“Nu
vă urez viaţă, căpitanii mei!
Dimpotrivă,
moarte, iată ce vă cei!
Ce
e viaţa noastră în sclavie, oare?
Noapte
fără stele, ziuă fără soare.
Cei
ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor
Merită
să-l poarte spre ruşinea lor!”
(D. Bolintineanu, Cea
de pe urma noapte a lui Mihai cel Mare)
În viziunea lui Bolintineanu,
domnul Mihai, ca un părinte care şi-a adunat fiii acasă,
alături de oşteni, face un legământ, invocând
sacrificiul pentru apărarea libertăţii şi demnităţii
neamului său. Aceasta a fost poruncă-testament pentru toţi
oştenii ţării, până când şi-au întins
hora în UNIREA CEA MARE.
Făclia, cu care marele
domn a făcut turul ţinuturilor româneşti, nu s-a
stins. În sufletele celor care refuză să se rupă de
trecut, “pohta” domnului Viteaz a străbătut veacurile,
cultivând dârzenie, hotărâre, cutezanţă, putere de
sacrificiu şi ne încălzeşte frăţietatea
şi astăzi. Se ştie că, după marii făuritori
de istorie românească, în următoarele momente de cumpănă
pentru existenta fiinţei noastre naţionale, sufletele ostaşilor,
aflaţi înaintea bătăliilor, erau îmbărbătate
de comandaţii lor prin amintirea izbânzilor înaintaşilor.
Şi, slavă Domnului, au fost destule asemenea momente, când
s-a declamat şi porunca lui Mihai!
Aici,
la
Alba Iulia.
de 410 ani, arde flacăra
Unităţii tuturor românilor, despărţiţi în
veacuri de furtunile vremurilor. Păstrată nestinsă în
aceste patru secole, făclia Viteazului ne luminează, ne încălzeşte
şi ne îndeamnă si astăzi să-i păzim strălucirea,
să-i cinstim sfinţenia, să nu-i întinăm măreţia.
|

|
Viteazul domn român a trecut prin existenţa neamului nostru
ca un taifun care a prăpădit tot ce era pericol pentru fiinţa
naţională. In timp scurt, a izbăvit ţara în cele
patru puncte cardinale, zdrobind ameninţarea şi raportând
domnilor străbuni că le-a împlinit visul, pentru că
„Unitatea naţională fu visarea iubită a voievozilor noştri
cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari. care întrupară
în sine individualitatea şi cugetarea poporului, spre a o manifesta
lumii. Pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră
şi muriră”.(N.Bălcescu, Mersul
revoluţiei în istoria românilor)
Harul cu care divinitatea i-a înzestrat sufletul, mintea şi
braţele l-a călăuzit încă din primii ani de afirmare,
când, aflat în demnitatea de ban al Craiovei, „...ajunse
a fi nădejdea tuturor, răzbunătorul atât de mult dorit
şi aşteptat.” (N.
Bălcescu. Românii subt Mihai-Voievod Viteazul, Ed,
Tineretului, Bucureşti. 1967, p.37)
Minunată şi emoţionantă pagină de portret
ne-a lăsat Nicolae Bălcescu în scrierea sa de căpătâi:
„În acel timp de chin şi de jale, strălucea
peste Olt, în Craiova, un bărbat ales şi vestit şi lăudat
prin frumuseţea trupului său, prin virtuţile lui alese
şi feliurite, prin credinţa către Dumnezeu, dragostea către
patrie, îngăduiala către cei asemenea, prin sinceritatea,
statornicia şi dărnicia ce împodobea mult lăudatul său caracter”, completată
cu episodul în care se evocă momentul când pronia cerească îi
sporeşte tăria în faţa morţii, pe care o înfruntă,
sfidând-o şi biruind-o: „Sosind în locul unde trebuia a primi
moartea, gâdea, cu satârul în mână, cu inima crudă, cu ochii
sângeroşi, se apropie de osândit. Dar când aţinteşte
ochii asupra jertfei sale, când vede acel trup măreţ, acea căutătură
sălbatică şi îngrozitoare, un tremur groaznic îl apucă,
ridică satârul, voieşte a izbi, dar mâna îi cade, puterile îi
slăbesc, groaza îl stăpâneşte şi, trântind la pământ
satârul, fuge printre mulţimea adunată împrejur, strigând în
gura mare că el nu îndrăzneşte a ucide pe acest om”.
