|
,,Darul ce ni s-a făcut
prin Eminescu?A apărut în lumea noastră ca un om care a înţeles
să fie un om deplin”
(Constantin Noica)
,,A luptat pentru a dovedi în
toate manifestările geniul autentic al poporului român […]
Este un rar privilegiu a fi, în acelaşi timp, cel mai mare poet al
poporului său şi creatorul doctrinei sale naţionale…”(M.
Eliade)
,,Dar Eminescu nu este numai un
poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel mai dintâi care a
dat un stil sufletului românesc şi cel dintâi român în care s-a făcut
fuziunea cea mai serioasă – fuziunea normală - a sufletului
daco-roman cu cultura occidentală.”(G. Ibrăileanu)
,,Pentru noi, Eminescu rămâne
poetul absolut, fiindcă el a creat sau mai precis a descoperit
armonia poetică a limbii române,”(I.Pillat)
,,Poetul de geniu, aed al
contemporanilor şi urmaşilor, a venit şi a rămas etern
ca substanţa divină a spiritului, ca vocile misterioase ale
naturii care prin el îşi vorbise aşa de minunat taina…”(H.
Papadat-Bengescu)
,,Prin Eminescu, literatura română
a făcut cea mai mare cucerire în panteonul uman.”(P.Constantinescu)
,,Eminescu este tinereţea
unui veac; este, totodată, freamătul lui tragic. Este, mai
presus de toate, dovada magistrală că geniul conferă
o atroce responsabilitate. Trebuie să-l admirăm, aşa cum
admirăm focul. ”( Alain Bosquet)
,,A trăit puţin, a
muncit dincolo de puterile unui om, chiar genial, a fost un martir
şi un erou, căci pe tot ce a pus mâna a ieşit un lucru întreg
şi a lăsat un nume în vecii vecilor nemuritor,” (Perpessicius)
DESPRE IMPOSTURA VREMII POETULUI…
Eminescu – victimă
politică!
Eminescu a atras una dintre cele
mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice
domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată
şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în
România.
Cea mai însemnată parte a
activităţii sale a fost dedicată gazetăriei şi
politicii. Din 1876, devine ziarist profesionist – ocupaţia sa
principală până la sfârşitul vieţii. Debutează
la Curierul de Iaşi, apoi, în 1877 este redactor la Timpul,
din 1880 redactor şef şi redactor de politică până în
1883. Ca mulţi ziarişti, el a intrat în malaxorul aparatului
represiv al poliţiei politice şi a devenit o problemă
şi o afacere de stat.
În mod brutal, în iunie 1883,
munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa într-un
ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat, îl transformă
astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuţi politici ai
statului modern român. Oricum, este primul ziarist căruia i se pune
căluş în gură în această manieră dură.
Eminescu îşi asuma ca pe o
profesiune de credinţă lupta pentru România, amendând atât pe
liberali cât şi pe conservatori pentru politica de cedare. În
interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria
vibrant, scria cu patos, dar şi cu rigoare, scria cu o forţă
devastatoare. Maiorescu notează: ,,Eminescu s-a făcut simţit
de cum a intrat în redacţie prin universul de idei al culturii ce
acumulase singur, prin logică şi vervă. ” ,,Stăpân
pe limba neaoşă” şi cu o ,,neobişnuită căldură
sufletească”, Eminescu însufleţea dezbaterea publică
şi totodată izbea necruţător ,,iresponsabilităţile
factorilor politici, afacerismele, demagogia şi logoreea păturii
superpuse.” Pe scurt, un ziarist de marcă, o voce puternică,
un spirit radical şi incomod. Mihai Eminescu avea o funcţie
publică foarte importantă ca redactor şef al ziarului Timpul,
care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la
organizarea Partidului Conservator – a arătat clar poziţia lui
Eminescu: ,,Cei 10 capi ai lui, şi al 11-lea, domnul Mihai Eminescu,
redactor la ziarul Timpul.”
