lachman, redactor la ziarul Bukarester Tageblatt şi foarte activ spion austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. În contextul notei informative se mai numeşte un agent din vecinătatea imediată care ar fi putut fi chiar vicepreşedintele Societăţii Carpaţii, despre care se scrie negru pe alb că este nici mai mult nici mai puţin decât spion austriac. (Numele acestuia reapare ulterior în procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestării lui Eminescu : ,,informat de d.d. G. Ocăşanu şi V. Siderescu că amicul lor, d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală ”).

 Eminescu avea o statură publică impresionantă şi era perceput drept un cap al conservatorismului, dar şi al luptei pentru unitate naţională, coordonată ulterior printr-o întreagă reţea de societăţi studenţeşti din oraşe-centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politică a românilor. În 1883, Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizează pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamnă guvernul liberal pentru politica externă şi internă, denunţă cârdăşia conservatorilor cu liberalii şi devine o povară incomodă pentru toată lumea. Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar, ca mulţi alţi ziarişti ar fi fost nefastă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil şi neconvenabil intereselor acestora.

 Eminescu este informat şi simte că i se pregăteşte ceva. În 28 iunie 1883, se strânge laţul. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate, desigur, toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă, la care au participat inclusiv ,,apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie l883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. În această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I, prin care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii, Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare în Ardeal, pentru intimidarea Regatului României, iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhem I al Germaniei a transmis, de asemenea, o scrisoare de ameninţare, în care soma România să intre în alianţă militară, iar Rusia cerea , de asemenea, satisfacţii.

 La cererea reprezentantului Austro-Ungariei, guvernul a desfiinţat Societatea Carpaţii şi, odată cu arestarea şi internarea la balamuc a lui Eminescu, au fost organizate razii şi percheziţii la sediul Societăţii Carpaţii, au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor. Exact în această zi, trebuia, de fapt, să se semneze Tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucureştiul era dominat de ardeleni, care ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor asupriţi de unguri. Eminescu era în centrul acestor manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar condiţia semnării tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la Bucureşti.

 ,,Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este una dintre ele. Aşa-zisele ,,interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor, potenţiala figură politică a României Mari, tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Ioan Botezătorul şi a lui Iisus. Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal. Ce urmează în anii următori este un coşmar, bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai văzut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante. Este uşor de înţeles că acţiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipică a ,,măsurilor active” specifice serviciilor secrete de acum, dar şi de atunci. Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poetico-romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul, nu fără însă a lupta până în ultima clipă. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să-l aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui Mihai Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul, rupând o coaliţie destul de fragilă, de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea ) cu liberalii. Repede se află că autorul articolului în chestiune este ,,bietul Eminescu”. Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc, în martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politică pusă la index. Defăimarea sa nu a încetat nici astăzi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie şi este denigrat de antiromâni.

 Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicina legală, că mitul bolilor lui Eminescu a fost o intoxicaţie de cea mai joasă speţă. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a vut o demenţă paralitică. Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său , după autopsie, s-a constatat că are 1495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller. Iar apoi este ,,uitat” pe fereastră în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului, deoarece această boală mănâncă materia cerebrală.

 ,,Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii, în fapt, extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.

 Material extras de pe internet de Liviu Bimbea şi  publicat în Buletinul parohial al Bisericii ,,Sfânta Treime”,

 Maieri II, nr. 5, ianuarie 2009.

 

     

...ŞI DESPRE IMPOSTURA DIN ZILELE NOASTRE

 Argument (În loc de prefaţă s.n.)

  Gata încă din 1989, această carte(Modelul ontologic eminescian, Theodor Codreanu, s.n.) are şansa (paradoxal, nedorită) de a deveni mai acut actuală în condiţiile unei surprinzătoare resurecţii a ceea ce voi numi - cu o sintagmă a lui D.R. Popescu - ,,galaxia Grama”. Înmulţirea detractorilor lui Eminescu, după evenimentele din decembrie 1989, este un fenomen care a produs un puternic impact cultural şi politic. Atacurile acestea, aparent inexplicabile, au avut şi au o ţintă precisă, ca şi în anii proletcultismului, când toate ediţiile Eminescu de până la 1944 au fost puse la index. Ar fi fost de mirare ca tocmai coloana de susţinere a culturii naţionale să scape neîmproşcată cu noroi, în 1990-1992, într-o Românie ridiculizată şi făcută praf şi pulbere economic şi chiar cultural.

