“Nu vă urez viaţă, căpitanii mei!

Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!

Ce e viaţa noastră în sclavie, oare?

Noapte fără stele, ziuă fără soare.

Cei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor

Merită să-l poarte spre ruşinea lor!”

                        (D. Bolintineanu, Cea de pe urma noapte a lui Mihai cel Mare)

Viteazul domn român a trecut prin existenţa neamului nostru ca un taifun care a prăpădit tot ce era pericol pentru fiinţa naţională. In timp scurt, a izbăvit ţara în cele patru puncte cardinale, zdrobind ameninţarea şi raportând domnilor străbuni că le-a împlinit visul, pentru că „Unitatea naţională fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari. care întrupară în sine individualitatea şi cugetarea poporului, spre a o manifesta lumii. Pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră şi muriră”.(N.Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor)

Harul cu care divinitatea i-a înzestrat sufletul, mintea şi braţele l-a călăuzit încă din primii ani de afirmare, când, aflat în demnitatea de ban al Craiovei, „...ajunse a fi nădejdea tuturor, răzbunătorul atât de mult dorit şi aşteptat.” (N. Bălcescu. Românii subt Mihai-Voievod Viteazul, Ed, Tineretului, Bucureşti. 1967, p.37)

Minunată şi emoţionantă pagină de portret ne-a lăsat Nicolae Bălcescu în scrierea sa de căpătâi: „În acel timp de chin şi de jale, strălucea peste Olt, în Craiova, un bărbat ales şi vestit şi lăudat prin frumuseţea trupului său, prin virtuţile lui alese şi feliurite, prin credinţa către Dumnezeu, dragostea către patrie, îngăduiala către cei asemenea, prin sinceritatea, statornicia şi dărnicia ce împodobea mult lăudatul său caracter”, completată cu episodul în care se evocă momentul când pronia cerească îi sporeşte tăria în faţa morţii, pe care o înfruntă, sfidând-o şi biruind-o: „Sosind în locul unde trebuia a primi moartea, gâdea, cu satârul în mână, cu inima crudă, cu ochii sângeroşi, se apropie de osândit. Dar când aţinteşte ochii asupra jertfei sale, când vede acel trup măreţ, acea căutătură sălbatică şi îngrozitoare, un tremur groaznic îl apucă, ridică satârul, voieşte a izbi, dar mâna îi cade, puterile îi slăbesc, groaza îl stăpâneşte şi, trântind la pământ satârul, fuge printre mulţimea adunată împrejur, strigând în gura mare că el nu îndrăzneşte a ucide pe acest om”. (Op. cit. pag. 38)

Aşa apare Viteazul şi pe câmpul de luptă: viforos, netemător de moarte, necruţător cu duşmanul. O apariţie fantastică, în proporţii urieşeşti, în faţa căreia semeţia inamicului păleşte, marele cuceritor îngălbeneşte de spaimă, fuge, renunţând la demnitate numai pentru a nu fi atins de barda lui Mihai. In aceste proporţii de intensitate vibrează inima lui Coşbuc în evocarea confruntării voievodului român cu vestitul Paşa Hassan:

..Sălbaticul vodă e-n zale şi fier,

Şi zalele-i zuruie crunte,

Gigantică poart-o cupolă pe frunte,

Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,

Iar barda din stânga i-ajunge Ia cer,

Şi vodă-i un munte” (Paşa Hassan)

Cât de indestructibilă a fost alcătuirea spiritului său este dovedit prin neclintirea cu care a acţionat în diferite momente ale ascensiunii sale, condus de convingerea că e bine ce face. Faptelor cunoscute, care-i certifică neabaterea de la crezul său, li se adaugă ţinuta verticală în faţa papei Clement al VIII-lea, care încearcă a-l determina să renunţe la propria credinţă. După mai multe scrisori adresate papei în care cerea ajutor bănesc pentru stăvilirea înaintării turcilor spre Europa, la 29 aprilie 1600, papa îi răspunde, văicărindu-se de „puţinătatea” fondurilor băneşti pontificale, dar lăudând „râvna” domnului român ,,întru ajutorarea creştinătăţii împotriva turcilor”. Pe papa Clement al VIII-lea îl interesa însă o altă chestiune:,,...scrisoarea ta ne-ar fi fost desigur, cu mult mai plăcută dacă ne-ar fi vestit despre tine acel lucru pe care, din voinţă proteguitoare către tine, îl aşteptam cu nerăbdare încă de multă vreme, şi, fără îndoială, dorim să fi ascultat de sfatul cel bun, ca, lepădând orice schismă, ... să primeşti cu toată inima unirea cu biserica catolică şi apostolică”. Mihai „aprecia că este de prisos trecerea de la Ortodoxie la Catolicism, aşa cum îi pretindea papa” (Ştefan Andreescu, Mihai Viteazul şi Roma, Revista Istorică, serie nouă, tom 5. nr. 1,2, 1994, p.45 - 73)

Dacă l-a înspăimântat pe gâde când nu deţinea putere de domn. acum, la 1600, când numele său străbătea Europa, întâmpină autoritar, sfidător şi chiar ironic propunerea prelatului catolic al vremii. Cronicarul Samoskozy. care era bine informat, contemporan şi cunoscător al evenimentelor din perioada respectivă, spune că Mihai Viteazul, primind scrisoarea papei, a strâmbat din nas, văzând că „acesta cutează să-i atace şi să-i defaime credinţa”. La rândul său. cutează şi el a-i face propunerea ca, părăsind rătăcirile italice, să se întoarcă dimpreună cu poporul creştin la adevărata legătură obştească a bisericilor răsăritene, căci numai aşa va fi cu putinţă alungarea turcului.