De la Nistru pân’ la Tisa,
Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei,
critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este
intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă
(,,o adâncă barbarie”) cât şi faţă de cea a
Imperiului Austro-Ungar şi, totodată, îşi acuză
colegii, fruntaşii conservatori, că participă la înfiinţarea
de instituţii bancare în scop de speculă. Situaţia sa la
ziar devine critică în 1880, mai ales după ce atacă
proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, în
care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi
sacrifică românii aflaţi sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Câtă
vreme guvernele de la Budapesta îi oprima pe români, îngrădind
accesul la şcoală şi biserică, blocând cultivarea
limbii materne, apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici
recomandabilă, avertiza ziaristul. Însă Viena atrage ca un
magnet şi conservatorii se cuplează cu liberalii ,,la ciolan.”
P.P. Carp, înalt fruntaş conservator, devine ambasador al
liberalilor la Viena şi cere să i se pună surdina lui
Eminescu (într-o scrisoare către Maiorescu îi atrage atenţia:
,,şi mai potoliţi-l pe Eminescu”). Scârbit, acesta protestează:
,,Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci
caraghioşi ai marelui Mogul. Ce, suntem comedianţi, saltimbanci
de uliţă să ne schimbăm opiniile ca pe cămăşi
şi partidul ca cizmele?” Ca urmare, în noiembrie1881, Eminescu
este înlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar
noul redactor şef îl atacă pe Eminescu în chiar ziarul pe care
acesta îl condusese.
În 1882, Eminescu participă
la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă
de faţadă ca un ONG de azi, Societatea Carpaţii. Această
societate îşi propunea – conform statutului – să sprijine
orice ,,întreprindere românească”. Se avea în vedere situaţia
românilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerată subversivă de
serviciile secrete vieneze, organizaţia este atent supravegheată.
Sunt infiltraţi agenţi în preajma lui Eminescu, inclusiv în
redacţie. Manifestările organizate de Societatea Carpaţii
îngrijorau în mod deosebit reprezentanţa diplomatică a
Austro-Ungariei în România. Dar Societatea Carpaţii era un
adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri,
care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul
Austro-Ungar şi alipirea la ţară, dar executa şi acţiuni
conspirative.
Urmărit de spionii
Austro-Ungariei, într-o notă informativă din 7 iunie 1882,
redactată de ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la
Bucureşti, Ernst von Mayr, către ministrul Casei imperiale
şi ministrul de interne din Viena, se raporta: ,,Societatea Carpaţii”
a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, căreia
i-a precedat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din
sursă sigură (ceea ce însemna nota unui agent infiltrat în
organizaţie – n.n.) următoarele informaţii: subiectul
consfătuirii a fost situaţia politică. S-a convenit acolo să
se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de
a admite existenţa unei ,,Românii iredente.” Membrilor li s-a
recomandat cea mai mare precauţie. Eminescu, redactorul principal al
ziarului Timpul, a făcut propunerea de a se încredinţa
studenţilor transilvăneni de naţionalitate română,
care pentru instruirea lor frecventează instituţiile de învăţământ
de aici, sarcina pe timpul vacanţei lor în patrie, să
contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei ,,Dacii Mari”
Secăreanu, redactorul adjunct de la România liberă, a
dat citire multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora
românii de acolo îi aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii
lor.
Un alt raport confidenţial
către Kalnoky, Ministrul de Externe al Austro-Ungariei informa despre
o altă adunare a Societăţii Carpaţii, din care
rezulta că un anume Lachman, redactor la ziarul Bukarester
Tageblatt şi foarte activ spion austriac, avea ca sarcină
urmărirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. În contextul notei
informative se mai numeşte un agent din vecinătatea imediată
care ar fi putut fi chiar vicepreşedintele Societăţii
Carpaţii, despre care se scrie negru pe alb că este nici mai
mult nici mai puţin decât spion austriac. (Numele acestuia reapare
ulterior în procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia
arestării lui Eminescu : ,,informat de d.d. G. Ocăşanu
şi V. Siderescu că amicul lor, d-l Mihai Eminescu, redactorul
ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală ”).