 Ceea ce pare straniu astăzi este amestecul de nume care s-au ,,angajat” în demolarea eminiscianismului: Moses Rozen, Ion Negoiţescu, Jean Ancel, Ştefan Aug. Doinaş, Z. Ornea, Ileana Vrancea, V. Nemoianu, S. Damian, Mircea Berindei, Ion Bogdan Lefter ş.a. Nu încape îndoială că unii au nimerit între demolatori dintr-o sublimă candoare, ca-ntr-o cursă de şoareci, ameţiţi de cine ştie ce iluzii ale modelului de societate pregătit anume să-nlocuiască totalitarismul falimentar (cazul, cred, al acad. Şt. Aug. Doinaş, care a şi retractat o parte din vorbele grele la adresa lui Eminescu!)

 Trebuie precizat, însă, că e o sensibilă diferenţă între felul cum a fost eliminat eminescianismul sub ocupantul sovietic şi încercarea de acum. Atunci a funcţionat dictatul cenzurii, astăzi se apelează la campania de presă, cu mijloace ,,intelectualiste”, chiar dacă ,,demonstraţiile” nu trec pragul etichetărilor şi afirmaţiilor apodictice. Ce-i drept, s-a propus şi interdicţia publicisticii eminesciene, în numele ,,democraţiei”, somaţie care a dat rezultate în 1980 (v. ,,faimosul” rechizitoriu al d-lui Moses Rosen din interviul ,,Să trăim cu toţii în armonie”, în Tribuna , nr. 6, 1990). Semnificaţia interzicerii lui Eminescu a fost clarificată de un istoric din Israel, Jean Ancel, invitat în mod special, să explice intelectualilor români de ce trebuie să se despartă de Eminescu. Evenimentul s-a petrecut în iulie 1991, la o masă rotundă pe tema Naţionalism, antisemitism, creştinism , iudaism, organizată de Fundaţia Culturală Română, sub patronajul acad. Augustin Buzura (v. rezumatul discuţiilor în Curierul Românesc, nr. 11-12/1991). Jean Ancel a ,,demonstrat”, pe un eşantion din istoria modernă a României (perioada 1859 – 1944 !), că răul în societatea românească vine din două izvoare: ideea naţională şi românismul. Cele două idei ,,nefaste” ne-ar fi îndepărtat de ideea europeană, încât conceptul de democraţie „n-a existat niciodată în principiile fundamentale ale poporului român”. Principalul vinovat este găsit Eminescu, întemeitorul patriotismului modern, continuat - - din ,,nefericire” – de către N. Iorga, C. Rădulescu-Motru, L. Blaga, Mircea Eliade, Nae Ionescu, L Rebreanu, Nichifor Crainic ş.a. Poetul, deşi a studiat la Viena şi Berlin, n-ar fi înţeles nimic din geniul Europei şi s-a întors în ţară cu ,,o incompletă digerare a ideilor şi valorilor Occidentului, o lipsă de curaj şi de luare de atitudine în ce priveşte critica societăţii româneşti”.

 Aprecieri năucitoare, fiindcă noi ştim că nimeni n-a dovedit mai mult curaj în critica societăţii româneşti de după 1870. Greu de crezut că d-l Ancel n-o ştie! Şi-atunci trebuie dezlegată enigma: de ce radicalismul culturii critice eminesciene este privit ca ,,lipsă de curaj”? Pe fondul unei tolerări a poetului, majoritatea atacurilor vizează gândirea eminesciană, sub multiplele ei aspecte: filosofic, politic, sociologic, economic, etnologic etc. (Curiozitatea cea mare e că o serie de intelectuali români au preluat şi argumentat directivele de acest soi, transformându-se în campioni ai ,,galaxiei Grama”, mai ales că unii au fost, cândva, excelenţi eminescologi, cum e cazul – cu totul regretabil – al lui I. Negoiţescu!).

