"Stema
unei ţări reprezintă o compoziţie de simboluri
recunoscute ca autentice care, asamblate în mod judicios - după
principiile ştiinţei şi artei heraldice - alcătuiesc
astfel armorialul statului respectiv. Factorii care determină
specificul şi mesajul stemei sunt diferiţi: în raport
de istoria, spiritul public, aspiraţiile şi
sensibilitatea societăţii respective. Astfel, stema unui
stat poate să sugereze: unitate, putere... pacifism,
emanicipare, libertate etc."
(Ioan
Silviu Nistor, Stema României, Ed. Studia, Cluj-Napoca, 2003, p.
9)
|

|
După cum se ştie, primul război mondial s-a sfârşit cu
destrămarea imperiului multinaţional şi poliglot
austro-ungar, formarea statelor naţionale, inclusiv ale Austriei
şi Ungariei, în centrul şi estul continentului european, precum
şi cu proclamarea pe plan internaţional, ca un principiu de bază
al organizării societăţii omeneşti mondiale după
marea conflagraţie, a dreptului inalienabil al popoarelor la
autodeterminare. În aceste condiţii, România, care încă din
anul 1916, când a încheiat tratatul de alianţă cu Antanta, a
declarat că participă la războiul împotriva puterilor
centrale pentru a elibera teritoriile româneşti aflate sub stăpânire
străină şi a le alătura patriei mame, şi-a
realizat unitatea naţională şi de stat. Sacrificiile au
fost enorme; ţara, devenită teatru de război şi ocupată
în mare parte, a fost pustiită şi secătuită de toate
rezervele, căile şi mijloacele de transport au fost distruse, ca
şi alte numeroase bunuri materiale, fără să mai vorbim
de cele umane: morţi, mutilaţi, prizonieri, oameni care au pierdut tot ce le aparţinea şi altele.
Conştienţi
de importanţa momentului, românii nu şi-au pierdut însă
cumpătul şi printr-o mobilizare exemplară, ca şi în
alte momente cruciale ale istoriei noastre, au trecut peste toate greutăţile
şi lipsurile şi cu o vitejie demnă de strămoşi au
reuşit să-şi elibereze ţara şi să alunge pe
duşmani. Între timp, pe baza dreptului universal la autodeterminare,
conaţionalii noştri din provinciile aflate sub stăpânire
străină, de departe majoritari sub aspect demografic, şi-au
proclamat independenţa şi voinţa nestrămutată de
a se reuni cu România, Patria Mamă. Rând pe rând, Basarabia la 9
aprilie 1918, Bucovina la 28 noiembrie 1918 şi Transilvania la 1
Decembrie 1918, s-au integrat
statului naţional român, formând România Mare.
Tratatul
de Pace de la Paris (1919-1920) va consfinţi apoi aceste realităţi
politico-sociale, ca fiind expresia voinţei poporului român de
pretutindeni şi corespunzătoare noilor principii internaţionale
ce urmau să guverneze politica mondială în viitor.
În
ceea ce priveşte Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul,
noua lor situaţie a fost consfinţită prin Tratatul de Pace
de la Trianon din 4 iunie 1920, încheiat între Puterile aliate, inclusiv
România şi Ungaria. Deşi o bună parte din teritoriile de
vest ale acestor provincii au fost lăsate în afara graniţelor
României reîntregite, nerespectându-se tratatul secret cu Antanta din
17 martie 1916 cu privire la condiţiile intrării în război
de partea aliaţilor, datorită comportării dictatoriale a
reprezentanţilor marilor puteri şi numeroaselor intrigi şi
acţiuni oculte ale duşmanilor noştri, reprezentanţii
României au semnat documentul pentru a nu se mai prelungi tratativele
spre rezultate şi mai puţin favorabile.
Se
cunoaşte acum, în toate amănuntele ei, poziţia adoptată
de reprezentanţii Ungariei (din nou aceiaşi conţi şi
baroni strecuraţi la putere indiferent de forma de stat adoptată:
republică independentă: 16 nov. 1918; republică sovietică:
21 martie 1919; monarhie cu regentul Horthy Miklós 23 martie 1920) faţă
de Tratatul de la Trianon, la semnarea căruia ei au declarat oficial
că, în viitor, vor depune toate eforturile pentru anularea acestuia.
Şi s-au ţinut de cuvânt. Din păcate, calea aleasă
pentru atingerea acestui scop a fost de tip fascist, ea pricinuind multe
suferinţe atât propriului popor, cât mai ales locuitorilor de alte
naţionalităţi din teritoriile pierdute în urma
constituirii statelor naţionale vecine. După instaurarea
regimului hortist şi a "teroarei albe" a armatei sale, au
fost create zeci de organizaţii secrete, cu caracter fascist şi
cu misiunea de a impune prin violenţă, forţă şi
atrocităţi obiectivele guvernelor ce s-au perindat la conducerea
Ungariei, obiective cu caracter revanşard, revizionist (evident, al
Tratatului de la Trianon), antisemit şi antidemocratic. Este de înţeles
că primii care au aderat la asemenea acţiuni au fost fiii
claselor dominante din Ungaria, în primul rând ai aristocraţiei
şi organizaţiile secrete naţionaliste şi teroriste de
tip fascist, conduse de ofiţeri hortişti. Din păcate, pe măsura
trecerii timpului, datorită unei propagande violente şi
continue, curentul oficial de stat al revizionismului şi
iredentismului a fost îmbrăţişat şi de elemente din
alte straturi sociale, în deosebi de către tinerii educaţi de
mici în acest spirit.

|

|

|
Emblema Daciei (preromane) dupa cronicarul
Nicolae Costin |
Proiectul de stema romanesc pentru
Transilvania elaborat de catre revolutionarii pasoptisti |
Stema Principatelor romane unite la 1859
avand ca tenanti femeia daca si leul biped (pictorul Carol Popp de
Szathmary). |
 |
 |
Stema Romaniei Mari din 1921. |
Stema Romaniei din 1992. |
Mai
trebuie precizat că regimul hortyst a colaborat în mod permanent cu
fascismul din Italia şi Germania, pe aceeaşi linie, a revizuirii
hotărârilor Conferinţei de Pace de la Paris, părţile
făcându-şi servicii reciproce.
Problema
cea mai gravă însă a fost organizarea în secret a
iredentismului şi în teritoriile pierdute, inclusiv în România, cu
ajutorul tuturor elementelor maghiare şi chiar nemaghiare care au
acceptat să sprijine, fiecare în felul său şi cu
mijloacele sale, ideea refacerii, cu orice preţ şi în orice
mod, a "Ungariei Mari milenare".
Evoluţia
politică din perioada interbelică, scăpată de sub
control, va duce la agresiunile statelor revizioniste asupra popoarelor
Europei, inclusiv la ocuparea militară a unora dintre acestea, şi,
implicit, la declanşarea celui de al doilea război mondial, cu
întregul lui cortegiu de nenorociri şi suferinţe. România va
suferi, în această perioadă, grave amputări teritoriale,
aici încadrându-se şi cedarea Transilvaniei de NV către
Ungaria, în urma odiosului Diktat de la Viena din august 1940. Sunt greu
de descris atrocităţile, suferinţele şi privaţiunile
de tot felul la care a fost supusă populaţia românească
din această parte a patriei pe tot parcursul ocupaţiei hortiste
(1940-1944), atât de către administraţia militară, cât
şi de cea civilă, ambele "ajutate" de elemente
iredentiste locale, pregătite, aşa cum am mai arătat, cu
mulţi ani înainte.
