România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Ion Luca Caragiale, fereastră spre lume a dramaturgiei româneşti

 

      La 31 ianuarie/1 februarie 1852, în satul Haimanale (care astăzi îi poartă numele), lângă Ploieşti, se naşte Ion Luca Caragiale, fiul lui Luca Caragiale şi al Ecaterinei (născută Karaboa), familie ce păstra cu străşnicie tradiţia dragostei şi preocupării pentru arta dramatică. Unchii săi, Costache (1815-1877) şi Iorgu Caragiale (1826-1894), erau actori implicaţi cu însufleţire la înfăptuirea unui teatru autentic şi repertoriu naţional. Între anii 1860- 1867 a urmat clasele primare şi gimnaziale la Ploieşti , iar în perioada anilor 1870-1872, urmează cursurile de declamaţie şi mimică susţinute de unchiul său Costache Caragiale la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti. Pentru început, a ocupat posturi mărunte precum copist la Tribunalul din Prahova, ori sufleur la Teatrul Naţional din Bucureşti, dar Caragiale va evoca această perioadă cu un deosebit umor în însemnările sale ulterioare, intitulate Din carnetul unui vechi sufleur.

În 1873, la vârsta de 21 de ani, a debutat literar, sub semnătura pseudonimelor Carp şi Policarp în revista satirică „Ghimpele”, prilejuind naşterea autorului satiric prin sacrificarea poetului liric, dar căruia îi va supravieţui, ocazional, autorul de fabule, epigrame şi parodii.

A ocupat posturi de redactor, corector, girant, responsabil şi a colaborat cu articole la  mai multe publicaţii politice şi umoristice de orientare literară precum: „Alegătorul liber”, „Unirea democratică”, „Claponul”, „Naţiunea română” etc. Între anii 1877-1881 intră în redacţia ziarului politic junimist „Timpul” alături de Mihai Eminescu şi Ioan Slavici. Traduce excepţional piesa Roma învinsă de Parodi, apropiindu-se de cercul literar al „Junimii”, unde citeşte prima sa capodoperă, O noapte furtunoasă, piesă ce a fost jucată cu un succes răsunător în ianuarie 1879. De altfel, în perioada anilor 1878-1890 publică principalele sale piese de teatru, Conul Leonida faţă cu Reacţiunea (1880), O scrisoare pierdută (1885), D-ale carnavalului, (1885), Năpasta (1890), capodopere ce au fost reprezentate pe scena Teatrului Naţional. În 1881 părăseşte redacţia gazetei „Timpul”.

În 1879 a călătorit pentru prima oară în străinătate, fiind invitat de Titu Maiorescu la Viena. Între anii 1881- 1882 a activat în calitate de revizor şcolar în judeţele Suceava, Neamţ, Argeş şi Vâlcea. A fost funcţionar în Bucureşti la Regia Monopolurilor Statului şi, pentru o scurtă perioadă de timp, în stagiunea 1888/1889, Caragiale ajunge director general al Teatrului Naţional din Bucureşti, remarcându-se drept un foarte exigent regizor şi organizator.

În urma legăturii cu Maria Constantinescu, în 1885, se naşte viitorul scriitor, Mateiu I. Caragiale, dar relaţia nu se oficializează, iar în 1889 se va căsători cu Alexandrina, fiica arhitectului Gaetano Burelly, cu care va avea doi copii: Luca Ion (1893-1921) şi Ecaterina (căsătorită Logadi).

Tot în cursul acestui an îi apare la editura Socec primul volum, Teatru, prefaţat de Titu Maiorescu şi, cu toate că este remarcat pentru comediile sale, în urma contestării oficialităţilor (impus însă de autoritatea critică a lui Maiorescu şi Gherea), Caragiale se orientează spre proză psihologică (O făclie de Paşte), dramă (Năpasta) şi proză scurtă (notiţe, fragmente literare, schiţe, momente etc.), creaţii literare ce au urmat a fi publicate în paginile ziarului „Universul” (1899-1900) şi în volum apărut în 1901.

În ciuda unei activităţi prodigioase, care ar fi trebuit să-l consacre încă din timpul vieţii, lui Caragiale i se refuză sistematic acreditarea socială şi culturală şi totul va culmina cu un proces scandalos (1901-1902) provocat de un publicist obscur, C. A. Ionescu-Caion, Caragiale fiind acuzat că a plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului maghiar Kemény István, Nenorocul. Caragiale devine subiectul unui imens scandal de presă şi justiţie ce va fi finalizat de pledoaria favorabilă a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, care-i va aduce achitarea.

Vacarmul eşecurilor şi contestărilor îl determină pe Caragiale să se expatrieze în 1905, stabilindu-se împreună cu familia în Berlin, de unde va urmări cu viu interes mişcarea politică şi literară din ţară, reacţionând violent în momentul tragic al răscoalelor ţărăneşti. Scrie studiul sociologic cu accente pamfletare 1907 din primăvară până-n toamnă, publicat iniţial în limba germană, în ziarul „Die Zeit”.

A publicat ultimele creaţii în proză în volumul Schiţe nouă în anul 1910, iar în 1911 participă la Blaj la serbările ASTRA, asistând la zborul lui Aurel Vlaicu şi reafirmând certitudinile sale asupra apropiatei uniri a tuturor românilor, după care se întoarce în Germania, apunând la scurtă vreme din viaţă, în iunie 1912, la Berlin.

Cristina COFARU