 În avalanşa de etichetări de care s-a ,,bucurat” Eminescu, în ultimii ani, următoarele revin cu obstinaţie: ,,feroce antidemocrat”, ,,antisemit”, ,,fascist”, ,,protolegionar”, ,,execrabil om politic”, ,,reacţionar”, ,,conservator”, ,,xenofob”, ,,paseist”, ,,antieuropean” ş.a Toate vizează, în ultimă instanţă, românismul, care ar fi incompatibil cu democraţia şi spiritul european. Precum altădată internaţionalismul comunist, totul se bizuie pe o fantezistă opoziţie dintre ideea naţională şi democraţie, când – în realitate – democraţia veritabilă este menită să ocrotească şi să dezvolte liber geniul creator al unui popor (demos). Mai ales poporul român nu are a se teme de democraţie, fiindcă el a suferit tocmai în momentele când minorităţi antinaţionale au avut pretenţii hegemonice asupra majorităţii, încălcându-se principiul fundamental al democraţiei. Aşa s-a-ntâmplat cu românii din Basarabia şi Transilvania, aşa au stat lucrurile sub fanarioţi şi comunişti. Şi totuşi tirania unei minorităţi a fost prezentată întotdeauna sub pretextul de democraţie, atât de ,, pătura superpusă” vizată de Eminescu, cât şi de nemeşii unguri sau de nomenclatura comunistă. Eminescu a înţeles că demagogia este groparul democraţiei şi la asta se referă el în cunoscutul sonet postum Democraţia, în care defineşte democraţia drept ,,Acele mofturi scrise-n mii de coale/Prin care răii pun la cale mulţii”. Se poate conchide, după asemenea texte (în care poetul ia apărarea mulţimii!), că Eminescu a fost un ,,feroce antidemocrat”? Sau se poate deduce din critica abuzurilor economice ale unor evrei că acelaşi Eminescu a fost ,,antisemit” şi ,,fascist” Explicaţia a dat-o foarte clar poetul însuşi: ,,Noi nu suntem inamicii cauzei izraelite, dar amici încât să renegăm sângele nostru şi să ne periclităm interesele poporului, care de sute de ani a apărat şi ţinut aceste ţări, aşa amici nu suntem. Noi credem că interesele reciproce sunt armonizabile, dar pentru aceasta se cere bunăvoinţă şi abnegaţie reciprocă” (Timpul, 29 iunie 1879) Iar când a fost vorba de modificarea art.7 din constituţie, privitor la împământenirea evreilor, Eminescu n-a ezitat să scrie: ,,În această oră de apropiere generală, când România dă intr-adevăr din toată inima posibilitatea ca izraeliţii să devină cetăţeni ai ei, ne simţim datori a vorbi în numele păcii şi a reaminti (s.n.) că nu ura contra rasei izraelite, nu patima , nu prevenţiuni religioase ne-au silit a menţine un atât strict punct de vedere, ci mai cu seamă natura ocupaţiunilor economice ale evreilor precum şi persistarea lor întru a vorbi în familie şi piaţă un dialect polono-german care-i face neasimilabili cu poporul nostru”. (Timpul, 7 oct. 1879).

 Cu alte cuvinte, ,,vinovăţia” poetului n-a fost alta decât uriaşa lui dragoste pentru poporul român. Şi-atunci care este tâlcul somaţiei de a ne despărţi de Eminescu şi de posteritatea lui culturală? V. Nemoianu a şi scris un eseu programatic în acest sens: Despărţirea de eminiscianism (în Astra, nr.7, 1990). Bineînţeles nu e vorba de o despărţire sporitoare de modelul cultural Eminescu (aşa cum a făcut-o Noica relativ la Goethe sau la Mioriţa), ci, pur şi simplu, de abandonarea radicală a eminiscianismului, care – de un secol încoace – ar fi produs o influenţă nefastă asupra culturii româneşti, consolidându-i energiile spre... naţionalism şi fascism! Mai mult, Eminescu ar fi produs ,,ruptura de Occident”, ne-a împins în ,,antiistorism”, în ,,pasivitate şi retragere somnolentă”, în ,,sentimentalism stagnant”, iar de la ,,un nivel şi mai jos”, spre ,,violenţă sângeroasă”, pentru ca, în vremea lui Ceauşescu, acelaşi ,,să legitimeze totalitarismul orwellian întruchipat de cel mai jalnic dictator al istoriei române”. Stai şi te minunezi ce ,,monstru” a zămislit cultura românească! Pe unii îi îndeamnă la ,,violenţă sângeroasă”, iar pe alţii la ,,pasivitate şi retragere somnolentă”! Dar culmea sacrilegiului este identificarea eminisceanismului cu ceauşismul. E doar un pas până a nu mai crede nici în poezia lui Eminescu, aparent tolerată, dar greu de separat de publicistică. Altminteri se şi explică de ce unii istorici literari consideră poezia lui Eminescu un fenomen istoricizat, specific tradiţionalismului, opus axiologic modernismului şi postmodernismului. Sub această grilă ni-l prezintă un epigon al lui N. Manolescu, Mircea Scarlat, în Istoria poeziei româneşti, II, Ed. Minerva, Bucureşti,1984. Luceafărul, spre exemplu, apare acolo inferior valoric Nopţii de decemvrie a lui Al. Macedonski, cât şi poeziei lui Bacovia.

