Anul 1701 reprezintă unul dintre cei mai „negri" ani din istoria Transilvaniei. Prin ruşinosul act de trădare săvârşit de către mitropolitul Atanasie Anghel la Alba Iulia, act prin care acesta accepta trecerea la catolicismul de rit răsăritean sub şantajul autorităţilor imperiale habsburgice şi a călugărilor iezuiţi maghiari, unitatea naţiunii române din Transilvania era distrusă spre satisfacţia duşmanilor noştri. În locul mitropoliei ortodoxe autonome se înfiinţează o episcopie greco-catolică supusă arhiepiscopiei maghiare de la Estergom, iar legăturile cu românii din Moldova şi Ţara Românească erau întrerupte, iar Biserica Ortodoxă, „Maica spirituală a neamului românesc “ (aşa cum o numea Mihai Eminescu) era considerată desfiinţată.1

Trecerea la uniaţie a românilor ortodocşi din Transilvania s-a făcut fără aprobarea şi chiar fără ştirea lor deoarece neexistând la început diferenţe în cult, credincioşii simpli nu şi-au dat seama de schimbarea credinţei strămoşeşti. Deasemenea, chiar dacă autorităţile susţineau că toţi românii ardeleni au trecut la uniatism, realitatea era cu totul alta. Românii din comitatele Zarand, Arad şi Bihor, comitate care formau aşa numitul Partium (o regiune a Transilvaniei care din punctul de vedere a administraţiei habsburgice era mereu schimbată între Transilvania şi Ungaria) în anul 1701 nu se aflau din punct de vedere religios sub jurisdicţia canonică a Mitropolitului Atanasie Anghel, ci a episcopilor de la Ienopole (din 1706 sediul episcopiei se va stabili la Arad) şi Oradea (episcopia se va desfiinţa în anul 1712 contopindu-se cu Episcopia Aradului până în anul 1920), rămânând în continuare chiar oficial ortodocşi.

O situaţie deosebită o aveau din punct de vedere religios românii din Zarand. Acest vechi comitat românesc care cuprindea în trecut toate satele din Bazinul Crişului Alb, după ocupaţia habsburgică a Transilvaniei va fi redus doar la satele aparţinătoare depresiunilor Brad şi Hălmagiu până Ia Pleşcuţa, iar restul satelor vor fi înglobate în comitatul Arad.

Rămânerea la credinţa strămoşească a românilor din partea de vest a Zarandului după anul 1701, nu era pe placul iezuiţilor, nici a autorităţilor politice habsburgice şi nici a conducerii Bisericii Greco-Catolice. Încercarea nereuşită a episcopului Ioan Giurgiu Pataki de a trece românii de aici sub jurisdicţia sa, acţiune stopată cu succes de episcopul sârb de la Arad, Sofronie Ravanicianin nu a potolit setea prozelitistă a catolicilor.2

Situaţia le devine favorabilă după anul 1733 când comitatul Zarand este transferat de la Ungaria la Transilvania.3 În 1746 comitatul este împărţit în patru districte: Brad, Ribiţa, Baia de Criş şi Hălmagiu.4 Din punct de vedere confesional locuitorii satelor aparţinătoare de districtul Hălmagiu erau în totalitate ortodocşi, în timp ce locuitorii satelor aparţinătoare celorlalte trei districte, cu excepţia a cinci sate aparţinătoare de Baia de Criş, erau declarate în totalitate unite. Aceasta crea o situaţie inadmisibilă pentru autorităţile politice şi cele bisericeşti unite, şi anume existenţa de facto a unor comunităţi ortodoxe în Transilvania, care era declarată în totalitate greco-catolică. Se cerea deci, luarea unor măsuri imediate de convertire a românilor din protopopiatul ortodox al Hălmagiului la uniaţie. Aceste măsuri au întârziat deoarece cel care era îndatorat să le facă, episcopul greco-catolic Inocenţiu Micu, era preocupat de obţinerea unor drepturi pentru naţiunea română şi nu de măsuri prozelitiste în rândul românilor ortodocşi, măsuri care ar fi tensionat şi mai mult relaţiile dintre românii ardeleni. De aceea, aceste acţiuni prozelitiste vor fi făcute abia de uzurpatorul şi urmaşul său în scaun, episcopul Petru Pavel Aron.

În calea ambiţiilor de convertire la uniaţie a românilor ortodocşi din parohiile aparţinătoare de protopopiatul din Hălmagiu, stătea însă şi Episcopia Aradului.