(Op. cit. pag. 38)
Aşa apare Viteazul
şi pe câmpul de luptă: viforos, netemător de moarte, necruţător
cu duşmanul. O apariţie fantastică, în proporţii urieşeşti,
în faţa căreia semeţia inamicului păleşte,
marele cuceritor îngălbeneşte de spaimă, fuge, renunţând
la demnitate numai pentru a nu fi atins de barda lui Mihai. In aceste
proporţii de intensitate vibrează inima lui Coşbuc în
evocarea confruntării voievodului român cu vestitul Paşa Hassan:
..Sălbaticul vodă e-n zale şi fier,
Şi zalele-i zuruie
crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Şi vorba-i e tunet, răsufletul
ger,
Iar barda din stânga i-ajunge Ia cer,
Şi vodă-i un
munte” (Paşa Hassan)
Cât de indestructibilă a fost alcătuirea spiritului său
este dovedit prin neclintirea cu care a acţionat în diferite momente
ale ascensiunii sale, condus de convingerea că e bine ce face.
Faptelor cunoscute, care-i certifică neabaterea de la crezul său,
li se adaugă ţinuta verticală în faţa papei Clement
al VIII-lea, care încearcă a-l determina să renunţe la
propria credinţă. După mai multe scrisori adresate papei în
care cerea ajutor bănesc pentru stăvilirea înaintării
turcilor spre Europa, la 29 aprilie 1600, papa îi răspunde, văicărindu-se
de „puţinătatea” fondurilor băneşti pontificale,
dar lăudând „râvna”
domnului
român ,,întru ajutorarea creştinătăţii împotriva
turcilor”. Pe papa Clement al VIII-lea îl interesa însă o altă
chestiune:,,...scrisoarea ta ne-ar fi fost desigur, cu mult mai plăcută
dacă ne-ar fi vestit despre tine acel lucru pe care, din voinţă
proteguitoare către tine, îl aşteptam cu nerăbdare încă
de multă vreme, şi, fără îndoială, dorim să
fi ascultat de sfatul cel bun, ca, lepădând orice schismă, ...
să primeşti cu toată inima unirea cu biserica catolică
şi apostolică”. Mihai „aprecia că este de prisos
trecerea de
la
Ortodoxie
la Catolicism, aşa cum îi pretindea
papa” (Ştefan Andreescu, Mihai Viteazul şi Roma, Revista
Istorică, serie nouă, tom 5. nr. 1,2, 1994, p.45 - 73)
Dacă l-a înspăimântat
pe gâde când nu deţinea putere de domn. acum, la 1600, când numele
său străbătea Europa, întâmpină autoritar, sfidător
şi chiar ironic propunerea prelatului catolic al vremii. Cronicarul
Samoskozy. care era bine informat, contemporan şi cunoscător al
evenimentelor din perioada respectivă, spune că Mihai Viteazul,
primind scrisoarea papei, a strâmbat din nas, văzând că
„acesta cutează să-i atace şi să-i defaime credinţa”.
La rândul său. cutează şi el a-i face propunerea ca, părăsind
rătăcirile italice, să se întoarcă dimpreună cu
poporul creştin la adevărata legătură obştească
a bisericilor răsăritene, căci numai aşa va fi cu
putinţă alungarea turcului.
Considerând că papa
vede în „râvna” lui Mihai „ajutorarea creştinătăţii
împotriva turcilor”, se pune întrebarea: cine pe cine „proteguia”?
Trupul lui Mihai a fost răpus de paloş mişelesc,
purtat de uneltiri josnice şi dirijat de teama că în luptă
dreaptă nu va avea izbândă în faţa „buzduganului cu
trei peceţi”, mai puternic, mai hotărât, mai slăvit.
Duhul domnitorului trăieşte însă în vitejii care îi
urmează, făclia ideii de unitate luminând drumurile luptei
ulterioare, pentru că „Dacă naţionalitatea este sufletul
unui popor, ...dreptul neprescriptibil de-a trăi liber, unitatea naţională
este chezăşuirea libertăţii lui, este trupul lui,
trebuincios ca sufletul să nu piară şi să amorţească,
ci, din contră, să poată creşte şi a se
dezvolta” (N. Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor.)
