România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Deportările în Banat după răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan

 

 

“Voi, munţilor mândri, moşnegi cununaţi

Cu stelele bolţii albastre

În leagănul vostru de codri şi stânci

Dorm toate poveştile noastre”.

                                     (Octavian Goga)

Răscoala din 1784-1785 condusă de Horea, Cloşca şi Crişan este caracterizată ca o mişcare ţărănească. Toţi participanţii la răscoală au fost ţărani. Ţărani erau şi minerii, ţărani erau şi preoţii. Nici un intelectual, nici o prezenţă “superioară” “politică” nu s-au remarcat. Capii răscoalei sunt ţărani şi nu depăşesc cu nimic marginile fireşti nici ca îmbrăcăminte, nici ca mentalitate, iar social erau iobagi sau jeleri. Ei, capii nu sunt superiori mulţimilor, a cetelor, ei sunt inimile acestora, ei însufleţesc, ei nu conduc decât prin prestanţa proprie şi participare activă.

După înăbuşirea răscoalei încep represiunile. Pe lângă execuţii, una din pedepse a fost deportarea. Această măsură a fost luată de însuşi împăratul de la Viena. În 1785 un anume Grigore Kesszey, dregător al comitatului, s-a plâns cancelariei că a fost maltratat de răsculaţii români şi cere să i se dea o funcţie mai uşoară sau o pensie ca să poată trăi. Cancelaria propune măsuri de ajutor dar şi de mutare în banat sau altundeva, a ţăranilor care l-au maltratat şi care au rămas nepedepsiţi.

Rezoluţia împăratului a cuprins o măsură generală şi anume, ca toţi românii care vor fi neîndoios cunoscuţi că au comis maltratări, să fie mutaţi cu vitele şi ustensilele lor la regimentul româno-iliric din Banat în aşa fel ca să nu sufere nici o pagubă şi să nu se facă abuz cu transferarea.

Hotărârea împăratului ajunge la comisarul Mihai Brukental care la 10 decembrie 1785 înaintează o listă cu 94 de persoane din satele comitatului Hunedoara şi al Zarandului şi notează că în comitatele Alba şi Cluj ar mai trebui transferaţi vreo douăzeci. Pe cei din Ţinutul Hategului propune să nu fie transferaţi în Banat, căci ar fi prea aproape de casă, ci în Croaţia. Toate acestea se transmit comandantului graniţei slavono-banatice care răspunde la 14 decembrie 1785 că pe teritoriul regimentului româno-iliric nu pot fi aşezate mai mult de 55 de familii şi că pe teritoriul regimentului germano-banatic pot fi plasate 291 de familii.

Comandamentul general al Transilvaniei şi celelalte organe administrative stabilesc într-o manieră tipic austriacă toate detaliile deportării (modul de înştiinţare, locul de adunare, traseul de urmat, modul de hrănire etc.).

Din lista celor deportaţi se pot menţiona Popa Ioan din Bistra, Vasile Zgârciu din Sălişte, Vasile Todor şi Todor Faur din baia de Arieş, Todor Lazăr şi Ispas Gâldău din Râul Mare, Todor Berindei şi Petru Vesa din Cîmpeni, Petru Gora, Gligor Toma, Iacob Todea din Vidra, petru Oaida din Bistra şi mulţi alţii. Printre ei figurează şi Ion Nicola, fiul lui Horea, plecat cu soţia cu două perechi de desagă.

Până la intervenţia împăratului, din 10 iulie 1786, de a opri deportările, au fost trimise în Banat peste 160 familii. Bunurile rămase în urma deportării în Banat au fost date rudelor de sânge. Mulţi au fugit încă din primul an. Şpanul domeniului Baia de Arieş, Horetsnyi spune într-o scrisoare din 1786 că Ursu Rancea din Brăzeşti care în vara lui 1785 fusese deportat în Banat, în regiunea Pancioavei, a fugit şi se ţine ascuns, împreună cu alţi, prin munţii Sălciuei. Din Banat au mai fugit – relatează Intze la 6 septembrie 1786 – Ion Bîrlea din Bistra, Costin Trif şi Todor Toader din Râul Mic, Florea Pleşa zis Tulea cu soţia şi Ion Nicula fiul lui Horea cu soţia. Întorcându-se în părţile lor se ascund în munţi.

La 1 decembrie 1786 provizorul Devei raportează prinderea lui Ion Nicula, fiul lui Horea. L-au prins Anghel Todea Tiloş şi Anghel Duc Todea lui Toma din dispoziţia judelui dominal Macavei Bota. Ion Nicula, ascultat, mărturiseşte că a fugit din Paciova cu soţia. Cum au fugit şi alţii a fugit şi el, îndemnat de Florea Pleşa din Râul Mare şi a trăit lucrând cu ziua la alţii. Au venit cu un paşaport avut de Pleşa de la unul care se dusese la lucru  cu coasa şi în care erau trecuţi doi inşi. Soţia lui se numeşte Văsălina Todea. Întrebat în octombrie de provizor dacă vrea să se stabilească în Zlatna, a refuzat – mai ales că aici Fiscul nu are nici intravilan, nici extravilan, din care să-şi asigure pentru casă hrană, acestea fiind toate date coloniilor în posesie. Cere să fie lăsat liber să se întoarcă, sub chezăşie că se va purta cu credinţă şi cinste, în Râul Mare pe lângă vreun popă de acolo care ar vrea să-l înfieze. Va fi avut urmare cererea. Fapt e că nu peste multă vreme, îl găsim iarăşi printre fugari. Problema deportării durează. Fug, sunt prinşi, pedepsiţi, duşi iarăşi, fug din nou, sunt iarăşi întorşi. Câţi vor fi rămas acolo, câţi se vor fi întors în anii următori, rămâne de cercetat. Cu siguranţă însă printre locuitorii de azi ai Banatului sunt şi urmaşi ai celor deportaţi ca urmare a participării la răscoala lui Horea.

Astfel se încheie o pagină din istoria sumbră a răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan şi a celor deportaţi în Câmpia Banatului. Aceştia îi vor fi transmis lui Iancu mesajul lui Horea pe care o invoca eroul Revoluţiei de la 1848 ca singurul mijloc de îngenunchiere a tiranilor: “nu cu vorbe vom obţine noi drepturile noastre, ci cu lancea, ca Horea”.

Părintele GOIA Eugen

 

Bibliografie selectivă

1. acad. David Prodan, “Răscoala lui Horea”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.

2. acad. Ştefan Pascu, “Revoluţia populară de sub conducerea lui Horea”, Ed. Militară, 1984.

3. Rubin  Patiţia, “Ţara Ţopilor”, Orăştie, 1912.

4. Vasile Netea, “Munţii Apuseni”, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1977.

5. Ieremia Ghita, “Horea, Cloşca şi Crişan – eroi şi martiri ai neamului nostru”, Telegraful Român, Sibiu, nr. 56/1986.