România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Omul fără vârstă: Vasile Barbu

   

S-a născut la Uzdin , în 6 septembrie 1954. Este poet, publicist şi editor, preşedintele Societăţii Literar-Artistice „Tibiscus” din Uzdin, una dintre asociaţiile culturale româneşti de primă importanţă a românilor din Serbia, preşedinte al uniunii Scriitorilor în Grai Bănăţean. Este fondatorul Festivalului Internaţional de Poezie „Drumuri de spice” de la Uzdin , al Simpozionului Internaţional „Oameni de seamă ai Banatului”, precum şi al altor zece manifestări culturale româneşti din Serbia. Este redactor şef al publicaţiei „Tibiscus”, pe care a fondat-o în anul 1990, o foaie adevărată cu largă răspândire internaţională. Tot el este şi redactorul-şef al revistei „Floare de latinitate”, editată de Consiliul Naţional al Românilor din Serbia.

Vasile Barbu este autorul a peste 40 de cărţi de poezie, publicistică, traduceri, antologii, ediţii îngrijite. A obţinut foarte multe premii. Dintre acestea amintim: Premiul „Eminescu” al revistei „Nădejdea” (Drobeta Turnu-Severin), Putna 1996; Premiul  „Etnos” al Centrului Naţional al Creaţiei Populare (Bucureşti) şi al Fundaţiei Culturale „Etnos” (Bucureşti), Bucureşti 1995; Membru de onoare al Mişcării Literare Parodoxiste (Phoenix Arizona) SUA, 1994; Membru de onoare al Societăţii Culturale „Ginta Latină”, Iaşi, 1994; Membru  de onoare al localităţii istorice Călugăreni, 1995; Premiul anual al A.C.A. „Făgeţeana”, Făget, 1997; Premiul literar „Damian Ureche” al Societăţii Literar-Artistice „Sorin Titel” din Timişoara, 1995; Membru de onoare al Societăţii Cultural Patriotice „Avram Iancu” din România, Filiala Sălaj, Timişoara, 1995; Membru de onoare al S.C.S. „Mihai Viteazul”, Călugăreni, Băile Herculane, 1995; Premiul „Etnos românesc” al ediţiei a VI-a a Salonului de carte românească, Iaşi, 1997; Premiul I la Concursul Literar Internaţional „Alexandru Jebeleanu” Timişoara pentru poezie, Ediţia I, Timişoara, 1997 etc.

În jurul lui Vasile Barbu pândesc hienele. Vor să-i sfâşie trupul gândului, să-l îndepărteze de slava şi  onoarea limbii române. În apropierea sa gravitează ca nişte iele alţi mulţi iubitori de cuget şi simţire românească. Toţi îşi au obârşia în simţirea rădăcinilor trainice ale lui Decebal. Niciunde ca la Uzdin nu am întâlnit oameni mai curaţi şi mai frumoşi la suflet. De aceea trupul şi cuvântul lui Vasile Barbu străluceşte ca o stea. Excepţionalul poet român Vasile Barbu este un Om al cetăţii, uneori copleşit de nevoi care nu sunt ale lui înşişi - găseşte timp să se apropie de taina facerii lumii purtând în mâini crucea şi pâinea poeziei.

Vasile Barbu vine des în România şi de fiecare dată când trece hotarul, chipul lui se înseninează de parcă ar intra direct într-o zi de sărbătoare. Vasile Barbu este un om fără vârstă. Este mai mult decât un poet. Este un român care nu a uitat niciodată rădăcinile care l-au zămislit şi cărora încearcă să le întoarcă, pe măsura sufletului său generos, seva care l-a crescut.

Vasile Barbu este un poet cu o vocaţie a concretului, cu un instinct demascator al falselor imagini, pudori şi sentimentalisme, portdrapelul unor idealuri naţionale şi lucrul acesta nu e jurat potetic.

Lucilia DINESCU

 

Blestemul limbii

 

Limba - dacă-ţi uiţi odată

nu-i nici mamă, nu-i nici tată,

totul este doar ruină

totul este mort şi vină.

Limba-i punte,

limba-i munte.

E odihnă, spor şi sete,

boabe de grâu

şi cai în fân

este cuget, mântuire,

rugăciune, bucurie...

 

 

Noi, care eram şi suntem şi azi

 

Noi de Posade

şi de Rovine ştim

De ploi de săgeţi,

de văzduh întunecat,

de durere şi atacatori,

de dave însângerate

şi tropote de cai

cu zăngănit de arme de război

ştim.

 

Pe noi ne-au plămădit

zile  fugare

şi îmbrăţişările cu privirea...

Ai noştri lor le ziceau:

Cel Bun, cel Drept,

cel Viteaz...

Valahul era ca şi un trăsnet,

nu-l vezi, îl auzi şi ţi-e frică.

El lupta la corp

şi suporta, suporta...,

Năvalnic era, doar în ogorul său

La ivirea zorilor

Era truditorul pământului

la apusul soarelui

bărbatul româncelor,

în duminici

evlavios printre lacrimile

ce-i  brăzdau obrajii

Valahii mei -

erau vulturi şi dregători

principi şi călăreţi,

clopotari şi paharnici.

 

Dintr-un astfel de neam

neîngenunchiat,

ne spuseră zânele,

în dimineţile carpatine

şuiera a murmur o rugă fierbinte

şi străfundurile Ţării Mari se deschideau

pentru apărare.

 

                        Vasile BARBU