Eminescu avea o statură
publică impresionantă şi era perceput drept un cap al
conservatorismului, dar şi al luptei pentru unitate naţională,
coordonată ulterior printr-o întreagă reţea de societăţi
studenţeşti din oraşe-centre universitare din cuprinsul
monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca
obiectiv direct lupta pentru unitatea politică a românilor. În
1883, Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti
în Transilvania şi îl ridiculizează pe regele Carol I pentru
lipsa sa de autoritate. Condamnă guvernul liberal pentru politica
externă şi internă, denunţă cârdăşia
conservatorilor cu liberalii şi devine o povară incomodă
pentru toată lumea. Eventualitatea ca acesta să devină cândva
parlamentar, ca mulţi alţi ziarişti ar fi fost nefastă
pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi putut genera
un curent politic ostil şi neconvenabil intereselor acestora.
Eminescu este informat şi
simte că i se pregăteşte ceva. În 28 iunie 1883, se strânge
laţul. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa
la ospiciu. Sunt încălcate, desigur, toate normele legale şi i
se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare
şi lichidare civilă, la care au participat inclusiv ,,apropiaţi”
interesaţi prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie l883 este o zi
foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar
datorită arestării lui Eminescu. În această zi,
Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de
48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I, prin
care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii, Imperiul
Austro-Ungar a executat manevre militare în Ardeal, pentru intimidarea
Regatului României, iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii
anexării Valahiei. Împăratul Wilhem I al Germaniei a transmis,
de asemenea, o scrisoare de ameninţare, în care soma România să
intre în alianţă militară, iar Rusia cerea , de asemenea,
satisfacţii.
La cererea reprezentantului
Austro-Ungariei, guvernul a desfiinţat Societatea Carpaţii
şi, odată cu arestarea şi internarea la balamuc a lui
Eminescu, au fost organizate razii şi percheziţii la sediul Societăţii
Carpaţii, au fost devastate sediile unor societăţi naţionale,
au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au
fost intentate procese ardelenilor. Exact în această zi, trebuia, de
fapt, să se semneze Tratatul secret de alianţă dintre România
şi Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria,
Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României
Austro-Ungariei în primul rând, ceea ce excludea revendicarea
Ardealului. Bucureştiul era dominat de ardeleni, care ridicau vocea
din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile
românilor asupriţi de unguri. Eminescu era în centrul acestor
manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice
proteste pentru eliberarea Ardealului, iar condiţia semnării
tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la Bucureşti.
,,Directiva de sus” s-a
aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este
una dintre ele. Aşa-zisele ,,interese de stat” l-au nimicit pe tânărul
redactor, potenţiala figură politică a României Mari,
tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Ioan Botezătorul
şi a lui Iisus. Tratatul a fost semnat până la urmă în
septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal. Ce urmează
în anii următori este un coşmar, bine regizat, în care
rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui
Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia
i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate
documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le la
Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai văzut niciodată
corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei
ani, cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări
derutante. Este uşor de înţeles că acţiunile sale au
fost dejucate prin metodologia tipică a ,,măsurilor active”
specifice serviciilor secrete de acum, dar şi de atunci. Se lansează
zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa
poetico-romantică, se inventează povestea unei boli venerice.
Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins
tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă,
i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi
zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se
resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi
asumă destinul, nu fără însă a lupta până în
ultima clipă. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să-l
aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare
anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie
1889, ultimul text ziaristic al lui Mihai Eminescu: o polemică ce va
zgudui guvernul, rupând o coaliţie destul de fragilă, de
altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea ) cu
liberalii. Repede se află că autorul articolului în chestiune
este ,,bietul Eminescu”. Şi tot atât de repede acesta este căutat,
găsit şi internat din nou la balamuc, în martie 1889. Astfel,
Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politică pusă
la index. Defăimarea sa nu a încetat nici astăzi. I se fac
rechizitorii şi procese de intenţie şi este denigrat de
antiromâni.