Autorităţile politice habsburgice şi cele bisericeşti greco-catolice, nu au uitat de lecţia primită de la episcopul Sofronie Ravanicianin, de aceea au interzis iniţial episcopilor de la Arad să efectueze vizite canonice în satele aparţinătoare de Hălmagiu.

Ulterior, văzând că această măsură abuzivă nu are rezultatele scontate, au considerat că uniaţia nu poate progresa în această zonă decât dacă este desfiinţată episcopia ortodoxă de la Arad.

La 9 septembrie 1747, mitropolitul sârb Arsenie de la Carlovitz, adresează o scrisoare împărătesei Maria Tereza, în care deplânge faptul că rezoluţiile cele mai solemne ale acesteia, se calcă în picioare în mod brutal şi de cei mai neînsemnaţi oficiali ai comitatului Zarand. El arată apoi în continuare cum aceştia i-au interzis episcopului de la Arad, Isaia Antonovici, să-şi viziteze păstoriţii din acest district care este în întregime locuit de neuniti, şi care a aparţinut întotdeauna de Episcopia Aradului.5

În anul 1748, mitropolitul Arsenie trece la cele veşnice iar în locul său este ales ca mitropolit la Carlovitz, episcopul de la Arad, Isaia Antonovici. La Arad este numit episcop cel mai important ierarh care 1-au avut sârbii în acea perioadă, Pavel Nenadovici, care este transferat la Arad de la Carlstadt, în decembrie 1748. Nu va păstori aici decât câteva luni deoarece după trecerea la cele veşnice a mitropolitului Isaia Antonovici, el va fi ales mitropolit la Carlovitz la 14 iulie 1749, dar nu-i va uita pe foştii săi păstoriţi şi va lupta din răsputeri prin poziţia care o avea împotriva prozelitismului unit din părţile Hălmagiului şi Bihorului.6

Profitând de sedisvacanţa scaunului eparhial de la Arad, autorităţile habsburgice au considerat că era momentul propice pentru desfiinţarea Episcopiei Aradului, care era pentru ei ca un ghimpe în calea extinderii uniaţiei în Bihor şi Hălmagiu. Măsura desfiinţării este propusă chiar în cadrul soborului care a avut loc la Carlovitz în 1749 cu ocazia alegerii lui Pavel Nenadovici ca mitropolit, ea fiind propusă chiar de către comisarul imperial.

Motivele invocate de acesta erau faptul că eparhia nu ar avea destule resurse de întreţinere, precum şi faptul că prin aşa zisele privilegii ilirice din 1695, sârbilor li se permitea existenţa doar a şapte eparhii ortodoxe în Imperiul Habsburgic, iar la acea dată erau unsprezece (printre care se număra în mod alegoric şi Eparhia Braşovului). Atât mitropolitul cât şi întregul sobor nu sunt de acord cu desfiinţarea Episcopiei Aradului susţinând că are destule resurse materiale pentru a se întreţine.

În 4 februarie 1750, Deputăţia aulica ilirică transmite mitropolitului Pavel Nenadovici aprobarea imperială asupra menţinerii Eparhiei Aradului şi completării ei cu un nou episcop, care însă, nu-şi poate exercita personal juristdicţia asupra Hălmagiului.7 Astfel prin intervenţia energică a mitropolitului Pavel Nenadovici şi a autorităţilor bisericeşti ortodoxe sârbe, tentativa autorităţilor habsburgice de a desfiinţa Eparhia Aradului au eşuat, iar în 1751 este ales şi instalat la Arad, cel mai important ierarh sârb pe care 1-a avut această eparhie, Sinesie Jivanovici, un colaborator apropiat al mitropolitului Pavel Nenadovici în lupta cu prozelitismul greco-catolic din Bihor şi Hălmagiu.

Chiar dacă acţiunea de desfiinţare a Episcopiei Aradului a eşuat, totuşi Petru Pavel Aron, încă vicar al Episcopiei Greco-Catolice de Blaj, nu a renunţat la ideea convertirii la uniaţie a românilor ortodocşi din protopopiatul Hălmagiu, intervenind personal în acest sens.