După
eliberarea, în 1944, a Transilvaniei de NV, în condiţiile
administraţiei militare sovietice provizorii, mulţi dintre
colaboratorii hortyştilor şi-au schimbat cămăşile
negre şi verzi cu cele roşii (suntem convinşi că s-au
declarat urmaşii celor care au creat republica sovietică în
1919, desfiinţată prin forţă de români), devenind
comunişti şi cei mai aprigi promotori ai luptei de clasă
din România. Consecinţele acestei lupte se cunosc prea bine pentru a
mai insista asupra lor.
Oricum,
noi românii constatăm ambiţia şi tenacitatea acestor
oameni în realizarea, chiar şi numai parţială, a
scopurilor fixate de antecesorii lor la sfârşitul primului război
mondial, precum şi permanenta adaptare la noile condiţii.
Metodele folosite sunt aceleaşi din totdeauna: căsătoriile
mixte, mita, şantajul politic, accesarea de posturi cheie în
aparatul de stat, comasarea forţelor în anumite zone sau localităţi
şi altele (gurile rele spun că în perioada comunistă
Bucureştiul - capitala României - a ajuns al doilea oraş, după
Budapesta, ca număr al populaţiei maghiare).
Să
nu uităm, că în aceeaşi perioadă comunistă,
iredentiştii, deveniţi comunişti şi deci internaţionalişti
proletari, cu sprijinul sovieticilor şi profitând de slăbiciunile
şi incompetenţa comuniştilor români, au reuşit să
creeze acea enclavă cunoscută sub denumirea de Regiunea Autonomă
Maghiară în mijlocul statului român (1952-1968). Şi să nu
uităm nici ce s-a întâmplat în această enclavă cu românii
îndepărtaţi din posturi sau alungaţi, cu cei arestaţi,
condamnaţi şi, unii, ucişi în cadrul "luptei de clasă",
cu promovarea exclusivă a limbii maghiare în toate domeniile, cu
manualele din învăţământ, mai ales de istorie şi
geografie, cu hărţile publicate şi afişate şi cu
altele multe.
Astăzi,
iredentiştii au penetrat în organele centrale vitale ale statului
român şi lucrează intens, cu sau fără aprobare, la obţinerea
aceleiaşi autonomii etnice din centrul României, de data aceasta nu
numai culturale, ci şi teritoriale. Tupeul lor a ajuns până la
aberaţia ca România să se proclame Stat multinaţional. Nu
sunt ei de vină; în fond ei profită de împrejurări pentru
a-şi atinge scopurile naţionaliste. Suntem de vină noi
şi conducătorii pe care i-am ales, pentru modul inadmisibil în
care am tratat problemele de interes naţional ale ţării
noastre.
De
multă vreme România nu mai este cea Mare. Oare, noi, românii, luând
ca exemplu revizionismul şi iredentismul maghiar, precum şi
succesele obţinute de către acesta, chiar şi numai parţial
sau temporar, nu am putea să promovăm un iredentism românesc
pentru refacerea ei?
Aici
este cazul să facem o precizare: poporul român nu are nimic de împărţit
cu cel maghiar, nici cu cel din Ungaria, nici cu cetăţenii români
de etnie maghiară din România, nu
doreşte să-i reproşeze nimic din faptele reprobabile ale
trecutului. Împrejurările istorice au făcut să devenim
vecini, să trecem prin nenumărate vicisitudini şi să
avem o soartă asemănătoare. De veacuri, popoarele noastre
nu au ştiut altceva decât să muncească din greu şi să-şi
facă datoria faţă de cerinţele statului.
Pentru
relele trecutului sunt vinovaţi cei care, pierzându-şi marile
averi şi afaceri grase, nenumăratele privilegii, care le
permiteau să trăiască în lene şi fără
obligaţii, dar mereu la conducerea treburilor obşteşti, au
învrăjbit popoarele noastre şi au organizat şi provocat
mereu dezastruoasele lor confruntări. La aceştia s-au adăugat
extremiştii de tot felul, dispuşi, pentru onoruri sau avantaje
materiale, să pângărească tot ce Dumnezeu a lăsat să
fie sfânt între şi pentru oameni.
Bine
ar fi ca istoria comună româno-maghiară, preconizată
recent de guvernele celor două ţări, să reflecte
realitatea istorică, oricât ar fi de dureroasă recunoaşterea
ei, şi astfel, lăsând la o parte vicisitudinile trecutului, să
păşim frăţeşte în noile relaţii
interstatale preconizate pentru bătrânul continent european.
În
ce-i priveşte pe secuii din România este bine să se reaminească
că ei au figurat printre naţionalităţile
privilegiate din Transilvania până în anul 1876, când, pe
baza legii administrative din luna martie emisă de către autorităţile
centrale de la Budapesta, scaunele secuieşti şi săseşti
au fost desfiinţate, teritoriile lor transformându-se în comitate
sau fiind afectate comitatelor vecine. În acest fel, s-au desfiinţat
autonomiile locale, comitatele fiind subordonate direct organelor centrale
ale statului maghiar. Deci, nu românii sau statul român au desfiinţat
autonomia din ţinutul secuiesc, revendicată din nou astăzi,
ci conaţionalii lor maghiari. În ce priveşte apartenenţa
lor etnică, secuii, care au fost şi ei maghiarizaţi în
perioada dualismului austro-ungar, ca şi românii de altfel, la recesământul
populaţiei României din anul 1992 s-au
declarat maghiari, astfel încât, în statisticile oficiale ale
statului nu mai figurează
decât câteva sute. Şi atunci de ce autonomia teritoriului secuiesc?
Dacă
ne-am reamintit ce este revizionismul şi iredentismul maghiar şi
cum au acţionat ele pe teritoriul României şi în afara
hotarelor ei, să vedem în ce măsură au intervenit şi
cum anume exponenţii lor mai vechi şi mai noi asupra însemnelor
suveranităţii de stat ale ţării noastre, respectiv
asupra stemei României, legiferate în anii: 1921 şi 1992.
Heraldiştii
români şi unii străini au stabilit că în emblema Daciei
preromane figurau doi lei bipezi, afrontaţi, cu gurile deschise,
deasupra lor fiind amplasată o coroană (desigur regală).
După reprezentările de pe monedele de bronz bătute la
Sarmisegetusa între anii 244-249 d.H., în stema Daciei Felix (romane) a
apărut o impunătoare femeie dacă, cu căciulă
şi sabie arcuită specifice dacilor, simbolizând geniul
poporului, vitejia şi bogăţia în grâne a pământului.
Stindardul D.F. din mâna stângă constituia simbolul credinţei,
acvila cu cununa de lauri în
cioc din dreapta femeii indica pe cuceritorii romani, iar leul leopardat
din stânga ei semnifica bărbăţia.
Aceste
însemne străvechi, dezvoltate sau combinate aveau să reprezinte
mai apoi naţiunea română din Transilvania, autohtonia şi
continuitatea ei.
După
cum au constatat specialiştii, stema Transilvaniei s-a stabilit abia
în anul 1595, pe vremea principelui Sigismund Bathory , ea reprezentând
doar simbolurile celor trei naţiuni privilegiate: ungurii, saşii
şi secuii, adică: vulturul negru de stepă (turul)
în zbor (ungurii); soarele şi semiluna de o parte şi
alta a vulturului (secuii), iar în partea inferioară a scutului au
fost amplasate şapte turnuri de cetate dispuse suprapus 3+4 (saşii).
Pe alte reprezentări heraldice de mai târziu, cele 7 turnuri apar aşezate
pe spinările rotunjite a 7 munţi, sau sunt eliminate, rămânând
numai cele 7 coline sau spinări de munţi.
