România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Ne cheamă Bălgradul

   

 În zarea primenită de năpraznica furtună a sângelui, fulgeră. Fulgeră fără  zăbavă. E spada însângerată încă a arhanghelului voievod Mihai Viteazul. Ea fulgeră de dincolo de moarte, din împărăţia veşniciei. Şi fulgerarea ei învăluie în lumina dumnezeiască toate olaturile locuite de români. Trezeşte simţiri necunoscute. Deşteaptă nădejdi amorţite de temere. Învie credinţe ferecate de slujile iadului. Îndeamnă la drum, la drumul de veşnică biruinţă, spre Bălgradul lui atât de drag, la înfăptuirea visului mare şi sfânt, căruia dându-i măreaţa înfăţişare, s-a jertfit.

 Buciumul de chemare zguduie văzduhul. E buciumul craiului vestit al munţilor, al lui Iancu. EI strânge colaboratorii lui Traian, vitejii legionari. Căci are multe nelegiuiri să răzbune: strălucirea plină de farmec de la Bălgrad, risipită şi călcată în ţarină pe câmpia de ruşine a Turzii, sângele lui Horea, Cloşca şi Crişan, rupţi în faţa Bălgradului pe înfiorătoarea roată a morţii de păgânească chinuire. Da, Bălgradul e cetatea visurilor noastre de durere şi de biruitoare mângâiere. În zile când tăcerea ne împreună ea zidurile temniţelor, când eram siliţi să ne înăbuşim simţirea şi oftarea, la tine falnica cetate îşi purta sufletul neamului, toată durerea lui adâncă şi toate visurile de sfielnică nădejde cari mai îndrăzneau sa-l îngâne. Când părinţii noştri erau siliţi “Să strige că durerea lor e raiul, că-s fericiţi, când li se fura graiul cel plin de zâmbet şi de suferinţi”, tu sfântă cetate erai stanca de mântuire a credinţei lor. Ca din chinurile uriaşe ale celor sfîşiaţi pe roată ş-a împletit o sfântă melodie ce le întărea auzul: imnul îngeresc pentru înfăptuirea idealului;şi prin trupurile lor sfâşiate, îmbucătăţite, întrezăreau argintata veşnicie a neamului, care creşte pentru a se uni la plinirea vremii, clădind împărăţia visată la gurile albastrei Dunări, de cântăreţul strămoş Ovid.

 Noi, drumeţii suferinţelor mari, am ajuns plinirea vremii. Dreptatea lui Dumnezeu e cu noi şi răsplata lui sfântă.

 Ne cheamă Bălgradul. Duhul drepţilor vlădiei şi al sfinţilor mucenici ne călăuzeşte în drumul spre praznicul mult aşteptat. Suferinţele ne chezăşuieşte îndreptăţirea praznicului. Să ne arătăm vrednici de jertfa cea cu bună mireasmă!

 Cu sufletul curăţit de orice patimă să ne apropiem de sfânta cetate, înfăptuind aici nădejdea şi visul de mântuire care i-a întărit în voinţa de a suporta chinurile păgâne.

 Să luăm duh sfânt şi să strigăm - răzbunând pe Mihai, Horea, Crişan şi Iancu - ne alipim cu toţii la falnicul regat România liberă”.

 Ne cheamă Bălgradul. Să mergem fraţilor!

 

1918 nov. 29, Sibiu

Manifestul "Ne cheama Balgradul", prin care sunt mobilizati toti romanii la marea infaptuire de la Alba Iulia.