Într-o zi de sâmbătă a lunii decembrie 1749, cu puţin timp înainte de sărbătorile de iarna, sărbători care aveau să încheie un an rău, deoarece recolta fusese distrusă aproape în totalitate de lăcuste, la Hălmagiu era zi de târg săptămânal. Era chiar unul dintre târgurile importante din cursul anului numite bâlciuri la care se adunau mai mulţi oameni decât de obicei. Fiind înaintea sărbătorilor de iarnă, se adunase parcă toată suflarea satelor, venită nu neapărat să vândă sau să cumpere, ci mai degrabă în virtutea datinei, pentru ca să se întâlnească şi să se vadă, pentru veşti şi sfat, ca de sărbători. Târgul era în toi, când dinspre Brad, intră în localitate o sanie, fară alai, cu patru preoţi străini, care se opriră şi intrară în casa protopopului Simeon Popovici.

Oamenii priviră lung în urma lor şi se interesară cine sunt, dar nu au putut afla, pentru că nici Ştefan Pârva, cneazul locului nu ştia. Aveau să afle câtva timp mai târziu că era vicarul greco-catolic Petru Pavel Aron însoţit de câţiva colaboratori. In urma lor sosiră în casa protopopului însuşi vicecomitele Zarandului Paul Hollaki şi Tattay Samu administratorul domeniului erarial din Hălmagiu. Discuţia a avut loc în casa protopopului, nu în târg între oameni, şi în urma acestei discuţii, protopopul Simeon, amăgit cu promisiuni şi cu bani, consimţi ca el, preoţii şi credincioşii acestui ţinut să devină uniţi, semnând chiar o declaraţie în acest sens.8

După întoarcerea acasă, Petru Pavel Aron, mai trimite la Hălmagiu ca misionari pe protopopul de Alba Iulia, însoţit de doi preoţi, care redactează ulterior un raport în care arată că locuitorii satelor din district sunt gata să treacă la uniaţie.9

Locuitorii satelor aparţinătoare protopopiatului nu au aflat nimic despre aceasta, decât câteva săptămâni mai târziu când protopopul Simeon, silit de angajamentul semnat, încercă să aplice convertirea. Acest lucru îi revoltă pe locuitorii satelor care trimit o petiţie la Carlovitz, de unde în scurt timp, prin intermediul mitropolitului Pavel Nenadovici, ajunge la Viena.10

Mai mult decât atât, mitropolitul le trimite locuitorilor din Hălmagiu o scrisoare de îmbărbătare la 11 iulie 1751 în care îi sfătuieşte să rămână tari în credinţă, promiţându-le că dacă este posibil chiar îi va vizita împreună cu episcopul Sinesie Jivanovici, şi le cere să-1 încunoştinţeze în continuare despre acţiunile prozelitiste ale autorităţilor pentru a putea interveni la Viena.11

Autorităţile locale, având sprijinul contelui Haler, guvernatorul Ardealului, care primise la 5 iunie 1751 instrucţiuni speciale de la Viena în vederea extinderii uniaţiei, şi văzând că acţiunea paşnică a protopopului Simeon nu dă rezultate, trec la convertire forţată, îi sperie pe locuitori că există în acest sens chiar poruncă de la împărăteasa Maria Tereza şi că, dacă nu vor primi unirea, vor fi din nou alipiţi Ungariei unde trebuiau să suporte mai multe greutăţi fiscale.

Prin constrângeri, felurite ameninţări şi îngrădiri, în decembrie 1751, administratorul domeniului erarial Hălmagiu izbuti să smulgă un document semnat de 35 de locuitori, care se declarau uniţi.12

Informat despre acestea, episcopul Sinesie Jivanovici îşi trimite îndată pe vicarul său la Hălmagiu pentru a-i vizita pe românii de acolo şi a-i întări în credinţă. Tattay Samu, văzându-şi acţiunea prozelitistă periclitată, refuză acestuia accesul în zonă, motivând că diploma imperială prin care se recunoaşte juristdicţia episcopului de la Arad asupra Hălmagiului, nu a fost trimisă autorităţilor ardelene. In schimb, în ajutorul protopopului apostaziat şi a autorităţilor locale, veni în februarie 1752 însuşi episcopul Petru Pavel Aron, care de această dată străbătu satele ţinutului. Asistat de forţa publică şi sprijinit pe abuzurile fără scrupule ale funcţionarilor administrativi, condus de un fanatism orb, obligă la unire pe locuitorii a nu mai puţin de 38 de sate, organizate în şapte cnezate. Cu aceasta considera acţiunea încheiată, dar se înşela amarnic.13