Făclia lui Mihai. sosită
la Alba Iulia
după bătălia de la Şelimbăr, avea să le aducă
românilor ardeleni - cel mai aspru urgisiţi şi lipsiţi de
orice braţ ocrotitor în acel timp - mesajul că a sosit ziua sfântă
a libertăţii. Cu pioşenie, s-au plecat în faţa
gloriei sale, sperând şi aşteptând izbăvirea de suferinţă.
Şi tot aici,
la
Alba Iulia
, avea să se încheie cercul tuturor speranţelor anului
1599, speranţe care,au răsunat pe Câmpia Blajului, la chemarea
Iancului, în 1848, au sorbit apa de graniţă a Milcovului, în
1859, au şters faima otomană
la Plevna
, Smârdan şi Griviţa,
printr-o îngemănare a fiilor Moldovei, Munteniei şi Ardealului,
care şi-au scris cu mult sânge Independenţa, în 1877, pentru
ca, în Decembrie 1918, să fie sortite pieirii ultimele zvâcniri ale
asupririi neamului nostru, după ce batalioanele române au trecut
Carpaţii. Atunci românii au scris în CREDENTIONALE împlinirea,
pentru eternitate, a visului lor. Atunci i-au raportat Voievodului primei
Uniri, cu o sută de mii de glasuri, definitivarea „pohtei” sale.
I-a fost hărăzit să
trăiască puţin şi să domnească mult mai puţin
decât alţi domni vestiţi ai tării, dar faptele vitejeşti
i-au eternizat duhul, devenit foc al eroismului urmaşilor, simbol de
mândrie naţională, act de admiraţie pentru străinii
care i-au cunoscut şi preţuit gloria.
Câteva însemnări:
„Istoricul Gaspar Bojtinus vedea în unirea celor trei
ţări româneşti de către viteazul domn inevitabilis fatorum lex (împlinirea
unei legi a destinului inevitabil)”
„Istoricul german J.Ch.Engel scria: Să
aruncăm mai bine flori pe mormântul unui domn român, care are un
interes istoric universal. Şi el ajută şi
ajută puternic, să abată barbaria turcească de la
celelalte părţi ale Europei...Este de datoria istoriei de a-i păstra
memoria şi de a-i vesti lauda”
„Stavrinos, poet grec. contemporan cu viteazul domn, îşi
exprima astfel durerea la aflarea morţii eroului: Cade-se
dar să-l plângeţi avuţii şi săracii, pietrele
şi lemnele se cade să verse şiroaie de lacrimi, că
onoarea vitejilor a pierit. Cuvine-se ca în toată Ţara Românească
mici şi mari să se îmbrace în haine negre şi să plângă
pe Mihaiu, căci au pierdut pe Domnul lor, pe acel mare viteaz, care
îngrozea pe turci, pe acela de care se temeau şi tremurau ca peştii
Turcii, Tătarii, Ungurii şi Polonii”.
„La rândul său, Iezuitul Biseliu, contemporan cu Mihai
Viteazul, nota că foarte bine s-ar putea aplica lui Mihai Vodă
vechea cântare de biruinţă a bisericii: Lăudaţi
şi preamăriţi pe toţi ostaşii lui în general,
iar mai presus de toţi pe Mihaiu, ducele oştirii învingătoare”. (Petre Dan, Hotarele românismului în date, Ed.
Litera-Internaţional, Bucureşti-Chişinău. 2005,
p.52,53)
Ne întrebăm vreodată, în clipe de meditaţie, cât
de sfânt este pământul pe care călcăm, aici
la
Alba Iulia
, câtă măreţie de izbândă istorică păstrează
în ea fiecare piatră pe care o atingem, ce strigăte de
entuziasm victorios trimit în eter clopotele româneşti, câtă
mulţumire către Dumnezeu înalţă biserica lui Mihai,
aici
la Alba Iulia
?
Aici, unde fiecare piatră este un muzeu, fiecare chip al istoriei
este un muzeu; muzeu deasupra pământului, muzeu sub pământ!
În
acest templu de românism, să veghem arderea făcliei UNITĂŢII
NAŢIONALE!
Călătorule,
închină-te, când treci prin ALBA IULIA!
Prof. Georgeta CIOBOTĂ
|
|