În ziua de 9 septembrie a fiecărui an, comemorăm, cu durere în suflet, martiriul celor 119 români şi 6 evrei, victime ale horthyştilor, ucise la ordinul grofului Bay Ferencz, în localitatea Treznea, din judeţul Sălaj.

Reprezentanţii organizaţiilor de refugiaţi din Transilvania, Crişana, Maramureş, Banat, Basarabia, Bucovina de Nord, Cadrilater şi ai conducerii “Federaţiei Naţionale a Românilor Persecutaţi Etnic PRO MEMORIA 1940- 1945” s-au deplasat şi în acest an să depună coroane şi jerbe de flori la monumentul martirilor din centrul comunei Treznea şi la groapa comună, să verse o lacrimă şi să rostească un cuvânt de pioasă aducere aminte a suferinţelor cumplite, îndurate de românii şi evreii ardeleni în funestul an 1940.

Din nefericire, evenimentul a fost confiscat de nişte găgăuţi şi guşaţi analfabeţi, ale căror nume nu le pomenim pentru aceleaşi motive pentru care grecii nu-i pronunţau numele nebunului Herostrat, incendiatorul templului din Efes.

Cu burţile revărsate peste curele şi cu cefele groase, de neam prost, aceşti ciolănari au confiscat microfonul şi au debitat tot felul de imbecilităţi agramate, spre stupoarea şi dezgustul celor peste 1500 de participanţi, veniţi la o comemorare pioasă, nu la un spectacol propagandistic de prost gust. Mesajele Preşedintelui României şi Primului Ministru au fost citite la microfonul confiscat de către doi reprezentanţi care au lipsit la orele de limbă română. În mesajul Primului Ministru s-a strecurat o gogoaşă demnă de eroul naţional Bulă, afirmându-se textual că martirii de la Treznea au fost ucişi în 9 septembrie 2009 de către nazişti şi fascişti.

Trecând peste acest incident, provocat de nişte ignoranţi ţâfnoşi, cu aere de grofi feudali, aflaţi cu totul întâmplător la dârlogii puterii, care maculează şi profanează, în interes politic, cele mai sfinte comemorări din istoria neamului, vrem să readucem în memoria românilor cumplitul eveniment, numit Treznea

În cursul unei manifestări a refugiaţilor desfăşurată la Gherla , am fost întrebaţi de un oficial al oraşului, de etnie maghiară, de ce mai răscolim istoria şi comemorăm evenimente tragice, în loc să ne canalizăm energiile spre acţiuni de integrare europeană, care ar fi mult mai benefice pentru românii din Ardeal?

I-am răspuns simplu: pentru că, aceia care-şi uită istoria riscă să o repete! Nu 1-am întrebat pe preopinent de ce sărbătoresc ungurii cu mare pompă “Descălecarea” “15 martie”, “Partium” etc. pentru a nu învenina atmosfera

Întrebarea etnicului maghiar, pe cât de insidioasă, pe atât de perfidă, denotă nu numai o mentalitate meschină, a urmaşilor veneticilor, care încearcă să ascundă faptele abominabile ale turanicilor, ci şi un cinism de tip asiatic, rod al unei gene patogene atavice, cuibărite adânc în subconştientul unei seminţii pe care deşerturile Asiei nu puteau să o mai încapă.

Am venit aici, la Treznea , pentru a aduce aminte lumii civilizate că niciodată amintirile crimelor şi a masacrelor nu se şterg din conştiinţa unui neam, dar mai presus de toate, suntem aici pentru a depune mărturie peste timp despre incapacitatea unui stat, aflat în inima Europei Unite, de a ieşi din tiparele intoleranţei naţionale şi de a scăpa de obsesia, aproape patologică, de a stăpâni neamuri străine.