Abuzurile săvârşite de către episcopul unit şi autorităţile administrative determinară poporul să se revolte. Patruzeci şi cinci de sate, aproape toate din protopopiat, fară să mai aştepte venirea primăverii, în plină lună februarie a anului 1752, în contrast cu sărăcia ce le copleşea, demne, urmând rânduiala obştească, aleg şi trimit delegaţi la Hălmagiu pentru a le face cunoscută vrerea. Adunarea populară întrunită prin preoţi, cneji, juzi şi mult popor s-a ţinut în biserica din Hălmagiu vechea ctitorie voievodală din secolul al XIV-lea. Rostirile au fost scurte, concise şi la subiect. Cu această ocazie a fost redactată şi o petiţie cu care delegaţii trimişi de oraşul Hălmagiu şi satele din jur se îndreaptă în grabă spre Carlovitz. În cuprinsul ei descriu năvala lui Aron, a autorităţilor comitatului şi a domnilor de pământ asupra satelor, ai căror locuitori, prinzând de veste, câţi au putut s-au refugiat în păduri în plină iarnă, iar cei care au rămas la casele lor au fost declaraţi uniţi. Cu această ocazie au arestat şi trei preoţi, care încă se aflau în temniţă la redactarea petiţiei, cărora le-au prădat şi avutul. În încheierea petiţiei, ei declară că ce am moştenit nu schimbăm, decât asta, mai degrabă vrem moartea.14

Petiţia semnată de locuitorii a 45 de sate şi de 25 de preoţi, este dusă la Carlovîtz de preoţii Iovu Blajici din Hălmagiu şi George Gavrilovici (probabil Gavrilă) din Tătărăşti şi înaintată mitropolitului.

Mitropolitul îndată ce o primi, o trimise Curţii de la Viena însoţită de rugămintea de a se asigura episcopului Sinesie Jivanovici de la Arad, dreptul de a exercita jurisdicţia asupra Hălmagiului prin vicarul său, aşa cum prevede şi decretul imperial de numire al acestuia din 3 august 1751.

în aceste condiţii Curtea de la Viena şi însăşi împărăteasa Măria Tereza se văzură silite să ordone la 10 iunie 1752, printr-un decret imperial, ca la Hălmagiu să se facă lumină, dar cu condiţia ca lucrul făptuit de Petru Pavel Aron să nu se clintească, adică vicarul episcopului de la Arad nu poate să viziteze decât cele şapte sate câte mai erau considerate ortodoxe, în celelalte 38 declarate unite neavând acces.15

Evenimentele ce au urmat au agravat şi mai mult situaţia. Au urmat alte două petiţii. Din prima, aflăm că la 28 august 1752 cneazul Ştefan Pârva din Hălmagiu a fost chemat să-şi dea acordul cu trecerea la uniaţie a satelor din ţinut, dar a refuzat îndemnându-i şi pe oamenii locului să procedeze la fel. Actul mai dezvăluie şi faptul că locuitorilor care vor accepta să treacă la uniaţie li s-a promis ca vor primi gratuit sare.

Nimeni însă nu a vrut şi autorităţile au poruncit să-i aducă pe oameni legaţi. În cealaltă petiţie, satele mărturisesc că, deoarece nu s-au supus unirii, mulţi locuitori au fost aspru dijmuiţi, batjocoriţi şi bătuţi crunt „încât le-a curs sângele prin haine”.16

La 5 septembrie 1752 au sosit la Hălmagiu reprezentanţii episcopului de Ia Arad, arhimandritul Vincenţiu Prodanovici, stareţul Mănăstirii Hodoş-Bodrog, şi protopopul loan Albici al Aradului, cu scopul de a vizita satele din ţinut. Acestora însă nu li s-a permis să viziteze decât cele şapte sate considerate de autorităţi ortodoxe. Locuitorilor celorlalte sate li s-a interzis de către Tattay Samu să aibă orice contact cu cei doi clerici ortodocşi.

Aceştia au reuşit însă să arunce discret în trăsura arhimandritului două petiţii în care sunt arătate toate abuzurile făcute de către episcopul unit Petru Pavel Aron şi de către reprezentanţii autorităţilor locale: confiscări de bunuri, amenzi usturătoare, arestări, bătăi şi schingiuiri. De asemenea, se arată că de când a venit episcopul unit nu mai are cine să le boteze copiii, să-i spovedească şi să le îngroape morţii, deoarece preoţii care nu au fost arestaţi, s-au refugiat şi stau ascunşi prin păduri de frica autorităţilor.