Românii
din principat, nefiind recunoscuţi (după Unio Trium Naţionum)
ca naţiune receptă (legiuită), nu au fost reprezentaţi
în stema principatului. A fost meritul de necontestat al marelui domn
şi martir român Mihai Viteazul de a fi introdus în sigiliul său
de principe al statului român, reunificat pe teritoriul vechii Dacii
Felix, a simbolurilor care să-i reprezinte pe românii transilvăneni
prin cei doi lei afrontaţi, bipezi, care susţin cu labele
anterioare un pom (după unii o sabie) puternic înfipt cu rădăcinile
sale în pământul strămoşesc, alături de cele tradiţionale
ale Ţării Româneşti şi Moldovei. Însemnele heraldice
ale naţiunilor privilegiate, dar reduse ca număr de populaţie
în principat, nu au fost incluse în acest sigiliu.
Tot
lui Mihai Viteazul i se atribuie meritul de a fi realizat steagul tricolor
românesc, roşul reprezentându-i pe moldoveni, galbenul pe munteni
iar albastrul pe transilvăneni. Ambele însemne se vor perpetua în
timp, după suprimarea mişelească a domnului tuturor românilor,
ca cea mai de preţ moştenire a naţiunii noastre. Astfel,
mai mulţi domni români din secolele XVII-XVIII, atât din Moldova cât
şi din Ţara Românească, şi-au întocmit steme care
reprezentau ambele ţări româneşti (prefigurând viitoarea
lor unificare) şi chiar elemente heraldice transilvănene, cum ar
fi cei doi lei bipezi şi afrontaţi, ca tenanţi ai stemelor.
Revoluţionarii
români transilvăneni de la 1848-1849, cu vederi democratice mai
largi, corespunzătoare timpului, au propus Curţii imperiale de
la Viena un proiect de stemă a Transilvaniei, în care să fie
reprezentată şi naţiunea română majoritară în
principat. Astfel, pe scutul alungit şi împărţit pe
verticală în trei câmpuri, românii erau reprezentaţi la
mijloc prin femeia dacă din Dacia Felix (romană) cu însemnele
ei specifice şi flancată de acvila conturnată cu zborul în
jos şi cu cununa de lauri în cioc (dreapta) şi de leul
leopardat (stânga). În câmpul superior erau prevăzute simbolurile
ungurilor şi secuilor, iar în cel inferior cele ale saşilor.
Evident că proiectul nu a fost aprobat, dar el va inspira mai târziu,
pe specialiştii care vor alcătui armeriile României dintre anii
1866-1872, în sensul menţinerii, ca tenanţi ai stemelor, a
femeii dace şi a leului. În stema României, modificată în
anul 1872, ca şi în cea din anul 1881 (proclamarea ca regat) tenanţii
vor fi cei doi lei afrontaţi şi bipezi.
După
Marea Unire din 1918 s-a pus, din nou, cum era firesc, problema adoptării
unei noi steme a României Mari, care să reflecte noua ei situaţie
politică şi teritorială. Încă din anul 1919 s-au
format tot felul de comisii dar acestea s-au dovedit ineficiente. Ultima
dintre ele, cea constituită la 11 ianuarie 1921 şi care a luat
în discuţie proiectul de stemă al specialistului basarabean
Paul Gore, a tergiversat peste măsură aprobarea lui, discuţiile
fiind contradictorii asupra simbolurilor heraldice prin care să fie
reprezentată Transilvania. De asemenea, proiectul era lipsit de
imagini colorate, discuţiile purtându-se pe nişte schiţe
de mână. Este momentul favorabil al iredentiştilor maghiari.
Regele Ferdinand I, indispus de scrupulele autorului proiectului, nemaiavând
încredere în comisia care l-a avizat, apelează la serviciile unui
maghiar obscur din Cluj, József Sebestyén de Keöpeczi, mai mult pictor
decât heraldist, fără un statut ştiinţific, cu pretenţii
de nobil. Nu se ştie până în prezent cine i l-a recomandat
şi cine l-a introdus pe uşa din dos a cabinetului regal, dar
putem bănui cine au fost sprijinitorii şi sfătuitorii lui,
precum şi "incoruptibilii" din preajma suveranului. Astfel,
ungurul clujean, într-un timp record, "aranjează" stema
României Mari, fragmentând-o în cinci cartiere, pe care le aşază
astfel încât să ilustreze că statul naţional român este
de fapt un stat format prin înglobarea unor provincii şi regiuni
"răpite" de la statele vecine. Toate cartierele cu
emblemele teritoriilor "răpite" au fost aşezate pe
partea dreaptă (văzută din faţă) a compoziţiei:
sus bizonul din armeriile austriece ale Bucovinei (şi nu bourul
Moldovei), sub el stema Transilvaniei de la 1765 (fixată de împărăteasa
Maria Tereza) cu reprezentarea numai a celor trei naţiuni
privilegiate şi aşezată în aceeaşi poziţie pe
care o avea şi în stema Ungariei, iar jos, în unghiul scutului, cei
doi delfini afrontaţi ai Dobrogei. Sebestyén operează şi
unificarea stemelor Olteniei cu a Banatului pentru a reflecta faptul că
şi aceasta a aparţinut cândva austriecilor (1718-1739). În
plus, el prezintă regelui Ferdinand I, o planşă cu noua
stemă concepută de
el, bine realizată din punct de vedere artistic, ca pictură
heraldică, toate mobilele ei secundare fiind aurite ca în armeriile
austriece. Înţelegând (de la Sebestyén) că Transilvania este
o fostă provincie imperială a cărei stemă istorică
a fost fixată de împărăteasa Maria Tereza (?!), regele
Ferdinand, ca titular al prerogativelor monarhice succesorale,
a acceptat-o, ca principe german considerându-se, probabil, îndreptăţit
să păstreze şi să perpetueze o stemă consacrată
de un împărat romano-german, suveran al fostei sale patrii.
Oricum,
la 23 iulie 1921 stema a fost aprobată de rege, fiind publicată
în "Monitorul Oficial" din 29 iulie 1921. şi astfel, la
numai 2 ani şi 8 luni de la înfăptuirea României Mari, în
stema ei figura emblema cea veche a Transilvaniei, cea care reprezenta
cele trei naţiuni privilegiate, dar de departe minoritare sub aspect
demografic şi care i-a eludat pe românii majoritari, pe cei care au
instituit-o prin lupta şi jertfele lor continue. Stema astfel
concepută va fi menţinută până la abolirea monarhiei
din România la 30 decembrie 1947, constituind motiv de satisfacţie
pentru reformiştii şi iredentiştii care au folosit-o ca
argument serios în revendicările lor, mai ales pe plan internaţional.
(vezi pentru amănunte anexa 1).
Şi
pentru ca dezamăgirea noastră ca români să fie totală,
trebuie să arătăm că şi după revoluţia
din decembrie 1989, după un scenariu asemănător celui din
anul 1921, profitându-se de incompetenţa, lipsa de interes şi
poate, de lăcomie pecuniară a unora dintre politicienii noştri
de tip nou, la data de 10 septembrie 1992, Parlamentul României, aflat
deja în curs de dizolvare şi de predare a agendelor celui nou,
rezultat din alegerile generale, a votat, în mare grabă, printre
altele şi proiectul de stemă al României, care este tot cel a
lui Sebestyén de Keöpeczi, cu excepţia faptului că au fost înlăturate
însemnele monarhice şi s-au stilizat puţin, dar nesemnificativ,
desenele unor elemente de suport. De data aceasta "actorii" au
fost: intelectualul ungur Szabolcs de Vajay, cu pretenţii de
descendent al unei familii nobiliare ardelene, cunoscut ca om de litere,
ajuns, nu se ştie cum, vicepreşedinte al Academiei Internaţionale
de heraldică, apoi preşedinte al Societăţii Internaţionale
de Genealogie şi Heraldică şi preşedinte de onoare al
Societăţii Maghiare de genealogie şi Heraldică, ca
"sfătuitor", conf. dr. Maria Dogaru din Bucureşti,
membră a Comitetului internaţional de Sigilografie, ca
"executant" şi, deja prea cunoscutul miliardar de origine
maghiară George Soros, ca finanţator. Comentariile sunt de
prisos (pentru amănunte vezi anexa 2).