Abia recent s-a dovedit, prin
contribuţia unor specialişti în medicina legală, că
mitul bolilor lui Eminescu a fost o intoxicaţie de cea mai joasă
speţă. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a vut o demenţă
paralitică. Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16
iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă.
Creierul său , după autopsie, s-a constatat că are 1495 de
grame, aproape cât al poetului german Schiller. Iar apoi este ,,uitat”
pe fereastră în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare
a falsităţii teoriei sifilisului, deoarece această boală
mănâncă materia cerebrală.
,,Ţinta” Eminescu încă
preocupă diferite cancelarii, în fapt, extensii ale unor grupuri de
putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a
valorilor simbolice ale României.
Material extras de pe internet
de Liviu Bimbea şi publicat
în Buletinul parohial al Bisericii ,,Sfânta Treime”,
Maieri II, nr. 5, ianuarie 2009.
...ŞI DESPRE IMPOSTURA DIN ZILELE NOASTRE
Argument (În loc de
prefaţă s.n.)
Gata încă din 1989,
această carte(Modelul ontologic eminescian, Theodor Codreanu,
s.n.) are şansa (paradoxal, nedorită) de a deveni mai acut
actuală în condiţiile unei surprinzătoare resurecţii
a ceea ce voi numi - cu o sintagmă a lui D.R. Popescu - ,,galaxia
Grama”. Înmulţirea detractorilor lui Eminescu, după
evenimentele din decembrie 1989, este un fenomen care a produs un puternic
impact cultural şi politic. Atacurile acestea, aparent inexplicabile,
au avut şi au o ţintă precisă, ca şi în anii
proletcultismului, când toate ediţiile Eminescu de până la
1944 au fost puse la index. Ar fi fost de mirare ca tocmai coloana de susţinere
a culturii naţionale să scape neîmproşcată cu noroi,
în 1990-1992, într-o Românie ridiculizată şi făcută
praf şi pulbere economic şi chiar cultural.
Ceea ce pare straniu astăzi
este amestecul de nume care s-au ,,angajat” în demolarea
eminiscianismului: Moses Rozen, Ion Negoiţescu, Jean Ancel, Ştefan
Aug. Doinaş, Z. Ornea, Ileana Vrancea, V. Nemoianu, S. Damian, Mircea
Berindei, Ion Bogdan Lefter ş.a. Nu încape îndoială că
unii au nimerit între demolatori dintr-o sublimă candoare, ca-ntr-o
cursă de şoareci, ameţiţi de cine ştie ce iluzii
ale modelului de societate pregătit anume să-nlocuiască
totalitarismul falimentar (cazul, cred, al acad. Şt. Aug. Doinaş,
care a şi retractat o parte din vorbele grele la adresa lui
Eminescu!)
Trebuie precizat, însă, că
e o sensibilă diferenţă între felul cum a fost eliminat
eminescianismul sub ocupantul sovietic şi încercarea de acum. Atunci
a funcţionat dictatul cenzurii, astăzi se apelează la
campania de presă, cu mijloace ,,intelectualiste”, chiar dacă
,,demonstraţiile” nu trec pragul etichetărilor şi afirmaţiilor
apodictice. Ce-i drept, s-a propus şi interdicţia publicisticii
eminesciene, în numele ,,democraţiei”, somaţie care a dat
rezultate în 1980 (v. ,,faimosul” rechizitoriu al d-lui Moses Rosen din
interviul ,,Să trăim cu toţii în armonie”, în Tribuna ,
nr. 6, 1990). Semnificaţia interzicerii lui Eminescu a fost
clarificată de un istoric din Israel, Jean Ancel, invitat în mod
special, să explice intelectualilor români de ce trebuie să se
despartă de Eminescu. Evenimentul s-a petrecut în iulie 1991, la o
masă rotundă pe tema Naţionalism, antisemitism, creştinism
, iudaism, organizată de Fundaţia Culturală Română,
sub patronajul acad. Augustin Buzura (v. rezumatul discuţiilor în Curierul
Românesc, nr. 11-12/1991). Jean Ancel a ,,demonstrat”, pe un eşantion
din istoria modernă a României (perioada 1859 – 1944 !), că răul
în societatea românească vine din două izvoare: ideea naţională
şi românismul. Cele două idei ,,nefaste” ne-ar fi îndepărtat
de ideea europeană, încât conceptul de democraţie „n-a
existat niciodată în principiile fundamentale ale poporului român”.