 Aşadar, se profilează ideea unei despărţiri globale şi radicale de modelul Eminescu, sub acuzaţii multiple şi extrem de grave. În caz că acest curent antieminescian ar ieşi biruitor, s-ar petrece un fenomen singular în istoria literaturii universale. Se ştie că Dante, Shakespeare, Goethe ( alături de care românul a fost pus de către T. Vianu şi alţi critici de primă mână) au declanşat vaste mişcări spirituale abia după editarea integrală a operei lor. E posibilă oare o ,,înmormântare” a lui Eminescu odată cu apariţia operei integrale?. Nu e de crezut. E doar o iluzie, de ultim ceas, a ,,apostolilor” care ar dori o devenire nonromânească a românilor, al cărui punct terminus ar putea fi ceea ce Eminescu a numit ,,America dunăreană”.

 Paginile care urmează încearcă să demonstreze, cu cărţile pe faţă, că eminescianismul este departe de a fi anacronic, că vizionarismul poetului nostru este extraordinar de fecund şi de modern şi sub aspectul ,,raţiunii practice”, atât de contestate de către ultimii detractori. Dar pentru asta trebuie început cu începutul, cu gândul ontologic, izvorul întregii creaţii eminesciene şi chintesenţa modelului cultural naţional.

 Text publicat cu acordul autorului cărţii Modelul ontologic eminescian, Theodor Codreanu, Ed. ,,Porto-Franco”, Galaţi, 1992

 IMPOSTURA CONTINUĂ

 Celor de mai sus, li se adaugă veleitarul Patapievici, un neromân aflat în fruntea Institutului Cultural Român. Mărunt, nimicnic, neafirmat, şi-a vrut numele învederat şi ,,a reuşit”, denigrând, într-o primă rundă, ce nu-i aparţine: limba română şi poporul român. Ca să fie mai convingător, individul cu ,,aleasă cultură” foloseşte, în acest demers, un limbaj de mahala, ceea ce i se potriveşte de minune. Vrând să-şi consolideze ,,înalta demnitate”, bietul scormoneşte la baza colosului eminescian, mai de l-o demola el, dacă Moses Rosen n-a putut. Şi, pentru ca ,,intelectualul” să fie complet în cutezanţa sa culturală, afişează zvastici în expoziţii sub emblema culturii române,act pentru care ar fi trebuit să ajungă un puşcăriaş în rând cu borfaşii. Dar politicienii ţării l-au decorat, probabil , pentru gradul înalt de dobitocie.

 În adăpostitoarea pădure verde – România, stă agăţată această uscătură, „pată” de otravă şi „vici(u)” de nemernicie, alături de toţi cei aflaţi în dilemă, care rătăcesc în totală derută, înnămoliţi în mizeria propriilor idei, cu care vor să se afirme, iritaţi că nimeni nu-i mai bagă în seamă. Dacă sunt „elită intelectuală”, cum de nu înţeleg că tot ce nu are greutate, tot ce nu este ancorat în existenţa colectivă va fi împrăştiat de vânt şi înecat de valuri? Grupul acestor detractori a ajuns ruşinea ţării, pleava vânturată a neamului nostru, sfinţit de înălţătoare fapte de eroism şi de icoana lui EMINESCU.

 Deşi Eminescu nu are nevoie să fie apărat, pentru că îi stă pavăză scutul său de GENIU, pe noi ne îndeamnă inima să ne îndărătnicim să nu tăcem. Şi să nu ne temem! Astăzi, toată ţara îl omagiază. Din toate aceste încercări de excludere din fruntea valorilor literare româneşti, Eminescu iese mai înalt, mai măreţ. Aşa că, lângă monumentalitatea lui Eminescu, detractorii vor rămâne ceea ce sunt: nişte pitici, care se vor degrada până la dispariţie, pentru că vor cădea în balta uitării.

 Prof. Georgeta CIOBOTĂ