Aceste petiţii ajunse la mitropolitul Pavel Nenadovici sunt înaintate direct împărătesei Maria Tereza, arhiereul cerând pedepsirea exemplară a funcţionarilor neomenoşi de la Hălmagiu şi efectuarea unei noi vizitaţiuni.17

În aceste condiţii, împărăteasa este nevoită să accepte solicitarea mitropolitului şi emite în acest scop două decrete la 8 noiembrie 1752, unul adresat guvernului Transilvaniei, iar celălalt mitropolitului de la Carlovitz. Deşi ambele decrete tratează acelaşi subiect: efectuarea unei noi vizitaţiuni la Hălmagiu, decretele se deosebesc prin procedurile stabilite astfel încât însăşi împărăteasa susţinea prozelitismul greco-catolic. In acest scop sunt trimişi la începutul anului 1753 la Hălmagiu, atât reprezentanţi ai guvernului de Ia Sibiu, cât şi cei doi reprezentanţi ai Episcopiei de la Arad. Dacă reprezentanţii ortodocşi se prezintă la Hălmagiu încă de la începutul anului, reprezentanţii guvernamentali întârzie până în primăvară, însă de la primul contact, între cele două părţi se iscară divergenţe, deoarece reprezentanţii guvernamentali nu acceptă să fie vizitate decât cele şapte sate declarate ortodoxe, ceea ce reprezentanţii ortodocşi nu puteau accepta, ei cerând vizitarea tuturor satelor din ţinut.

Aceasta i-a nemulţumit pe reprezentanţii guvernamentali care au părăsit în grabă Hălmagiu.

Acest fapt tensiona şi mai mult situaţia în zonă, încât românii din Hălmagiu şi Târnava de Criş se răzvrătiră, alungând pe toţi cei care se înstrăinaseră cu bună ştiinţă de credinţa strămoşească. Aflând aceasta, guvernul Transilvaniei trimite în grabă o companie de muşchetari care să înăbuşe orice gând de răscoală. Au fost arestaţi şi întemniţaţi mai mulţi locuitori în frunte cu cneazul Ştefan Pârva, preotul Gheorghe Popovici şi ţăranul Petru Furdea.

Au loc, de asemenea, noi plângeri din partea românilor ortodocşi adresate episcopului Sinesie Jivanovici şi mitropolitului Pavel Nenadovici, plângeri care sunt înaintate de aceştia la împărăteasa Măria Tereza. Aceasta decide ca în toamna anului 1753 să se efectueze cercetarea satelor din Zarand, cercetare care nu s-a putut face în primăvară. Comisia trebuia să viziteze toate satele exceptând satele aparţinătoare de Baia de Criş şi cele cinci sate care aparţin contelui Gyulai, precum şi cele 35 de persoane care au subscris actul din 10 decembrie 1751.18

În ce priveşte satele aparţinătoare de Baia de Criş, ele fuseseră trecute la unire prin actul din 1701. Cele cinci sate aparţinătoare contelui Gyulai, sunt cele cinci sate care nu apar în statisticile din 1733 si 1750, care erau grupate în cnezatul Lunca şi anume: Lunca Moţilor, Cărăstău, Birtin, Prihodişte şi Tatarasti, care au scăpat în prima jumătate a secolului de uniaţie, alăturându-se parohiilor ortodoxe din Protopopiatul Halmagiu, dar au fost trecute acum cu forţa, împotriva voinţei preoţilor şi a credincioşilor.

Şi cu ocazia acestei cercetări a satelor, autorităţile locale fac din nou abuzuri, încălcând chiar ordinul oficial al împărătesei, deoarece vizitează doar cele şapte sate declarate ortodoxe aflate în posesiunea familiei nobiliare Kozma din Tălagiu, iar celelalte sate au fost declarate din start unite, arătând în rezoluţia oficială pe care au înaintat-o guvernului de la Sibiu că în Zarand sunt 702 familii unite şi numai 105 ortodoxe. Bineînţeles că această rezoluţie n-a fost semnată şi de reprezentanţii ortodocşi, care informează pe episcopul Sinesie şi pe mitropolitul Pavel de abuzurile săvârşite.19

Noile petiţii ale mitropolitului de la Carlovitz, dar şi eşuarea politicii religioase a Imperiului în ce priveşte uniatismul, în toate părţile sale, au determinat pe împărăteasa Măria Tereza să convoace îa 22 octombrie 1753 o şedinţă comună a Cancelariei Aulice din Vîena cu Cancelaria Transilvaniei în care s-a discutat şi situaţia de la Hălmagiu stabilindu-se necesitatea efectuării unei noi anchete în satele din ţinut de către o nouă comisie din care să nu mai facă parte nici unul dintre membrii fostelor comisii.