Principalul vinovat este găsit Eminescu, întemeitorul patriotismului
modern, continuat - - din ,,nefericire” – de către N. Iorga, C. Rădulescu-Motru,
L. Blaga, Mircea Eliade, Nae Ionescu, L Rebreanu, Nichifor Crainic ş.a.
Poetul, deşi a studiat la Viena şi Berlin, n-ar fi înţeles
nimic din geniul Europei şi s-a întors în ţară cu ,,o
incompletă digerare a ideilor şi valorilor Occidentului, o lipsă
de curaj şi de luare de atitudine în ce priveşte critica societăţii
româneşti”.
Aprecieri năucitoare,
fiindcă noi ştim că nimeni n-a dovedit mai mult curaj în
critica societăţii româneşti de după 1870. Greu de
crezut că d-l Ancel n-o ştie! Şi-atunci trebuie dezlegată
enigma: de ce radicalismul culturii critice eminesciene este privit ca
,,lipsă de curaj”? Pe fondul unei tolerări a poetului,
majoritatea atacurilor vizează gândirea eminesciană, sub
multiplele ei aspecte: filosofic, politic, sociologic, economic, etnologic
etc. (Curiozitatea cea mare e că o serie de intelectuali români au
preluat şi argumentat directivele de acest soi, transformându-se în
campioni ai ,,galaxiei Grama”, mai ales că unii au fost, cândva,
excelenţi eminescologi, cum e cazul – cu totul regretabil – al
lui I. Negoiţescu!).
În avalanşa de etichetări
de care s-a ,,bucurat” Eminescu, în ultimii ani, următoarele revin
cu obstinaţie: ,,feroce antidemocrat”, ,,antisemit”,
,,fascist”, ,,protolegionar”, ,,execrabil om politic”, ,,reacţionar”,
,,conservator”, ,,xenofob”, ,,paseist”, ,,antieuropean” ş.a
Toate vizează, în ultimă instanţă, românismul, care
ar fi incompatibil cu democraţia şi spiritul european. Precum
altădată internaţionalismul comunist, totul se bizuie pe o
fantezistă opoziţie dintre ideea naţională şi
democraţie, când – în realitate – democraţia veritabilă
este menită să ocrotească şi să dezvolte liber
geniul creator al unui popor (demos). Mai ales poporul român nu are a se
teme de democraţie, fiindcă el a suferit tocmai în momentele când
minorităţi antinaţionale au avut pretenţii hegemonice
asupra majorităţii, încălcându-se principiul fundamental
al democraţiei. Aşa s-a-ntâmplat cu românii din Basarabia
şi Transilvania, aşa au stat lucrurile sub fanarioţi şi
comunişti. Şi totuşi tirania unei minorităţi a
fost prezentată întotdeauna sub pretextul de democraţie, atât
de ,, pătura superpusă” vizată de Eminescu, cât şi
de nemeşii unguri sau de nomenclatura comunistă. Eminescu a înţeles
că demagogia este groparul democraţiei şi la asta se referă
el în cunoscutul sonet postum Democraţia, în care defineşte
democraţia drept ,,Acele mofturi scrise-n mii de coale/Prin care răii
pun la cale mulţii”. Se poate conchide, după asemenea texte (în
care poetul ia apărarea mulţimii!), că Eminescu a fost un
,,feroce antidemocrat”? Sau se poate deduce din critica abuzurilor
economice ale unor evrei că acelaşi Eminescu a fost
,,antisemit” şi ,,fascist” Explicaţia a dat-o foarte clar
