România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

OMAGIU NICOLAE IORGA - omul enciclopedie

(6 iunie 2009, 138 de ani de la naşterea marelui istoric)

 

 

SE POT DISTRUGE POPOARE?

Reapare, în forma cea mai crudă, vechea teorie că statele mici nu au dreptul la independenţă, că ele cad în ,,spaţii vitale” şi se pot mărgini pe hartă ca să se ştie în al căruia din statele mari trebuie să cadă.

Şi nu numai aceia care sunt insultaţi în mândria lor legitimă şi ameninţaţi în dreptul lor de a exista trebuie să respingă cu indignare această tăgăduire grosolană.

Se putea vorbi aşa pe vremea când un stat era numai o întâmplătoare legătură de teritorii şi de grupe omeneşti care se puteau distruge sau preface după plac.

Dar după biruinţa principiului naţional, statele, cât de mici, sunt naţiuni.

 

       Iar naţiunile sunt o formă organică a umanităţii.

Nici o metodă nu le poate nimici, cum ele nu sunt rezultate din exerciţiul nici unei metode. Ele sunt ,,născute, iar nu făcute”.

Şi de aceea, ele vor asista, desigur, la meritata pedeapsă a apăsătorilor.

Nicolae Iorga, Neamul românesc, 1939, nr. 199, 9 sept.

Parcul Mihai Eminescu - din Alba Iulia - Aleea Scriitorilor

 

Acolo unde-odată cântam mărire zilei

Ce ne-a făcut din două ţări un mănunchi să fim,

Şopteşte-năbuşită de duşmani ruga silei,

Şi ce-am avut e astăzi aceea ce râvnim.

 

Dar ni-ai făcut prin aspra-ţi osândă, suferinţa,

Un dor fără de margeni de scump, ce-a rămânea

Atâta timp cât neamul îşi va păstra fiinţa,

Cât sufletul acesta în noi se va ţinea.

 

Ai mestecat pe câmpul de glorie şi jale

Acelaşi sânge care în noi se zbate-acum,

Ai însemnat cu dânsul a pribegiei cale

Şi ai stropit cu dânsul al casei noastre scrum.

 

Cei morţi ni strigă astăzi: zădarnic nu murim,

Ci ne-am făcut morminte ca să întindem ţara:

Unde-am căzut, acolo nu este-un ţintirim,

Ci câmp de roadă vie ce-aşteaptă primăvara.

 

Din brazdă nu s-aruncă ţărâna de viteji,

Ci locul de odihnă ni l-am făcut moşie,

Şi stăm în adâncime, solemn şi aprig treji,

De ni-aşteptăm răsplata ce trebuie să vie.

 

În chinurile voastre nu vă uitaţi de noi,

Acei ce-am dat un suflet ţărânei sângerate,

Lăsând să ne cuprindă-al duşmanului şivoi:

Ni-i dor de voi şi pasul străinului ne bate.

 

Nu-i loc pe tot întinsul pământului supus

În care să nu sune un glas care ne cheamă,

Un glas de implorare ce se înalţă sus,

Un glas de închinare spre-aceeaşi ţară-mamă.

——————————————

De-o ţară şi de alta acum nu mai vorbiţi,

Ardealul, Bucovina s-adună de la sine:

Prin lupte şi morminte, prin sânge şi ruine,

Suntem pentru vecie nedespărţit uniţi.

 

Din poeziile lui Nicolae Iorga, Vălenii-de-Munte, 1939.

Redacţia