Comisia de anchetă şi-a început cu adevărat lucrările abia în primăvara anului 1754. Ea era formată din consilierul aulic Martin Zaharia Vankhel de Seeberg care era preşedintele ei, iar membrii erau: din partea autorităţilor, judele regal Emerik Miske şi notarul Wolffgang Cserey care era şi secretarul comisiei, din partea ortodocşilor era arhimandritul Moise Putnic din Eparhia Timişoarei (împărăteasa dăduse ordin clar ca din comisie să nu fie un subordonat al Episcopiei Aradului) iar din partea greco-catolicilor era protopopul Avram Nicolae Pop din Daia.

Arhimandritul Moise Putnic îl avea ca translator pentru limba română pe călugărul Silvestru Popovici din Arad, iar protopopul Avram Nicolae Pop 1-a luat ca translator pentru limba sârbă pe preotul Petru Popovici din Târnava de Criş, fratele protopopului Simeon, care trecuse şi el la unire.20

Prima şedinţă a comisiei a avut loc în Hălmagiu la 10 mai 1754, având mai mult un caracter formal. În următoarele şedinţe s-a stabilit modul de lucru. Datorită stării de sănătate a unor membri ai comisiei, s-a luat hotărârea aprobată în mod unanim de toţi membrii, ca să nu se deplaseze comisia în fiecare sat, ci să se deplaseze capii de familie din fiecare localitate la Hălmagiu în ziua stabilită de comisie. Târgul Hălmagiului a fost timp de o săptămână martorul unor scene în care cete nesfârşite de români, sat de sat, declarară răspicat că vor să-şi păstreze legea veche pe care au moştenit-o de la înaintaşii lor. La 13 mai s-au adunat locuitorii din Hălmagiu. La 14 mai au venit locuitorii din satele Ţoheşti, Poienari, Ocişor, loneşti, Tisa, Leasa, Bodeşti şi Mermeşti. La 15 mai s-au prezentat în faţa comisiei locuitorii din Tomeşti, Ociu, Ţărmure, Băneşti, Cristeşti, Brusturi, Lunşoara, Vozdoci, Sârbi şi Hălmăgel.

A treia zi locuitorii din Şteia, Strâmba (azi Livada), Vata de Jos, Vata de Sus, Ciuci (azi Vârfuri), Vidra, Magulicea, Lazuri, Groşi, Brotuna, Târnăviţa, Prăvăleni, Târnava de Criş, Căzăneşti, Basarabasa, Ciungani, Obârşa, Dobroţ, Leauţ, Tiuleşti, Valea Mare, Baldovini şi Rişculiţa. În 17 mai au venit locuitorii din satele Aciua ( azi Avram lancu), Aciuţa, Dumbrava, Tălagiu, Pleşcuţa, Gura Văii, Poiana şi Rostoci, iar sâmbătă în 18 mai, cei care în zilele fixate satelor lor lipsiseră.

În decurs de o săptămână s-au perindat prin orăşel mii de oameni, vârstnici şi tineri, bărbaţi şi femei, copii, pentru că au ţinut să mărturisească toţi laolaltă, pentru legea românească. Din Ţoheşti, s-a înfăţişat în faţa comisiei, un bătrân venerabil în vârstă de 115 ani, care-şi trăise o parte din viaţă sub stăpânirea turcească, declarându-se bineînţeles şi el pentru credinţa ortodoxă.

Duminică 19 mai s-au comunicat rezultatele anchetei. Rămâneau uniţi împotriva voii lor cei 35 de români atraşi în 1751 de Tattay Samu. Se declaraseră uniţi, de asemenea, patru ţărani din Tomeşti şi Hălmăgel forţaţi în acest sens de nobilul local Paul Hollaki. Rămâneau bineînţeles uniţi şi protopopul Simeon Popovici împreună cu fratele său Petru din Târnava de Criş la care s-a adăugat şi preotul bigam Sima din Basarabasa. În rest toţi ceilalţi locuitori ai ţinutului s-au declarat ortodocşi. Bineînţeles că în faţa comisiei nu au fost chemaţi şi locuitorii celor cinci sate de pe domeniul contelui Gyulay care erau declaraţi oficial uniţi, şi nici cei 35 de semnatari ai actului din 10 decembrie 1751. Astfel românilor din părţile Hălmagiului li s-a făcut dreptate. Continuau să rămână pe mai departe oropsiţi şi săraci, dar simţeau iarăşi că sunt români. Locuitorii din Târnava de Criş şi Basarabasa şi-au alungat preoţii apostaţi. Comisia însă mai săvârşeşte un abuz, deoarece atribuie în mod scandalos vechea biserică din Hălmagiu, ctitorie a voievodului Moga de la sfârşitul secolului al XlV-lea, celor trei preoţi uniţi care nu aveau nici un credincios, lăsând fără lăcaş de închinare o importantă comunitate ortodoxă. Cei trei preoţi primesc şi o indemnizaţie anuală de 150 de florini.

