În ziua când Europa sărbătorea cu multă pompă, ca să se simtă importanţa evenimentului, 20 de ani de la căderea zidului berlinez şi la Chişinău moldovenii umiliţi de mersul istoriei încercau să-şi spună adeziunea, dar şi păsul. La Biblioteca “Alba Iulia” (filială a Bibliotecii Municipale «B. P. Haşdeu» şi a Bibliotecii Judeţene «Lucian Blaga», Alba), un grup de liceeni, din sectorul Buiucani au aplicat un flash mob original, demonstrând în câteva secunde această fulminantă cădere. La manifestare au venit cititori de diferite vârste. Evenimentul a fost elucidat pe înţelesul tinerei generaţii de poetul şi publicistul Nicolae Dabija. A intervenit la temă scriitoarea Elena Tamazlâcaru şi directoarea bibliotecii Elena Roşca. Mi s-a oferit cuvântul şi mie. M-am interesat, pentru început, câţi copii din cei prezenţi au văzut frontiera. Din tot auditoriu doar o persoană cunoştea cum arată, pentru că a văzut-o în vacanţă la bunei.

Şi atunci le-am depănat povestea mea. M-am născut în satul Pererita, fostul judeţ Hotin, localitate de pe malul stâng al Prutului, cunoscută şi ca baştină a eminentului poet şi academician Grigore Vieru. Tatăl meu, Gheorghe Borş, coleg de clasă (românească) cu poetul, îmi povestea că fiind băieţi  au mers la Prut până la 10 ani. Începând din 1944, Prutul devine inaccesibil, fiind izolat printr-o fâşie lată de frontieră grăpată şi îngrădită cu sârmă ghimpată. Pe la finele anilor 50 — începutul anilor 60, gardul ghimpat să fi avut un metru înălţime.

Locuiam la bunica şi frontiera trecea chiar prin faţa casei. Moscalii (aşa-i numeau bătrânii pe grănicerii sovietici) controlau fâşia din oră în oră. Câte doi, înarmaţi cu pistoale-automat şi cu câini-lupi învăţaţi, grănicerii păzeau vigilent castitatea hotarului. Grănicerii români făceau acelaşi lucru doar o singură dată pe săptămână. Micuţ fiind, am violat această fâşie de câteva ori, pentru care fapt de fiecare dată părinţii mei urmau să fie interogaţi la pichetul de grăniceri şi să primească amenzi usturătoare. Crescusem mari cu acea sârmă ghimpată în poartă şi prindeam să înţelegem ce se întâmplă cu noi, de ce nu aveam dreptul să arătăm cu degetul în direcţia României, să vorbim cu tinerii din satul de peste Prut (Cotul Miculeni sau Miorcanii lui Ion Pilat). Satul nostru este plasat pe deal, iar cel românesc în vale. Ne vedeam şi ne auzeam foarte bine. Doar că ni se interzicea orice contact, chiar şi de la distanţă. Noi aşteptam să treacă grănicerul şi ne strigam totuşi numele, adresele. Prin anii 70-80 gardul a fost întărit şi mai mult, crescând în înălţime. Ţin minte, cum vorbeau două surori, una de la noi şi alta căsătorită până în 40 în satul Cotul Miculeni de peste Prut. Ani la rând aşteptau să treacă grănicerii, ca să mai stea la vorbă şi chiar să se vadă. De la distanţă, bineînţeles. A durat acest calvar zeci de ani. Sau stins surorile din viaţă, aşa şi nereuşind să se strângă în braţe, să se sărute creştineşte. Se întreabă, ce-a fost asta? Care a fost vina lor şi faţă de cine?

În copilărie, pe când copiii visau să se facă cosmonauţi pentru a ajunge în cosmos, copilul Grigore Vieru îşi dorea deschiderea drumului peste Prut, să ajungă la neamuri (astfel numesc pereritenii rudele).

Pe la începutul anilor 90, mii de moldoveni au călcat pentru prima dată pământul românesc de peste Prut. Venise un vânt cald, care adusese libertatea şi pe meleagurile noastre. Şi doar moscalul, ca şi cel din copilărie, se uita cu răutate la noi. Ne întrebam, de ce? Ce mai caută «praporşcicul» la frontieră? Şi nimeni nu ne putea răspunde. Am construit poduri de flori, făcând hore frăţeşti la mijloc de Prut. Doar pentru o zi! Sârma ghimpată mai rămâne şi azi ca pe timpuri, rânjind cu răutate la orice atingere.

Astea am ţinut să le povestesc copiilor. Ar fi fost bine să nu fi avut ocazie să vadă ghimpii din sârmă nici unul dintre ei. Pentru aceasta, noi, vârstnicii, trebuie cât mai urgent să scoatem ghimpii din corpul Patriei, asemeni căderii de acum 20 de ani a zidului berlinez. 

Ion BORŞ, jurnalist