Şi
astfel, în plin avânt de "democratizare" a României, aceiaşi
iredentişti ambiţioşi, sprijiniţi, în mod conştient
şi pentru infime şi infame avantaje materiale, de persoane fără
conştiinţă naţională, ca şi de
superficialitatea celor promovaţi să ne conducă faţă
de interesele naţionale ale patriei noastre, au reuşit, din nou,
să ne terfelească istoria şi să ne speculeze slăbiciunile.
Pentru
cei interesaţi să cunoască întreaga evoluţie a
stemelor ţărilor româneşti şi, mai apoi, ale Statului
Naţional Român, recomandăm studiul critic al prof.univ.dr. Ioan
Silviu Nistor, cu titlul "Stema României - istoria unui
simbol", apărută la Editura Studia din Cluj-Napoca, în
anul 2003, lucrare foarte documentată şi bine ilustrată,
din care am copiat şi noi cele 2 anexe.
La
finalul cărţii sale, autorul recomandă o nouă compoziţie
a stemei României, care să elimine neajunsurile semnalate şi să
reflecte fidel statutul Statului
Român "naţional, unitar, suveran, independent şi
indivizibil" (art. 1 din Constituţie).
Până
în prezent memoriile harnicului autor al cărţii adresate Preşedenţiei
României, Parlamentului, cabinetului primului ministru ca şi
articolele şi conferinţele din mass-media au rămas
fără rezultat, cei care s-au perindat la conducerea
ţării neînvrednicindu-l măcar cu un răspuns. Să
sperăm că, măcar odată, cât de târziu, dar înainte
de "federalizarea" României, cei în drept să se sesizeze
şi să acţioneze în consecinţă.
Fundaţia
"Alba Iulia 1918 pentru Unitatea şi Integritatea României";
Societatea
"Avram Iancu", filiala Alba Iulia;
ASTRA,
Alba Iulia;
Veteranii
de război, filiala Alba Iulia;
Cultul
Eroilor, filiala Alba Iulia.
Anexa
I
(Din
volumul: Ioan Silviu Nistor: "Stema României. Istoria unui
simbol", Ed. Studia, Cluj-Napoca, 2003)
5.
Diversiunea străină - misiunea lui József Sebestyén de Keöpeczi
În această fază a lucrărilor Comisiei, intervine un moment
greu de înţeles. Deşi proiectul era aprobat de către
membrii Comisiei şi înaintat autorităţii supreme, regelui,
se produce o schimbare diametral opusă. Posibil că după
fixarea proiectului de stemă, în martie-aprilie 1921, regele,
indispus de scrupulele lui Paul Gore şi de unele atitudini nefericite
ale acestuia, pierzându-şi răbdarea şi nemaiavând încredere
în eficienţa Comsiei, a apelat la un om obscur, introdus, nu se
ştie cum, pe uşa din dos a cabinetului regal, căruia
suveranul i-a cerut, înainte ca acesta să-şi expună
propriile vederi, să aducă modificări radicale proiectului.
Omul la care ne referim, introdus pe căi oculte şi de către
forţe oculte, era József Sebestyén de Keöpeczi. El a apărut
exact în momentul nevralgic al întregii chestiuni. În lipsa lui Paul
Gore, plecat la Chişinău - după cum afirmă Gheorghe
Bezviconi, reluând constatarea lui Dimitrie Onciul - "s-a recurs la
serviciile unui pictor heraldic ungur din Ardeal". Aici se pune o altă
problemă, una de fond. Care era competenţa în ştiinţa
şi arta heraldică a lui Keöpeczi? Cu un an înainte de prăbuşirea
Imperiului austro-ungar, acesta publică un material, în (cunoscuta
de acum) revista maghiară de heraldică şi genealogie -
'Turul" - de la Budapesta, despre stema Ardealului. Deşi în
aparenţă este un studiu, acesta nu este altceva decât o înşiruire
de ilustraţii, însoţită de un text diluat şi puţin
concludent, fapt ce demonstra că el era într-adevăr un pictor
şi nu un heraldist.
Ceea ce surprinde însă este modul în care au fost gândite variantele
posibile ale evoluţiei politice ulterioare spre a putea fi
contracarate cele nefavorabile intereselor revizioniste ungureşti.
Studiul apare după exact 50 de ani de la impunerea regimului dualist
austro-ungar discriminator, în scopul reconstituirii şi readucerii
în atenţia opiniei publice a stemei Transilvaniei, după ce ea
fusese împinsă în uitare de către aceleaşi interese
politice maghiare, odată cu anexarea Transilvaniei la Ungaria. Se
dorea restabilirea identităţii Transilvaniei autonome de
dinaintea anului 1867, tocmai de către cei care au făcut tot ce
era posibil ca ea să fie topită în structura statului maghiar.
În principal, date fiind circumstanţele politico-militare de la sfârşitul
primului război mondial, se urmărea fie ca Transilvania să
fie integrată Ungariei independente, fie să se încerce o formulă
autonomă. De altfel, întregul număr al revistei amintite pe
anul 1917 este consacrat reconstituirii stemei istorice a Ungariei şi
a teritoriilor încorporate.
Acesta este singurul "studiu" cunoscut despre stema Transilvaniei
(prezent în bibliografii) al lui Ke6peczi, individ cu pretenţii de
nobil, fără un statut ştiinţific, omul perfect spre a
fi manipulat de către cercurile subversive, capabil să-i
manipuleze pe alţii de bună-credinţă. Sunt datele unei
situaţii create care aruncă şi mai mult în confuzie şi
jenă modul cum au evoluat lucrurile.
Învestit cu misiunea de a desăvârşi stema României, intrusul
procedează rapid la maltratarea ei. El fixează armele
Transilvaniei în compoziţia din 1765, fără să întâmpine
nici o rezistenţă notabilă, operând în plus rocada cu
Dobrogea, în cartierul 4, ca să fie exact pe acelaşi cartier pe
care l-a avut în stema Ungariei.
O altă modificare importantă apare la armele Moldovei, unde este
înfăţişat bourul în nuanţă întunecată,
desenat ca un bizon, exact ca în armele austriece ale Bucovinei. De
asemenea, tot ca în armele austriece, toate mobilele secundare sunt acum
de aur. Keöpeczi a făcut cu prisosinţă dovada că
poate fi pionul unei diversiuni de amploare, amplasând în stema României
Mari - înfăptuită prin lupta eroică a oştenilor ei
şi prin aplicarea unor principii democratice în viaţa internaţională
- simbolurile dominaţiei şi intereselor ungaro-austriece. Tot pe
această linie se situează şi o altă "inovaţie"
a sa - cuprinderea Banatului în stema Olteniei, care a fost astfel
completată, dorindu-se, deci, să se sublinieze faptul că însăşi
Oltenia a fost sub dominaţie austriacă (1718-1739) şi
trebuia marcat prin noile armerii statale.