Facem o precizare fundamentală, noi nu confundăm poporul maghiar, blând, răbdător şi cu frică de Dumnezeu, care a dat lumii nenumărate genii, cu sceleraţii, urmaşi ai nomazilor asiatici, veniţi desculţi din pustiurile stepelor, care se cred purtătorii unei civilizaţii turanice superioare şi îşi arogă dreptul de viaţă şi de moarte asupra semenilor.

Grecii le-au ridicat un monument celor 300 de luptători spartani, care au murit până la unul în frunte cu regele lor, legendarul Leonida, pentru a apăra strâmtoarea Termopile de invazia perşilor, monument pe care stă scris: “Trecătorule, du-te şi spune Spartei că noi am murit aici apărând cu cinste legile ei”.

Pe monumentul de la Treznea ar putea fi scris, parafrazându-i pe spartani, “Trecătorule, du-te şi spune lumii civilizate că noi am fost victimele inocente şi lipsite de apărare ale unor sceleraţi, care au ridicat crima şi intoleranta la rangul de politică de stat”.

Iată ce spunea, în anul 1940, baronul Aczel Ede, la o întrunire a căpeteniilor horthyste, ţinută la Şimleul Silvaniei, sub protecţia jandarmilor cu pene de cocoş la care a participat şi criminalul baron Bay Ferencz din Treznea: “Pe aceşti valahi opincari trebuie să-i extirpăm, să-i ucidem ca pe duşmanii noştri (...). Preoţii predică iubirea aproapelui, dar aceasta este numai o momeală, fiindcă Dumnezeu ajută numai forţa brută, noi cu toţii trebuie să o întrebuinţăm pentru a ucide şi extermina pe aceşti valahi. Religia, prin cele zece porunci ale ei spune: nu ucide, nu fura, nu dori femeia altuia pentru că acestea sunt păcate. Acesta este păcat? Nu este păcat! Păcat va fi cu adevărat dacă nu vom extermina această bandă (...) de valahi opincari (...). Vom organiza şi o noapte a Sfântului Bartolomeu (...) şi vom ucide şi copiii în pântecele mamelor lor”.

Ceea ce a urmat, ştim cu toţii:masacre, crime, violuri, tâlhării, incendieri, profanări de lăcaşuri de cult, orori comise în numele unei culturi turanice, barbarii care depăşesc puterea de înţelegere a unei lumi civilizate, demne de un ev mediu întunecat.

Unde am mai auzit noi despre astfel de atrocităţi?

Suntem în anul 997, în pitorescul oraş Veszprem, din vestul Ungariei, Vajk, viitorul Ştefan cel Sfânt fiul lui Geza, căsătorit cu Cizela, sora împăratului Henric al II-lea al Bavariei, îl învinge pe rivalul său, Koppany, principele de Somogy, cel mai vârstnic dintre principii arpadieni căruia se cuvenea tronul, în virtutea principiului seniorităţii. După ce-1 învinge cu ajutorul hotărâtor al cavalerilor bavarezi, Ştefan dă ordin ca trupul prinţului Koppany să fie tăiat în patru: câte o parte a fost pironită pe zidurile cetăţilor Veszprem, Gyor şi Szekesfehervar, iar a patra parte a fost trimisă unchiului său Gyula, la Alba Iulia , ca avertisment. Pentru a-şi consolida puterea, Ştefan a dat ordin ca vărului său, Vaszoly, unul dintre pretendenţii la tron, să i se scoată ochii, să i se toarne plumb topit în urechi, să fie castrat, iar cei trei fii să fie surghiuniţi în Polonia.

17 aprilie 1330, castelul Vişegrad de lângă Budapesta. Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, ia masa cu regina Elisabeta, în încăpere năvăleşte Felician Zah, hotărât să răzbune violul fiicei sale Klara. La ordinul regelui, nobilul este tăiat în bucăţi, capul i-a fost pironit pe zidul cetăţii Buda, iar restul trupului, mâinile şi picioarele i-au fost expuse pe zidurile altor cetăţi din regat. Copiii cavalerului Zah şi neamurile acestuia au fost maltrataţi, ciopârţiţi şi decapitaţi.