poetul însuşi: ,,Noi nu suntem inamicii cauzei izraelite, dar amici
încât să renegăm sângele nostru şi să ne periclităm
interesele poporului, care de sute de ani a apărat şi ţinut
aceste ţări, aşa amici nu suntem. Noi credem că
interesele reciproce sunt armonizabile, dar pentru aceasta se cere bunăvoinţă
şi abnegaţie reciprocă” (Timpul, 29 iunie 1879)
Iar când a fost vorba de modificarea art.7 din constituţie, privitor
la împământenirea evreilor, Eminescu n-a ezitat să scrie: ,,În
această oră de apropiere generală, când România dă
intr-adevăr din toată inima posibilitatea ca izraeliţii să
devină cetăţeni ai ei, ne simţim datori a vorbi în
numele păcii şi a reaminti (s.n.) că nu ura contra
rasei izraelite, nu patima , nu prevenţiuni religioase ne-au silit a
menţine un atât strict punct de vedere, ci mai cu seamă natura
ocupaţiunilor economice ale evreilor precum şi persistarea lor
întru a vorbi în familie şi piaţă un dialect
polono-german care-i face neasimilabili cu poporul nostru”. (Timpul,
7 oct. 1879).
Cu alte cuvinte, ,,vinovăţia”
poetului n-a fost alta decât uriaşa lui dragoste pentru poporul român.
Şi-atunci care este tâlcul somaţiei de a ne despărţi
de Eminescu şi de posteritatea lui culturală? V. Nemoianu a
şi scris un eseu programatic în acest sens: Despărţirea
de eminiscianism (în Astra, nr.7, 1990). Bineînţeles nu e vorba
de o despărţire sporitoare de modelul cultural Eminescu (aşa
cum a făcut-o Noica relativ la Goethe sau la Mioriţa), ci, pur
şi simplu, de abandonarea radicală a eminiscianismului, care –
de un secol încoace – ar fi produs o influenţă nefastă
asupra culturii româneşti, consolidându-i energiile spre... naţionalism
şi fascism! Mai mult, Eminescu ar fi produs ,,ruptura de Occident”,
ne-a împins în ,,antiistorism”, în ,,pasivitate şi retragere
somnolentă”, în ,,sentimentalism stagnant”, iar de la ,,un nivel
şi mai jos”, spre ,,violenţă sângeroasă”, pentru
ca, în vremea lui Ceauşescu, acelaşi ,,să legitimeze
totalitarismul orwellian întruchipat de cel mai jalnic dictator al
istoriei române”. Stai şi te minunezi ce ,,monstru” a zămislit
cultura românească! Pe unii îi îndeamnă la ,,violenţă
sângeroasă”, iar pe alţii la ,,pasivitate şi retragere
somnolentă”! Dar culmea sacrilegiului este identificarea
eminisceanismului cu ceauşismul. E doar un pas până a nu mai
crede nici în poezia lui Eminescu, aparent tolerată, dar greu de
separat de publicistică. Altminteri se şi explică de ce
unii istorici literari consideră poezia lui Eminescu un fenomen
istoricizat, specific tradiţionalismului, opus axiologic modernismului
şi postmodernismului. Sub această grilă
ni-l prezintă un epigon al lui N. Manolescu, Mircea Scarlat, în Istoria
poeziei româneşti, II, Ed. Minerva, Bucureşti,1984. Luceafărul,
spre exemplu, apare acolo inferior valoric Nopţii de decemvrie
a lui Al. Macedonski, cât şi poeziei lui Bacovia.