Rezultatul comisiei este grăitor şi din punct de vedere al datelor statistice. Erau 1565 de capi de familie care s-au declarat ortodocşi, din 49 de sate şi numai patru declaraţi uniţi, la care se adaugă cei trei preoţi.22

Aceasta arată, în comparaţie cu datele oferite de celelalte comisii, că toate documentele înaintate înainte de 1754, sunt redactate superficial fără o cercetare a realităţii la faţa locului, având scopul de a declara o realitate falsă, aceea că românii din această zonă au fost trecuţi în marea lor majoritate la uniaţie, ceea ce în mai 1754 s-a infirmat.

Cei 35 de credincioşi declaraţi uniţi au continuat să facă petiţii pentru a putea să revină la ortodoxie, dar cererile lor au fost refuzate. În urma răscoalei lui Sofronie de la Cioara care a început cinci ani mai târziu, atât ei cât şi cei patru ţărani din Tomeşti şi Hălmăgel forţaţi să accepte uniaţia de către nobilul local, au putut reveni la ortodoxie, făcând să dispară uniatismul din această zonă.

Faptul că, la Târnava de Criş, a rămas ca preot ortodox Pavel Popovici, fiul lui Petru Popovici şi nepot de frate al protopopului Simeon, ambii trecuţi la uniaţie, demonstrează că nici familiile celor trei preoţi apostaziaţi nu i-au urmat pe aceştia, păstrându-şi dreapta credinţă, iar cei trei preoţi au acceptat unirea nu din convingere, ci din interese materiale.23

Au fost eliberaţi şi cei întemniţaţi la Deva. Atunci când a sosit acasă cneazul Ştefan Pârva, comisia încă nu era plecată din Hălmagiu. Întrebat de consilierul Seeberg dacă a fost eliberat pentru că a trecut la uniaţie, acesta a răspuns sec: Ba, domnule. Pentru cinstea şi curajul său, comunitatea din Hălmagiu 1-a repus pe Ştefan Pârva în drepturile sale. Imediat după eliberare, el înaintează mai multe petiţii în care cere autorităţilor să le retrocedeze românilor din Hălmagiu biserica luată în mod scandalos. Văzând însă că autorităţile nu vor să cedeze, a luat iniţiativa costruirii unei noi biserici, mai frumoasă şi mai spaţioasă. Construcţia s-a finalizat repede, unul dintre ctitorii importanţi fiind însuşi cneazul cu familia sa. Aceasta o demonstrează o placă fixată la proscomidiar cu următoarea inscripţie: „Pomenirea ctitorilor Andrei Iacobovici şi soţia Măria şi Iştoc (Ştefan) Pârva, 1757". În partea de nord a naosului s-au descoperit şi inscripţiile a cinci morminte, pe unul fiind menţionat: „Aci odihneşte robul lui Dumnezeu Iştoc Pârva, răposat în anul 1768". Era chiar anul în care biserica a fost pictată de meşterii Gheorghe şi Radu Dascălul Zugravu. Gheorghe era ardelean, iar Radu Dascălul era din Ţara Românească.24

Rezistenţa şi victoria ortodoxiei împotriva prozelitismului uniat în ţinutul Hălmagiului la 1749-1754 a avut o valoare deosebită. Era prima dată după rezistenţa românilor din Ţara Bârsei, când autorităţile habsburgice erau nevoite să recunoască existenţa unei comunităţi ortodoxe în Transilvania.

Era şi prima victorie importantă a unei mişcări de emancipare naţională a românilor de sub asuprirea austriacă.

Evenimentele demonstrează de asemenea şi o strânsă colaborare panortodoxă, deoarece în toate acţiunile lor românii din ţinutul Hălmagiului au fost ajutaţi atât de episcopul de la Arad, Sinesie Jivanovici, cât mai ales de către mitropolitul Pavel Nenadovici de Ia Carlovitz (fost episcop al Aradului), păstorii lor sufleşti din acea vreme, la care se adaugă colaboratorii lor Ioan Albiei protopopul Aradului, stareţul Mănăstirii Hodoş-Bodrog, Vincenţîu Prodanovici, sau arhimandritul Moise Putnic. Deşi sârbi de neam, deci membrii unei naţiuni avantajate prin aşa-zisele privilegii ilirice, ei au trecut peste bariera naţionalismului expunându-se chiar unor riscuri imense, pentru a-i ajuta pe păstoriţii lor aflaţi în vremuri de restrişte.