1514, în Transilvania. Armata de ţărani ardeleni, strânsă de cardinalul Tamas Bakocs pentru a participa la o cruciadă împotriva turcilor, se revoltă şi sub comanda secuiului Gheorghe Doja întorc armele împotriva grofilor unguri. Răzbunarea este cruntă: Doja este pus pe un tron de fier înroşit, pe cap i se pune o coroană incandescentă, iar celelalte căpetenii ale răscoalei, înfometate câteva săptămâni, sunt obligate să mănânce bucăţi de carne din trupul lui Doja, care se chinuia în braţele morţii.

1526, Mohacs. Palatinul Ştefan Bathory şi prietenul său, contele Batthyany, atacă grupul de prelaţi care încerca să salveze, din calea turcilor, străvechile comori din palatul episcopal din Pecs şi îşi însuşesc nepreţuita comoară. Apoi atacă visteria episcopiei din Esztergom şi corabia reginei Maria, văduva regelui Ludovic al II-lea, mort în bătălia cu turcii, care încerca să fugă la Viena. Soldaţii celor doi magnaţi, în loc să lupte la Mohacs , le violează pe doamnele din suita reginei şi tâlhăresc toate bunurile aflate pe corabie.

Duminică, 22 august 1683, în cortul marelui vizir Kara Mustafa, era comandantul armatei turceşti care asediază Viena. În timp ce creştinii apărau Viena, Mihaly I Apafi, principele Transilvaniei, intră în cortul marelui vizir, îi sărută cu mare devotament, în genunchi, poala hainei şi-i face cadou acestuia o trăsură cu şase cai, şase pocale de argint aurit, un cal de călărie înşeuat şi patru trăpaşi. În acelaşi timp, Thokoly, în fruntea a 20.000 de curuţi, prăda ţinuturile transdunărene şi sudul Ungariei.

14 martie 1848, Bratislava Dieta aprobă, cu majoritate de voturi, fără dezbateri, lista de cereri adresată Vienei; formulată de Kossuth Lajos. La ieşirea din parlament revoluţionarul ceh, convertit la hungarism, agită lista de revendicări şi rosteşte scrâşnind din dinţi: fraţilor, hai să înroşim cerul cu sângele valahilor! Furiei animalice stârnite îi vor cădea victime 40.000 de suflete, ucise fără milă pentru unica lor vină de a fi români şi 300 de sate vor fi incendiate.

11 mai 1849 pe cetăţuia Clujului. Profesorul dr. Stephan Ludwig Roth, fost rector al gimnaziului din Mediaş, fost comisar imperial plenipotenţiar, paroh al bisericii luterane din Moşna, este executat de revoluţionarii lui Kossuth. Peste o săptămână trupul ciuruit de gloanţe al parohului este înmormântai creştineşte la Mediaş.

16 noiembrie 1919. Pe o ploaie torenţială, Horthy Miklos, în uniformă de amiral, intră în Budapesta, călare pe un cal alb, lăsând în urma lui dâre de sânge, mai ales în vestul Ungariei. In cuvântarea sa de salut, amiralul fără flotă acuză Budapesta că este “a bunos varos” (oraşul păcătos sau oraşul vinovat) deoarece şi-a renegat istoria milenară (...) şi-a aruncat în noroi coroana, culorile naţionale şi s-a învelit cu zdrenţe roşii”. Teroarea roşie a lui Bela Kun era înlocuită cu teroarea albă.