În configurarea imaginii de ansamblu a stemei, compusă din cinci
cartiere, Keöpeczi urmărea încă un lucru. Anume acela de a
ilustra, prin fragmentarea stemei, caracterul compozit al statului naţional
român unitar, format prin înglobarea de provincii şi regiuni
"răpite" de la statele înconjurătoare, cum susţineau
Moscova şi Budapesta.
După ce isprava a fost dusă la capăt şi
"geniala" lui operă a primit aprobarea, Keöpeczi a
publicat un articol prin care o prezenta. Articolul este un text fad, o
prezentare excesiv de sumară şi de formală, deşi, dată
fiind importanţa problemei, autorul ar fi trebuit să-şi
expună concepţia şi să-şi asume responsabilitatea
faţă de ceea ce a făcut. Despre modul cum este figurată
Transilvania spune: "În stânga sunt armele vechiului Mare Principat
al Transilvaniei cu părţile
Crişanei şi Maramureşului". Dar autorul nu numai că
nu-şi asumă responsabilitatea întocmirii stemei, dar nici măcar
nu are onestitatea minimă de a-şi semna articolul. Iar ca
lucrurile să fie şi mai clare, redacţia a renunţat
şi ea la cuprinsul numărului de revistă, aşa cum au
toate celelalte numere, tocmai pentru a nu se cunoaşte autorul
articolului şi grava denaturare a lucrurilor la care acesta s-a
pretat.
Proiectul stemei "ajustată" de Keöpeczi a fost prezentat de
către Comisie regelui, printr-un funcţionar al Ministerului de
Interne, spre consultare. Suveranul însă, probabil insuficient
informat şi, desigur, presat să vadă întreaga chestiune
rezolvată, l-a semnat şi prin aceasta l-a sancţionat - după
cum consemnează Sever Zotta, faptul
fiindu-i comunicat de către Dimitrie Onciul. Considerăm că
în evoluţia faptelor un rol important pare să-l fi avut următorul
aspect. Proiectul lui Paul Gore, asupra căruia Comisia şi-a dat
acordul, nu era desenat profesionist, ci doar schiţat, având, aşadar,
un aspect nu prea convingător. Tocmai pentru aceea Gore a recomandat
invitarea a doi cunoscuţi pictori heraldici din Austria. Mai mult, el
recunoaşte în mod deschis acest lucru, când arată că a
participat la şedinţele Comisiei, la Bucureşti, în lunile
februarie şi aprilie 1921, unde "am venit cu proiectul meu de
stemă, făcut în culori de mine şi însoţit de o
explicaţie specială". Lucrările Comisiei au fost
fructuoase şi "în luna aprilie, la ultima şedinţă
a Comisiunii, am hotărât definitiv proiectul stemei, care reprezintă
o oarecare modificare a proiectului meu". Proiectul lui Keöpeczi însă
era desenat profesionist, acesta fiind pictor heraldic, prin urmare era
prezentat într-o formă finală şi convingătoare. Se
prea poate ca regelui să i se fi transmis şi următoarea
interpretare îmbietoare. Transilvania era o fostă provincie imperială,
având o stemă istorică consacrată de Maria Tereza, care se
impune a fi menţinută.
Prin urmare, regele Ferdinand, ca titular al prerogativelor monarhice
succesorale, avea motivele necesare de a păstra stema Transilvaniei
intactă. Aceasta cu atât mai mult cu cât în calitate de principe
german se considera, probabil, îndreptăţit, sub raportul
sensibilităţii, să păstreze şi să perpetueze
o stemă consacrată de un împărat romano-german care fusese
suveranul fostei sale patrii. Orgoliul monarhic şi dinastic ar fi
putut să-şi aibă importanţa lui în luarea deciziei.
Într-una din scrisorile adresate directorilor de ziare, Paul Gore mărturiseşte:
"Credeam - tot aşa ca şi alţi membri ai Comisiunii - că
proiectul nostru e definitiv, cu atât mai vârtos, că în felul
acesta ne-a lămurit şi d-l preşedinte al Comisiunii, d-l
ministru de Interne C[onstantin] Argetoianu. După dorinţa
exprimată de M.S. regele, am prezentat Majestăţii sale
descrierea proiectului stemei în limba franţuzească, care se
socoteşte ca cea mai scurtă şi precisă în ştiinţa
heraldicii". Dar, cu totul pe neaşteptate, "am primit în
luna iunie [1921] o telegramă, care mă cheamă din Chişinău
la Bucureşti, la şedinţa Comisiunii, pentru compunerea
stemei Ţării". Se făcea precizarea că "sunt
propuneri pentru importante modificări". Neputând pleca la
Bucureşti, din motive familiale serioase, "am răspuns că
nu pot să vin şi, în acelaşi timp, am rugat să mi se
trimită la Chişinău, în caz dacă se va face vreo
modificare a proiectului definitiv întărit de Comisiune, descrierea
proiectului nou de stemă. Nu mi s-a trimis nimic".
După legiferarea stemei, Paul Gore îi scrie lui Sever Zotta într-o
stare de dezamăgire accentuată: "Când am văzut
desenul şi descrierea stemei în "Monitorul Oficial" abia
[...] n-am leşinat de ruşine, indignare şi durere". Într-o
altă scrisoare din Iaşi, datată 26.09.1921, Gore arată:
"Prin această scrisoare ţin să aduc la cunoştinţa
persoanelor cari se interesează de stema Ţării, aşa
cum s-a legiferat în scris si imprimat în "Monitorul Oficial",
o socotesc compusă cu încălcarea legilor şi regulilor
heraldice şi lipsită de stil potrivit şi gust artistic.
Prin aceasta îmi degajez complet responsabilitatea morală şi
ştiinţifică la compunerea acestei steme". Indignarea
lui este atât de puternică încât o exprimă sentenţios într-o
scrisoare adresată, probabil, lui C-tin Argetoianu: "E ceva ruşinos
înaintea Europei, pentru demnitatea noastră naţională".
De remarcat, că Paul Gore nu contestă stema din punct de vedere
istoric şi etnic, care este cea mai mare anomalie a acesteia, ci din
punctul de vedere al ştiinţei şi artei heraldice. Faptul
rezultă cu claritate şi din următorul pasaj: "Stema
actuală nu este o stemă în sensul special al termenului acesta
juridic şi heraldic, ci un fel de caricatură a temei. Stilul în
care este făcută această stemă nu este cunoscut în
heraldică şi nu se potriveşte deloc cu însemnătatea
acestui simbol aşa de important, mai cu seamă în relaţiile
internaţionale ale statelor europene [...]. Heraldica cunoaşte
numai trei stiluri: gotic
vechi, gotic târziu şi renaissance. Tot ce nu corespunde acestor
trei stiluri, bine stabilite în heraldică, este o erezie cu atât
mai neacceptabilă şi monstruoasă cu cât chestia priveşte
stema unei ţări, acest document oficial, serios şi impunător".