Victoria din 1754 a fost şi un motiv temeinic de întărire şi încurajare a acţiunilor românilor ortodocşi din celelalte părţi ale Transilvaniei, aflaţi şi ei în acele vremuri, ce au urmat mişcării călugărului Visarion Sarai, în plină luptă pentru păstrarea credinţei strămoşeşti şi recunoaşterea ei de către autorităţile habsburgice, luptă manifestată mai ales prin numeroasele petiţii adresate Curţii de la Viena, dar şi prin delegaţii trimise în Rusia în vederea obţinerii sprijinului pentru recunoaşterea ortodoxiei în Transilvania.

Rezistenţa de la Hălmagiu a reprezentat şi un preambul al răscoalei conduse de Sfântul Sofronie de la Cioara, răscoală în care uniaţia a fost pusă în situaţia de a fi desfiinţată definitiv în Transilvania.

Prof. Liorean-Gheorghe BANCIU

Şcoala Generală Tomeşti

BIBLIOGRAFIE

l.Anuichi Silviu, Relaţii bisericeşti româno-sârbe din sec. al XVlI-lea şl alXVÎII-/efl,în„Biserica Ortodoxă Română”. 7-8/1979

2. Beîu Sabin, Contribuţii la istoria satelor din munţii Apuseni în Evul Mediu, în

„Sargeţia”X, 1973

3. Dragomir Silviu, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal, Sibiu 1920

4. Dudaş Florian, Zarandul, chipuri şi fapte din trecut, Editura Albatros, Bucureşti 1981

5. Lupşa Ştefan, Istoria Eparhiei Aradului (manuscris),Biblioteca Episcopiei Aradului

6. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române., Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1992

7. Vesa Pavel, Episcopii Aradului, î 706- 2006, Editura Gutemberg Univers, Arad 2006

8. Colectiv de autori „Episcopia Aradului, istorie, viaţă culturală,monumente de artă”,

Editura Episcopiei Aradului, Arad î 989

NOTE

* Materialul a fost prezentat în cadrul Festivalului cultural-patriotic „Ţara Crăişorului”- Ediţia 2009 organizat de către O.N.G. „Ţara Iancului - iubirea mea” Deva. www.taraiancului.ro

1 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1992, vol. II, p. 304

2 Pavel Vesa, Episcopii Aradului, 1706- 2006, Editura Gutemberg Univers, Arad 2006, p.26

3 Silviu Dragomir, Istoria dezrobim religioase a românilor din Ardeal, voi. l, Sibiu 1920, p. 224

4 Sabin Belu, Contribuţii la istoria satelor din munţii Apuseni în Evul Mediu, în „Sargeţia” X, 1973, p. 204

5 Silviu Dragomir, op. cit. p. 228

6 Gheorghe Litiu, Istoria Eparhiei Aradului în „Episcopia Aradului, istorie, viaţă culturală, monumente de artă”, Editura Episcopiei Aradului, Arad 1989, p. 37

7 Silviu Anuichi, Relaţii bisericeşti româno-sârbe din sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea, în „Biserica Ortodoxă Română”. 7-8/1979, p. 945-946

8 Florian Dudaş, Zarandul, chipuri şi f apte din trecut, Editura Albatros, Bucureşti 1981, p. 55

9 Silviu Dragomir, op. cit. p. 229

10 Florian Dudaş, op. cit. p. 56

11 Silviu Dragomir, op. cit. p. 230

12 Ibidem, p. 231

13 Ibidem,p.233

14 Ibidem, p. 234

15 Ibidem, p. 235-236

16 Florian Dudaş, op. cit. p. 57

17 Silviu Dragomir, op. cit. p. 240-242

18 Ibidem, p. 245-248

19 Ibidem, p. 249

20 Silviu Anuichi, op. cit. p. 957

21 Silviu Dragomir, op. cit. p. 256-258

22 Silviu Anuichi, op. cit. p. 958

23 Ştefan Lupşa, Istoria Eparhiei Aradului (manuscris),Biblioteca Episcopiei Aradului, voi. 2, p. 53

24 Florian Dudaş, op. cit. p. 59