5 septembrie 1940. Trupele horthyste intră în Ardealul de Nord, cedat ungurilor prin Diktatul de la Viena Primele barbarii sunt săvârşite la mănăstirea Bixad, de lângă Satu Mare. “În miez de noapte, pe la orele două, călugării s’au pomenit asaltaţi de un grup de tineri din organizaţia Levente. Scoşi din chilii, puşi pe un rând în curte, călugării au fost scuipaţi şi loviţi cu pumnalele. Un grup de 20 de ţărani, refugiaţi în mănăstire cu o zi înainte, sunt scoşi în curte de o altă bandă de unguri şi măcelăriţi După atrocităţile comise, au devastat tipografia, au ars cărţile de rugăciuni şi au distrus toate proviziile din mănăstire. De la mănăstire, bandele de levenţi au trecut în Ţara Oaşului şi în Maramureş, unde i-au masacrat pe toţi românii întâlniţi în cale”

În noaptea de 5/6 septembrie 1940, trei soldaţi unguri l-au ridicat de acasă pe fostul primar român al localităţii Medieşu Aurit, Gheorghe Petricean, 1-au dus la marginea satului, 1-au înjunghiat cu baionetele, i-au scos ochii şi apoi 1-au împuşcat.

A urmat martiriul românilor din Gherla, Diosig, Sighetul Marmaţiei, Zalău, Mureşenii de Câmpie, Huedin, Cosniciul de Jos, Ciumărna, Păuşa, Camăr...

9 septembrie 1940...Treznea, judeţul Sălaj. O localitate paşnică de români aşezaţi, care-şi vedeau de rostul lor. Năvala barbarilor turanici, lătrat de mitraliere, bubuituri de tunuri, pârjol, baionete, moarte! Cu un cuvânt: masacru!

Un pictor de geniu, Pablo Picasso, a dat lumii o operă nemuritoare, “Guernica”, inspirată din tragedia locuitorilor orăşelului spaniol, căzut pradă barbariei bombardierelor legiunii “Condor” a lui Hitler. Picasso a adus un omagiu oamenilor nevinovaţi, printre care şi prietenului său, inegalabilul poet Federico Garcia Lorca, care au pierit în măcelul provocat de fascişti.

Un poet de geniu, Adrian Păunescu şi un medic de geniu, Ioan Puşcaş, s-au străduit să ridice un monument în memoria martirilor de la Treznea , în faţa căruia ne înclinăm şi noi cu pioasă recunoştinţă.

Acest monument ar trebui să ne îndemne la neuitare şi la neiertare, căci niciodată crimele împotriva umanităţii nu se prescriu şi nu sunt iertate deoarece criminalii nu au milă faţă de victime. Generalul Raimondo Cuccoli spunea: “firea nestatornică, ingrată, recalcitrantă şi rebelă a ungurilor nu poate fi nici ţinută în frâu cu argumente raţionale, nici câştigată cu calm, nici guvernată cu legi Trebuie să te temi de un popor care nu ştie ce este teama de Dumnezeu. De aceea, voinţa sa trebuie frântă cu băţul de fler şi pusă la punct cu severitate. Neastâmpărul unui cal nărăvaş nu poate fi strunit cu un căpăstru de mătase, ci cu un dârlog de fier” Ar trebui să luăm aminte de la un popor care a reuşit după două mii de ani de neuitare sa­şi reintre în drepturile sale fireşti, poporul evreu. Pentru neamul lui Israel, Massada, ultima redută de rezistenţă împotriva cotropitorilor romani, unde s-au sinucis ultimii luptători evrei ai lui Bar Kohba. pentru a nu cădea vii în mâinile legiunilor, a rămas un simbol. Medalia de aur a Statului Israel are pe revers legendara cetate cu menţiunea “Altă Massada nu va fl niciodată”. Depinde în exclusivitate de noi, de români, ca a doua Treznea să nu mai fie niciodată!

Este semnalul pe care trebuie să-1 transmitem de aici, din localitatea martir Treznea, către prieteni şi către neprieteni, către politicienii dispuşi la orice compromis pentru a pune botul pe ciolanul puterii. Noi nu avem dreptul să uităm, noi nu avem dreptul să iertăm!

prof. dr. Ioan CORNEANU

av. Vasile MOIŞ