Dezamăgit, Paul Gore s-a retras în biblioteca lui, regretând că
atunci când ar fi putut să fie de folos cu specialitatea lui rară
şi preţioasă statului român unificat, într-un moment hotărâtor
al devenirii acestuia, nici atunci nu i-a fost dat. Deprimat, şi-a
dat demisia de la Comisia Monumentelor Istorice, de la Arhivele Statului
şi de la Muzeul Naţional. Dar numai ultima demisie i-a fost
primită, cu o măgulitoare adresă de consideraţie
şi mulţumire, cu data de 26 noiembrie 1921, din partea lui
Octavian Goga, atunci ministru de stat. Cât despre atitudinea Comisiei
din care a făcut parte, aceasta, acum într-o formă modificată,
reacţionează în momentul decesului lui Paul Gore, survenit la 8
decembrie 1927. Atunci, Comisia consultativă heraldică pentru
revederea stemelor judeţelor şi oraşelor - la lucrările
căreia Gore, deşi invitat, a refuzat să participe - care
tocmai si-a încheiat etapa principală a activităţii, a
publicat o dare de seamă în "Revista Arhivelor", în care
deplânge pierderea lui Paul Gore, "învăţatul heraldist
şi marele patriot [...]. Ca heraldist de frunte a colaborat cu mult
zel la alcătuirea stemei României întregite, stemă care se
datoreşte, în mare parte, indicaţiilor lui". Realitatea
era însă alta, stema în forma ei finală este consecinţa
confuziilor, ambiguităţilor, inconsecvenţelor şi greşelilor
comise, de care a ştiut să profite din plin Keöpeczi.
Aşadar, în aceste condiţii, stema Regatului României a fost alcătuită
în forma ei definitivă de József Sebestyen de Keöpeczi, aprobată
de rege la 23 iulie 1921 şi publicată în "Monitorul
Oficial" la 29 iulie 1921.
În fond, personajul nu a făcut o lucrare de concepţie heraldică,
ci pur şi simplu a juxtapus nişte steme preexistente, într-o
compunere compozită, eclectică, asamblată tendenţios,
necritic. Concluzia nu poate fi - în viziunea lui Keöpeczi - decât una
singură: România a anexat Transilvania, provincie locuită de
unguri, saşi şi secui, fapt confirmat de stema ei istorică,
recunoscută ca un adevăr de necontestat chiar de către români,
care au păstrat-o în mod integral. Pe de altă parte, se pune întrebarea
cum pot sta alături, în aceeaşi stemă, armerii judicios
alcătuite, potrivit procesualităţii istorice reale, precum
stemele Ţării Româneşti şi Moldovei, cu stema falsă
a Transilvaniei, concepută pe considerente de dominaţie politică
şi exclusivism etnic şi, culmea, acum omologată tocmai de
cei care au fost ţinta discriminărilor, prin păstrarea ei
ca fiind imutabilă? Totul devine neverosimil! Modul rapid în care
s-a acţionat, având totul pregătit din timp, confirmă
punctul nostru de vedere.
Cu aceasta, Keöpeczi şi-a făcut datoria şi a dispărut
definitiv de pe scena manevrelor politice sub veşmânt heraldic, aşa
cum a dispărut din orizontul bibliografic de specialitate. Cele patru
articole despre stemele oraşelor Braşov şi Cluj (ultimele
două scrise în timpul Dictatului de la Viena din 1940), nu sunt
concludente! Ne vine, de aceea, greu să înţelegem pentru ce J.N.
Mănescu contestă aprecierile celor care au cunoscut direct desfăşurarea
evenimentelor, afirmând că individul nu era un pictor, ci "un
eminent şi foarte cunoscut heraldist, aducând drept argument două
articole neprofesioniste, foarte puţin concludente. Singurul motiv
credem că a fost acela de a menaja dinastia în general şi pe
regele Ferdinand în special.
Desigur că o problemă care poate fi adusă în discuţie
este şi aceea dacă, în acel moment, nu existau în România
şi alţi specialişti competenţi. Dacă bătrânul
general Năsturel era decedat, se găseau în activitate o seamă
de specialişti de marcă, precum: eruditul Mateiu Caragiale
(1885-1936); Emanoil Hagi-Mosco (1882-1976), istoric şi publicist,
fondator al Comisiei de heraldică, genealogie şi sigilografie,
având contribuţii importante în domeniul heraldicii româneşti;
George D. Florescu (1893-1976), genealogist cu lucrări apreciate
privind boierimea munteană, şi Ioan C. Filitti (1879-1945),
istoric şi jurist, autorul unor lucrări de seamă privind
domniile fanariote şi domniile regulamentare. Nici unul dintre ei nu
a fost invitat, în partea finală, să facă parte din
Comisia pentru compunerea stemei României, aşa cum n-au fost invitaţi
nici învăţaţi competenţi din Transilvania.
***
Anexa
II
(Din
acelaşi autor)
4.
Dezbaterea proiectului stemei României în Adunarea Constituantă
Deşi trecuseră trei ani de la revoluţie, iar ţările
vecine ieşite şi ele din regimul comunist îşi rezolvaseră
problema stemei, la noi, chestiunea a fost mereu amânată din motive
nu îndeajuns explicate. Se reedita astfel situaţia din 1921 când,
în urma unor amânări succesive, s-a ajuns la rezolvare abia după
trei ani.
Comisia de heraldică şi-a început activitatea în 1990, pentru a
examina soluţiile posibile şi a cădea de acord asupra unui
proiect. Autoritatea legislativă iniţiază o acţiune în
acelaşi scop, Dan Marţian, preşedintele Camerei Deputaţilor,
cerând convocarea unei comisii de istorici care se întruneşte la 19
noiembrie 1990, apoi în iulie 1991, când aceasta s-a pronunţat
asupra unui proiect. Altă comisie s-a constituit din iniţiativa
Guvernului. Din acesta făceau parte alţi specialişti ce au
întocmit, de asemenea, un proiect de stemă ce a fost depus la
Parlament. Urmează constituirea Comisiei parlamentare, la 9 iulie
1992, care s-a întrunit abia la 18 august 1992.
Cum Adunarea Constituantă urma să-şi înceteze în curând
activitatea şi să fie organizate alegeri generale, pentru a fi
ales Parlamentul în forma prevăzută de Constituţia din
1991, autorităţile au comunicat, iar presa scrisă şi
audio-vizuală a difuzat ştirea, că problema stemei va fi
rezolvată de către noul Parlament care va fi ales. Apoi, pe neaşteptate,
proiectul a intrat în discuţia Adunării Constituante şi a
fost votat la 10 septembrie 1992. Nu putem să nu constatăm că,
în aceste condiţii, dar în alte împrejurări decât în 1921,
s-a procedat în mod pripit, oscilându-se între amânare şi
legiferare, cu aceleaşi efecte şi cu aceleaşi confuzii ca
şi în urmă cu peste 80 de ani.
..........................................................................................................................................................................
b.
O nouă diversiune şi efectele acesteia
Se dă cuvântul conf. dr. Maria Dogaru care spune: "Am dori să
subliniem faptul că această stemă este o dovadă a unui
trecut glorios, a unui trecut pe care ne mândrim să-l avem, dar
este, totodată, o stemă care demonstrează împlinirea
idealului naţional de la 1 Decembrie 1918". În stema Moldovei
"soarele, luna, semiluna sunt simboluri de veche tradiţie dacică",
ele amintind de simbioza daco-romană şi de civilizaţia românească.
Stema Banatului, cuprinzând un leu care trece peste un pod, este de
factură nouă, adoptată în 1918 şi inclusă în
stemă în 1921. Sunt cuvinte şi aprecieri măgulitoare
pentru parlamentari, spre a pregăti disimularea care urmează.
În ceea ce priveşte stema Transilvaniei, deşi Maria Dogaru
recunoaşte că a fost alcătuită la sfârşitul
secolului XVI şi începutul secolului XVII, ea afirmă:
"Pentru toată lumea dorim să spunem următoarele
lucruri: într-adevăr, această stemă, într-o anumită
epocă, a fost utilizată de naţiunile privilegiate din
Transilvania. Dar simbolurile respective nu sunt ale unor naţiuni
privilegiate, ci ale Transilvaniei, ale pământului şi ale
principatului ca atare. Acest lucru nu-l spunem noi, ci, spre cinstea sa,
un savant maghiar, şi anume Gazbloc de Wajay, preşedinte al
Asociaţiei Internaţionale de Heraldică".