Aşadar, se profilează
ideea unei despărţiri globale şi radicale de modelul
Eminescu, sub acuzaţii multiple şi extrem de grave. În caz
că acest curent antieminescian ar ieşi biruitor, s-ar petrece un
fenomen singular în istoria literaturii universale. Se ştie că
Dante, Shakespeare, Goethe ( alături de care românul a fost pus de către
T. Vianu şi alţi critici de primă mână) au declanşat
vaste mişcări spirituale abia după editarea integrală
a operei lor. E posibilă oare o ,,înmormântare” a lui Eminescu
odată cu apariţia operei integrale?. Nu e de crezut. E doar o
iluzie, de ultim ceas, a ,,apostolilor” care ar dori o devenire nonromânească
a românilor, al cărui punct terminus ar putea fi ceea ce Eminescu a
numit ,,America dunăreană”.
Paginile care urmează încearcă
să demonstreze, cu cărţile pe faţă, că
eminescianismul este departe de a fi anacronic, că vizionarismul
poetului nostru este extraordinar de fecund şi de modern şi sub
aspectul ,,raţiunii practice”, atât de contestate de către
ultimii detractori. Dar pentru asta trebuie început cu începutul, cu gândul
ontologic, izvorul întregii creaţii eminesciene şi
chintesenţa modelului cultural naţional.
Text
publicat cu acordul autorului cărţii Modelul ontologic
eminescian, Theodor Codreanu, Ed. ,,Porto-Franco”, Galaţi, 1992
IMPOSTURA CONTINUĂ
Celor de mai sus, li se adaugă
veleitarul Patapievici, un neromân aflat în fruntea Institutului
Cultural Român. Mărunt, nimicnic, neafirmat, şi-a vrut
numele învederat şi ,,a reuşit”, denigrând, într-o primă
rundă, ce nu-i aparţine: limba română şi
poporul român. Ca să fie mai convingător, individul cu
,,aleasă cultură” foloseşte, în acest demers, un limbaj
de mahala, ceea ce i se potriveşte de minune. Vrând să-şi
consolideze ,,înalta demnitate”, bietul scormoneşte la baza
colosului eminescian, mai de l-o demola el, dacă Moses Rosen n-a
putut. Şi, pentru ca ,,intelectualul” să fie complet în
cutezanţa sa culturală, afişează zvastici în expoziţii
sub emblema culturii române,act pentru care ar fi trebuit să ajungă
un puşcăriaş în rând cu borfaşii. Dar politicienii
ţării l-au decorat, probabil , pentru gradul înalt de
dobitocie.
În adăpostitoarea pădure
verde – România, stă agăţată această uscătură,
„pată” de otravă şi „vici(u)” de nemernicie, alături
de toţi cei aflaţi în dilemă, care rătăcesc în
totală derută, înnămoliţi în mizeria propriilor
idei, cu care vor să se afirme, iritaţi că nimeni nu-i mai
bagă în seamă. Dacă sunt „elită intelectuală”,
cum de nu înţeleg că tot ce nu are greutate, tot ce nu este
ancorat în existenţa colectivă va fi împrăştiat de vânt
şi înecat de valuri? Grupul acestor detractori a ajuns ruşinea
ţării, pleava vânturată a neamului nostru, sfinţit de
înălţătoare fapte de eroism şi de icoana lui
EMINESCU.
Deşi Eminescu nu are nevoie
să fie apărat, pentru că îi stă pavăză
scutul său de GENIU, pe noi ne îndeamnă inima să ne îndărătnicim
să nu tăcem. Şi să nu ne temem! Astăzi, toată
ţara îl omagiază. Din toate aceste încercări de excludere
din fruntea valorilor literare româneşti, Eminescu iese mai înalt,
mai măreţ. Aşa că, lângă monumentalitatea lui
Eminescu, detractorii vor rămâne ceea ce sunt: nişte pitici,
care se vor degrada până la dispariţie, pentru că vor cădea
în balta uitării.
Prof.
Georgeta CIOBOTĂ
|
|
