La 31 ianuarie/1 februarie 1852, în satul Haimanale (care astăzi
îi poartă numele), lângă Ploieşti, se naşte
Ion Luca Caragiale, fiul lui Luca Caragiale şi al Ecaterinei (născută
Karaboa), familie ce păstra cu străşnicie tradiţia
dragostei şi preocupării pentru arta dramatică.
Unchii săi, Costache (1815-1877) şi Iorgu Caragiale
(1826-1894), erau actori implicaţi cu însufleţire la înfăptuirea
unui teatru autentic şi repertoriu naţional. Între anii
1860-
1867 a
urmat clasele primare şi gimnaziale
la Ploieşti
, iar în perioada anilor 1870-1872, urmează
cursurile de declamaţie şi mimică susţinute de
unchiul său Costache Caragiale
la Conservatorul
de Artă Dramatică din Bucureşti.
Pentru început, a ocupat posturi mărunte precum copist
la Tribunalul
din Prahova, ori sufleur
la Teatrul Naţional
din Bucureşti, dar Caragiale va evoca această
perioadă cu un deosebit umor în însemnările sale
ulterioare, intitulate Din carnetul unui vechi sufleur. |

|
În
1873, la vârsta de 21 de ani, a debutat literar, sub semnătura
pseudonimelor Carp şi Policarp în revista satirică
„Ghimpele”, prilejuind naşterea autorului satiric prin
sacrificarea poetului liric, dar căruia îi va supravieţui,
ocazional, autorul de fabule, epigrame şi parodii.
A
ocupat posturi de redactor, corector, girant, responsabil şi a
colaborat cu articole la mai
multe publicaţii politice şi umoristice de orientare literară
precum: „Alegătorul liber”, „Unirea democratică”,
„Claponul”, „Naţiunea română” etc. Între anii
1877-1881 intră în redacţia ziarului politic junimist
„Timpul” alături de Mihai Eminescu şi Ioan Slavici. Traduce
excepţional piesa Roma învinsă de Parodi, apropiindu-se
de cercul literar al „Junimii”, unde citeşte prima sa capodoperă,
O noapte furtunoasă, piesă ce a fost jucată cu un
succes răsunător în ianuarie 1879. De altfel, în perioada
anilor 1878-1890 publică principalele sale piese de teatru, Conul
Leonida faţă cu Reacţiunea (1880), O scrisoare
pierdută (1885), D-ale carnavalului, (1885), Năpasta
(1890), capodopere ce au fost reprezentate pe scena Teatrului Naţional.
În 1881 părăseşte redacţia gazetei „Timpul”.
În
1879 a
călătorit pentru prima oară în străinătate,
fiind invitat de Titu Maiorescu
la Viena.
Între anii 1881-
1882 a
activat în calitate de revizor şcolar în judeţele
Suceava, Neamţ, Argeş şi Vâlcea. A fost funcţionar în
Bucureşti
la Regia Monopolurilor
Statului şi, pentru o scurtă perioadă de
timp, în stagiunea 1888/1889, Caragiale ajunge director general al
Teatrului Naţional din Bucureşti, remarcându-se drept un foarte
exigent regizor şi organizator.
În
urma legăturii cu Maria Constantinescu, în 1885, se naşte
viitorul scriitor, Mateiu I. Caragiale, dar relaţia nu se
oficializează, iar în 1889 se va căsători cu Alexandrina,
fiica arhitectului Gaetano Burelly, cu care va avea doi copii: Luca Ion
(1893-1921) şi Ecaterina (căsătorită Logadi).
Tot
în cursul acestui an îi apare la editura Socec primul volum, Teatru,
prefaţat de Titu Maiorescu şi, cu toate că este remarcat
pentru comediile sale, în urma contestării oficialităţilor
(impus însă de autoritatea critică a lui Maiorescu şi
Gherea), Caragiale se orientează spre proză psihologică (O făclie
de Paşte), dramă (Năpasta) şi proză
scurtă (notiţe, fragmente literare, schiţe, momente etc.),
creaţii literare ce au urmat a fi publicate în paginile ziarului
„Universul” (1899-1900) şi în volum apărut în 1901.
În
ciuda unei activităţi prodigioase, care ar fi trebuit să-l
consacre încă din timpul vieţii, lui Caragiale i se refuză
sistematic acreditarea socială şi culturală şi totul
va culmina cu un proces scandalos (1901-1902) provocat de un
publicist obscur, C. A. Ionescu-Caion, Caragiale fiind acuzat că a
plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului maghiar
Kemény István, Nenorocul. Caragiale devine subiectul unui imens
scandal de presă şi justiţie ce va fi finalizat de
pledoaria favorabilă a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea,
care-i va aduce achitarea.
Vacarmul
eşecurilor şi contestărilor îl determină pe Caragiale
să se expatrieze în 1905, stabilindu-se împreună cu familia în
Berlin, de unde va urmări cu viu interes mişcarea politică
şi literară din ţară, reacţionând violent în
momentul tragic al răscoalelor ţărăneşti. Scrie
studiul sociologic cu accente pamfletare 1907 din primăvară până-n
toamnă, publicat iniţial în limba germană, în ziarul
„Die Zeit”.
A
publicat ultimele creaţii în proză în volumul Schiţe
nouă în anul 1910, iar în 1911 participă
la Blaj
la serbările ASTRA, asistând la zborul lui Aurel
Vlaicu şi reafirmând certitudinile sale asupra apropiatei uniri a
tuturor românilor, după care se întoarce în Germania, apunând la
scurtă vreme din viaţă, în iunie 1912,
la Berlin.
Cristina
COFARU
|
|