"Deci, acest mare heraldist a demonstrat că simbolurile transilvănene
au fost alcătuite ca să desemneze pământul şi
principatul, iar atunci când naţiunile privilegiate au adoptat un însemn
n-au făcut altceva decât să smulgă, să iasă cu
un simbol din ceea ce exista deja în stema Transilvaniei. Pentru ca să
demonstrez necesitatea menţinerii lor, vă subliniez faptul că
la 1848, când românii, după revoluţie, au conceput o compoziţie
în care propuneneau reprezentări proprii, ei menţineau vechile
simboluri, aceste cetăţi, soarele şi luna, la care se mai
adaugă un simbol de pe o monedă antică - provincia dacică".
Ne permitem să observăm că a spune nu înseamnă a şi
demonstra, iar Gazbloc de Wajay nu poate fi invocat ca o autoritate ştiinţifică
neutră, spre a judeca definitiv lucrurile. Pentru cel care priveşte
în mod critic această problemă se creează impresia că
este reînviată fantoma lui József Sebestyén de Keöpeczi, în
persoana lui Gazbloc de Wajay, amândoi afişând prin nume ascendenţă
nobiliară, fiind legaţi peste veac prin interesul vădit de
a perpetua simbolul misticii maghiare - vulturul negru al stepelor
asiatice ce nu-şi mai găseşte liniştea, bântuind în
obsesiile sufletelor rătăcite.
Demonstraţia Mariei Dogaru conţine o suită de mistificări
pe care le enumerăm pe scurt. Dacă stema Transilvaniei este
constituită la sfârşitul secolului XVI şi începutul
secolului XVII, un specialist de bună credinţă trebuie să
precizeze că este tocmai perioada când, după lupta de la Mohács
din 1526, Ungaria sudică şi centrală devine paşalâc
cu centrul la Buda, iar Transilvania principat autonom sub suzeranitate
otomană, când o parte din ungurii de dincolo de Tisa, mai ales
nobili, au emigrat în Transilvania, unde din acel moment se agravează
problema convieţuirii interetnice ce va deveni eterna problemă
naţională. Prin urmare, însemnele heraldice consacrate atunci
aveau în mod clar semnificaţiile de exclusivism politic, segregare
şi dominaţie, fapt accentuat tot mai mult în perioadele următoare.
Acum sunt legiferate legile dependenţei personale (a iobăgirii)
şi cele de segregaţie etnică. Simbolurile fixate în stemă
nu erau, aşadar, nicidecum cele ale pământului Transilvaniei
şi ale principatului, ci heraldica a devenit arma demonstrativă
a dominaţiei arogante. Despre referirea la simbolul de pe moneda
"Provincia Dacia", Maria Dogaru avea datoria să informeze
în mod corect pe parlamentarii români şi nu să se rezume la o
referire vagă şi confuză. Pe de altă parte se face că
nu ştie că vulturul negru de stepă este elementul central
al stemei Transilvaniei, referindu-se doar la cetăţi, la soarele
şi luna ca vechi simboluri.
Iar dacă stema Transilvaniei este emblema acestui pământ, atunci
lucrurile stau cu totul altfel. Principatul este organizat în 1541, dar
începuturile istoriei românilor din Transilvania, prin strămoşii
lor îndepărtaţi, este mai veche cu 1500 de ani, trecând prin
fazele de simbioză şi continuitate daco-romană, cea a
romaniilor populare, a voievodatelor lui Gelu, Glad şi Menumorut
şi a urmaşilor lor, ca apoi să se concretizeze din punct de
vedere politic voievodatul Transilvaniei, formă specific românească
de organizare a puterii centrale. Aşadar, emblema acestui pământ
are o cu totul altă compoziţie, cea pretinsă de istoria
reală, adică una veridică, autentică şi
edificatoare, fixată în mod concludent de către Mihai Viteazul.
În ceea ce îl priveşte pe "acest mare heraldist", Gazbloc
de Wajay, preşedintele Asociaţiei Internaţionale de
Heraldică, noi considerăm că cei doi - Maria Dogaru este
şi ea membru al Comitetului naţional de Sigilografie - s-au întâlnit
sub zodia aceloraşi viziuni, convenind ce explicaţii să
furnizeze. Iată că Sebestyén din 1921 şi-a găsit, ca
prin minune, continuatori, oameni care acţionează la fel de
insidios şi de fără jenă (poate că este un
blestem al nostru ce face ca astfel de oameni să se găsească
tot timpul, pentru că spiritul lor se păstrează şi
resursele sunt nelimitate). Maria Dogaru uită, de asemenea, că
stemele statelor independente şi suverane le hotărăsc
parlamentele acestora în consens cu spiritul public şi conştiinţa
istorică a popoarelor respective şi nu mai ţin seama de
fixaţiile unor manipulatori care operează din interiorul sau din
afara ţării.
În ceea ce priveşte faptul că fruntaşii români au cerut,
după revoluţia de la 1848/1849, o stemă, în care se menţineau
vechile simboluri ale naţiunilor privilegiate, ne întrebăm cum
ar fi putut ei să facă altfel când conflictele interetnice au
luat proporţiile unui război civil, datorită spiritului de
dominaţie şi intoleranţă exacerbat al nobililor
unguri? Acesta a dus la uciderea a 40.000 de români, din care 10.000 au căzut
în lupte, iar 30.000 au fost asasinaţi, mulţi în cele peste
6000 de spânzurători ridicate în întreaga Transilvanie. Revoluţionarii
români socoteau că, în acele condiţii, ar fi un succes real
dacă românii, ca populaţia cea mai veche şi mai numeroasă
a provinciei, ar avea simbolurile lor în stema Transilvaniei. Dar această
cerere legitimă a fost respinsă, necum să obţină
ei îndepărtarea simbolurilor false şi vetuste, când nu le-am
putut îndepărta noi în 1921 sau 1992 în statul naţional
unitar român.
Cele spuse de Maria Dogaru în Parlament sunt consonante cu un comportament
ciudat, care a avut loc doi ani mai târziu, ca dovadă că este
consecventă în poziţia sa cel puţin discutabilă. În
toamna anului 1994 ne-am întâlnit în cadrul şedinţei Comisiei
municipale de heraldică Cluj-Napoca, pentru stabilirea stemei
municipiului, d-na Maria Dogaru reprezentând Comisia Naţională
de Heraldică. Atunci, ea a adoptat, spre surprinderea tuturor, o
atitudine arogantă, de superioritate şi dictat, căutând să-şi
impună punctul de vedere cu orice preţ, venind cu nişte
planşe de stemă prestabilite. A blocat discuţiile, nepermiţând
exprimarea opiniilor cu privire la modelele prezentate în concurs, în faţa
Comisiei de jurizare, ceea ce a dus la compromiterea şi suspendarea
şedinţei. Atât în şedinţa Camerei Deputaţilor,
cât şi în şedinţa de la Cluj-Napoca, în luările
sale de cuvânt obişnuia să rostească, în mod obsesiv
şi cu emfază: "Sunt heraldist!".
...........................................................................................................................................................................
