Frig sec, parcă anume împins în faţă să înghesuie mulţimea adunată pe Aleea Scriitorilor din Parcul „Eminescu”, acolo unde abia dezvelit bustul lui Grigore Vieru avea o strălucire aparte. Cuvintele deveniseră pentru o clipă de prisos, tăcerea-şi împlântase statura în vocale, consoane şi părea atotstăpânitoare, până când se auzi: „Astăzi la Alba Iulia , în grădina mirabilă a Limbii Române a mai apărut un pom fructifer: Grigore Vieru. Tot ce se va rosti aici va lua forma freamătului unui clopoţel...”. Atenţia ne-a fost atrasă de-un steag mare tricolor, cu toate culorile uimite, curate, fluturat peste bustul tânăr al poetului român. Se vedeau mâinile puternice ale unui tânăr emoţionat, robust cu multă roşeaţă în obraz. Şi aproape una oră steagul acela ne-a încălzit ca o adiere de vânt, ca o ploaie de vară. Dorind să-l cunosc, împreună cu Ioan Străjan, după o strângere de mână şi-o rugăminte, am rămas stupefiat, în sensul benefic al cuvântului: „Eu sunt un român din Tadjichistan. Reprezint comunitatea de români ce trăieşte acolo, parcă într-o altă lume. Suntem, cum aţi spus d-voastră, şi noi Fii ai Limbii Române”. Ne-am îmbrăţişat şi acelaşi steag ne-a căzut pe frunte ca un imn fără sfârşit: al Zilei Naţionale a României, a Congresului Spiritualităţii Româneşti. Era steagul lui adus în România, la Alba Iulia ca număr de casă. Ce minunăţie! Ce suflet de Român, Doamne! Ce hrană pentru veşnicie!

Ion AIUDEANU