Considerând că papa vede în „râvna” lui Mihai „ajutorarea creştinătăţii împotriva turcilor”, se pune întrebarea: cine pe cine „proteguia”?

Trupul lui Mihai a fost răpus de paloş mişelesc, purtat de uneltiri josnice şi dirijat de teama că în luptă dreaptă nu va avea izbândă în faţa „buzduganului cu trei peceţi”, mai puternic, mai hotărât, mai slăvit. Duhul domnitorului trăieşte însă în vitejii care îi urmează, făclia ideii de unitate luminând drumurile luptei ulterioare, pentru că „Dacă naţionalitatea este sufletul unui popor, ...dreptul neprescriptibil de-a trăi liber, unitatea naţională este chezăşuirea libertăţii lui, este trupul lui, trebuincios ca sufletul să nu piară şi să amorţească, ci, din contră, să poată creşte şi a se dezvolta” (N. Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor.)

Făclia lui Mihai. sosită la Alba Iulia după bătălia de la Şelimbăr, avea să le aducă românilor ardeleni - cel mai aspru urgisiţi şi lipsiţi de orice braţ ocrotitor în acel timp - mesajul că a sosit ziua sfântă a libertăţii. Cu pioşenie, s-au plecat în faţa gloriei sale, sperând şi aşteptând izbăvirea de suferinţă.

Şi tot aici, la Alba Iulia , avea să se încheie cercul tuturor speranţelor anului 1599, speranţe care,au răsunat pe Câmpia Blajului, la chemarea Iancului, în 1848, au sorbit apa de graniţă a Milcovului, în 1859, au şters faima otomană la Plevna , Smârdan şi Griviţa, printr-o îngemănare a fiilor Moldovei, Munteniei şi Ardealului, care şi-au scris cu mult sânge Independenţa, în 1877, pentru ca, în Decembrie 1918, să fie sortite pieirii ultimele zvâcniri ale asupririi neamului nostru, după ce batalioanele române au trecut Carpaţii. Atunci românii au scris în CREDENTIONALE împlinirea, pentru eternitate, a visului lor. Atunci i-au raportat Voievodului primei Uniri, cu o sută de mii de glasuri, definitivarea „pohtei” sale.

I-a fost hărăzit să trăiască puţin şi să domnească mult mai puţin decât alţi domni vestiţi ai tării, dar faptele vitejeşti i-au eternizat duhul, devenit foc al eroismului urmaşilor, simbol de mândrie naţională, act de admiraţie pentru străinii care i-au cunoscut şi preţuit gloria.

Câteva însemnări:

„Istoricul Gaspar Bojtinus vedea în unirea celor trei ţări româneşti de către viteazul domn inevitabilis fatorum lex (împlinirea unei legi a destinului inevitabil)”

„Istoricul german J.Ch.Engel scria: Să aruncăm mai bine flori pe mormântul unui domn român, care are un interes istoric universal. Şi el ajută şi ajută puternic, să abată barbaria turcească de la celelalte părţi ale Europei...Este de datoria istoriei de a-i păstra memoria şi de a-i vesti lauda”

„Stavrinos, poet grec. contemporan cu viteazul domn, îşi exprima astfel durerea la aflarea morţii eroului: Cade-se dar să-l plângeţi avuţii şi săracii, pietrele şi lemnele se cade să verse şiroaie de lacrimi, că onoarea vitejilor a pierit. Cuvine-se ca în toată Ţara Românească mici şi mari să se îmbrace în haine negre şi să plângă pe Mihaiu, căci au pierdut pe Domnul lor, pe acel mare viteaz, care îngrozea pe turci, pe acela de care se temeau şi tremurau ca peştii Turcii, Tătarii, Ungurii şi Polonii”.

„La rândul său, Iezuitul Biseliu, contemporan cu Mihai Viteazul, nota că foarte bine s-ar putea aplica lui Mihai Vodă vechea cântare de biruinţă a bisericii: Lăudaţi şi preamăriţi pe toţi ostaşii lui în general, iar mai presus de toţi pe Mihaiu, ducele oştirii învingătoare”. (Petre Dan, Hotarele românismului în date, Ed. Litera-Internaţional, Bucureşti-Chişinău. 2005, p.52,53)

Ne întrebăm vreodată, în clipe de meditaţie, cât de sfânt este pământul pe care călcăm, aici la Alba Iulia , câtă măreţie de izbândă istorică păstrează în ea fiecare piatră pe care o atingem, ce strigăte de entuziasm victorios trimit în eter clopotele româneşti, câtă mulţumire către Dumnezeu înalţă biserica lui Mihai, aici la Alba Iulia ? Aici, unde fiecare piatră este un muzeu, fiecare chip al istoriei este un muzeu; muzeu deasupra pământului, muzeu sub pământ!

În acest templu de românism, să veghem arderea făcliei UNITĂŢII NAŢIONALE!

Călătorule, închină-te, când treci prin ALBA IULIA!

      Prof. Georgeta CIOBOTĂ