Controversata autoare, deşi scrie despre Comisia consultativă
heraldică pe opt pagini, nu rezervă decât o jumătate de
pagină referitoare la elaborarea stemei României în 1921, fără
să spună nimic despre componenţa Comisiei, problemele apărute,
proiectele depuse, atitudinea personalităţilor, contribuţii,
autenticitatea stemei, iar în bibliografia lucrării, de altfel bogată,
numele lui Keöpeczi nu apare cu cele două articole ale sale. Nu
spune, de asemenea, nimic despre stemele create în 1972, la care a
contribuit în mod direct, în calitate de consultant, expert etc. S-a
eschivat, totodată, să se refere în carte la stema României
legiferată în 1992, la care a contribuit în mod decisiv, reuşind
să întoarcă lucrurile în favoarea propriului său proiect,
după ce acesta fusese respins în Comisia de heraldică. Păstrează
tăcere şi în privinţa deplasărilor oficiale prin
ţară, în calitate de vicepreşedinte al Comisiei de
genealogie şi heraldică, în care, realizând un adevărat
tur de forţă, a împărţit cu dărnicie indicaţii
preţioase, impunând în multe locuri modele care nu aveau nimic de-a
face cu tradiţia locală autentică din judeţe şi
municipii, vorbind în numele altor vremi şi al altor realităţi.
Aşa s-a întâmplat şi la Cluj-Napoca, în 1994, când a încercat,
într-o formă dură şi intolerantă, să respingă
proiectele depuse Comisiei municipale de heraldică şi să
impună o soluţie artificială, fără nici o legătură
cu realitatea. A compromis şedinţa şi s-a văzut nevoită
să se retragă atunci când şi-a dat seama că este
dezavuată de cei prezenţi. Dezlegarea acestor cedări şi
"rătăciri" vine din partea lui Gabriel-Silviu Jivănescu
care semnează Postfaţa cărţii Mariei Dogaru, din
partea Editurii JIF, de unde rezultă nişte lucruri cât se poate
de interesante. El se declară mai întâi adept al revenirii la însemnele
României Mari, cu unele revizuiri necesare, pe care cei 40 de ani de
discontinuitate le făceau posibile. Trebuie să ne întemeiem pe
realitatea că Ţările Române au fost în număr de
trei, cu rol de subiecte constitutive ale României moderne.
Apare o mărturisire foarte concludentă pe care Gabriel-Silviu Jivănescu
o face cu dezinvoltură: "Am fost şi eu partizanul unei
inovaţii pentru simbolul Ardealului - un leu - însemn care, singur,
nu mai fusese folosit vreodată. În şedinţele Comisiei de
heraldică, în cursul unor furtunoase dezbateri, doamna dr. Maria
Dogaru a demontat toate argumentele mele, fiind (în ciuda tuturor
presiunilor academice şi politice, neastâmpărate nici astăzi)
un apărător al vechilor însemne ale Principatului
Transilvaniei".
Iar ca lucrurile să fie limpezi pentru toată lumea, nemairămânând
nici un dubiu, autorul postfeţei spune: "Nu în ultimul rând,
apariţia acestei cărţi se datorează sprijinului
financiar acordat de Fundaţia Soros [...] în virtutea unui contract
de împrumut condiţionat [...], această întreprindere se
potriveşte perfect cu filozofia domnului George Soros [...] de a
sprijini eforturile cu caracter reparatoriu. În fapt această lucrare
redă publicului larg si specialiştilor o parte importantă a
patrimoniului naţional". Trebuie să recunoaştem că
nici nu se putea spune mai clar acest lucru.
..........................................................................................................................................................................
Identificarea acestui Gazbloc de Wajay a creat autorului cărţii o
serioasă problemă. Fie că Maria Dogaru fabulează,
invocând nume şi autorităţi ştiinţifice fictive,
pe care în acel moment deputaţii nu aveau posibilitatea să le
verifice, fie că este vorba de o confuzie. Căutând în
enciclopediile şi alte lucrări maghiare generale şi
tematice, am constatat, spre suprinderea mea, că "faimosul"
heraldist era total ignorat. Mi-am spus atunci că Maria Dogaru, chiar
dacă invocă şi pronunţă cu aplomb nume, spre a fi
mai convingătoare şi a-şi impune punctul de vedere, s-ar
putea să cunoască doar vag şi aproximativ adevărata
situaţie. Am lărgit documentarea şi am ajuns la concluzia că
o posibilă confuzie o putea face cu un alt intelectual ungur pe nume
Szabolcs de Vajay, în privinţa căruia corespund şi unele
date. Nici el, ce-i drept, nu apare în ultimele enciclopedii maghiare:
Alopismereti Kislexikon. Budapest, 1988; Akadémiai Kislexikon. Kötet
I-II, Budapest, 1989-1990. În baza de date a Bibliotecii Naţionale
Maghiare de la Budapesta apare ca om de litere, cu lucrări
circumscrise acestui domeniu. Tocmai de aceea, singura enciclopedie
maghiară în care este consemnat este una de profil: Uj magyar
irodalmi lexikon. Kötet 3. Budapest, Akadémiai Kiadó, 1994, p.
2183-2184. Szabolcs de Vajay (n. 1921) este descendent al unei familii
nobiliare ardelene, absolvent al Facultăţii de Litere, după
care urmează şi cursuri de drept. Enciclopedia citată îl
consideră istoric literar, calitate în care efectuează stagii
lungi în străinătate: 1948-1953 (adică imediat după
semnarea Tratatului de Pace cu România, la 10 februarie 1947, act juridic
internaţional prin care se consacra revenirea Transilvaniei de Nord
în cadrul statului român) în America de Sud; 1953-1958 în Franţa,
iar între 1959-1983 în Argentina, unde este parlamentar şi funcţionar
UNESCO. În virtutea acestui turneu (care a fost, foarte probabil şi
propagandistic), prin cercurile care l-au sprijinit devine pentru anii
1961-1976 vicepreşedinte al Academiei Internaţionale de Heraldică,
în 1980 este învestit cavaler de Malta, în 1981 îşi concentrează
preocupările pentru studierea Coroanei Sf. Ştefan, iar între
anii 1982-1986 este propulsat preşedinte al Societăţii
Internaţionale de Genealogie şi Heraldică, ca în 1986 să
devină preşedinte de onoare, funcţie pe care, din 1989, o
va deţine şi la Societatea Maghiară de Genealogie şi
Heraldică. Din 1992 este reprezentantul Ungariei în Consiliul
UNESCO. Cercetând preocupările şi lista lucrărilor lui
Szabolcs de Vajay, reţinem următoarele două titluri:
Ordinis Sancti Johannis in Hungaria Thesaurus ac Corpus. Obendientia
Brandenburgensis. Repertorium Historicum Familiarum quibus Milites
procedent. Paris, 1987. Este o carte de 726 p. care apare în regim
privat, cu un colectiv de referenţi purtători de titluri
nobiliare, cuprinzând prezentarea familiilor nobile maghiare, între care
şi conţii de Vajay, şi un album cu blazoanele acestora.
Este o carte impregnată de spirit anacronic şi grandomanie
vetustă. O altă lucrare este Répertoire des travaux publies,
conférences et cours donné et compositions héraldiques établies
1943-1991 par Szabolcs de Vajay. Debreczen, 1991.
Prezentarea acestor date, activităţi şi responsabilităţi
îndeplinite vreme de peste o jumătate de veac ne demonstrează cât
se poate de clar gradul de calificare efectivă, veritabilă sau
de conveninenţă, ca specialist în heraldică al lui
Szabolcs de Vajay, care era competenţa sa reală, el preocupându-se
doar în mod sporadic şi conjunctural de heraldică, şi măsura
în care el era îndreptăţit să facă recomandări
pentru compoziţia stemei României, având în vedere şi
discutabila sa bună credinţă faţă de interesele
româneşti, faţă de individualitatea şi integritatea
statului român şi, implicit, de simbolurile sale autentice.
***
|
|