|
|
SE
POT
DISTRUGE POPOARE?
Reapare, în forma cea mai crudă, vechea teorie că statele mici nu
au dreptul la independenţă, că ele cad în ,,spaţii
vitale” şi se pot mărgini pe hartă ca să se
ştie în al căruia din statele mari trebuie să cadă.
Şi nu numai aceia care sunt insultaţi în mândria lor legitimă
şi ameninţaţi în dreptul lor de a exista trebuie să
respingă cu indignare această tăgăduire
grosolană.
Se putea vorbi aşa pe vremea când un stat era numai o întâmplătoare
legătură de teritorii şi de grupe omeneşti
care se puteau distruge sau preface după plac.
Dar după biruinţa principiului naţional, statele, cât de
mici, sunt naţiuni.
|
|
Iar naţiunile sunt o formă organică a
umanităţii.
Nici o metodă nu le poate nimici, cum ele nu sunt rezultate din exerciţiul
nici unei metode. Ele sunt ,,născute, iar nu făcute”.
Şi de aceea, ele vor asista, desigur, la meritata pedeapsă a apăsătorilor.
Nicolae Iorga, Neamul românesc, 1939, nr. 199, 9 sept.
 |
 |
|
Parcul
Mihai Eminescu - din Alba Iulia - Aleea Scriitorilor |
Acolo
unde-odată cântam mărire zilei
Ce
ne-a făcut din două ţări un mănunchi să fim,
Şopteşte-năbuşită
de duşmani ruga silei,
Şi
ce-am avut e astăzi aceea ce râvnim.
Dar
ni-ai făcut prin aspra-ţi osândă, suferinţa,
Un
dor fără de margeni de scump, ce-a rămânea
Atâta
timp cât neamul îşi va păstra fiinţa,
Cât
sufletul acesta în noi se va ţinea.
Ai
mestecat pe câmpul de glorie şi jale
Acelaşi
sânge care în noi se zbate-acum,
Ai
însemnat cu dânsul a pribegiei cale
Şi
ai stropit cu dânsul al casei noastre scrum.
Cei
morţi ni strigă astăzi: zădarnic nu murim,
Ci
ne-am făcut morminte ca să întindem ţara:
Unde-am
căzut, acolo nu este-un ţintirim,
Ci
câmp de roadă vie ce-aşteaptă primăvara.
Din
brazdă nu s-aruncă ţărâna de viteji,
Ci
locul de odihnă ni l-am făcut moşie,
Şi
stăm în adâncime, solemn şi aprig treji,
De
ni-aşteptăm răsplata ce trebuie să vie.
În
chinurile voastre nu vă uitaţi de noi,
Acei
ce-am dat un suflet ţărânei sângerate,
Lăsând
să ne cuprindă-al duşmanului şivoi:
Ni-i
dor de voi şi pasul străinului ne bate.
Nu-i
loc pe tot întinsul pământului supus
În
care să nu sune un glas care ne cheamă,
Un
glas de implorare ce se înalţă sus,
Un
glas de închinare spre-aceeaşi ţară-mamă.
——————————————
De-o
ţară şi de alta acum nu mai vorbiţi,
Ardealul,
Bucovina s-adună de la sine:
Prin
lupte şi morminte, prin sânge şi ruine,
Suntem
pentru vecie nedespărţit uniţi.
Din poeziile lui Nicolae Iorga, Vălenii-de-Munte,
1939.
Redacţia
|
