România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Martin Opitz - părintele poeziei moderne germane, pe meleagurile Albei

 

Încă  de la sfârşitul secolului al XIV-lea, călători străini – cărturari, diplomaţi, clerici, misionari, negustori, au început  seria evocărilor transilvane. Ea s-a extins mereu fiind determinată şi de creşterea importanţei politice şi militare a poporului român, dar şi de ridicarea nivelului cultural al întregii Europe.

Unii din aceşti călători străbăteau ţările din sudul Dunării, alţii ţinutul Transilvaniei, şi astfel au reuşit să cunoască oamenii, bogăţiile dar şi puternicele contradicţii sociale şi naţionale, despre care au întocmit rapoarte care au intrat în circuitul istoriei. În acelaşi timp, intrând în contact cu populaţia ce vorbea o limbă puternic înrudită cu cea latină, ne considerau descendenţii viguroasei rase daco-romane.

Începând cu secolul al XVII-lea după unirea Ţărilor române, în urma strălucitei victorii a lui Mihai Viteazul, Transilvania a devenit centrul unei noi puteri politice care a atras privirea unor străluciţi oameni de cultură şi diplomaţi.

 

 

Unul dintre aceştia a fost poetul silezian Martin Opitz (n. Bunzlau 1597 – m. Danziej 1643) care deschide seria profesorilor chemaţi din Europa, de către principele Gabriel Bethlen pentru colegiul său, ale cărui cursuri au fost frecventate şi de elevi de origine română. La recomandarea nepotului principelui Ştefan Bethlen şi a lui Ştefan Geleyi, care i-au fost colegi de studii la Heidelberg , Opitz a acceptat invitaţia de-a lucra la colegiul princiar din Alba Iulia. Dar, la acest colegiu, va activa numai un an (1622-1623) predând poeţii clasici. Nici colegul lui Opitz, Iacobus Copius nu rămâne decât opt luni la această şcoală. Se pare că Martin Opitz nu s-a putut integra în atmosfera curţii princiare pe care o detestă, lucru reeşit din anu-mite fragmente ale poemului Zlatna în tălmăcirea poetului G. Coşbuc.

… Aşa se întâmplă aici: acum eşti sus, acum

Eşti jos. Ei pornesc însă din nou pe acelaşi drum.

Şi ajung iar la putere, schimbaţi fiind la feţe.

Ah, ei trăiesc din mila stăpânilor, trăiesc

Ca să ucidă timpul cu jocuri şi ospeţe…

Nici strop de pietate la dânşii nu găseşti...

Deşi în Alba Iulia a stat doar un an, el aduce o importantă contribuţie la cunoaşterea vieţii româneşti şi în mod deosebit a celei din zona Zlatnei.

Vasile Netea spunea despre el:

“Mai mult decât curtea principelui şi a societăţii demnitarilor feudali, Opitz,  fire romantică, a iubit natura pitorească a regiunii, munţii acoperiţi cu păduri de stejari şi brazi, oamenii locurilor dintre care cei mai mulţi erau români, farmecul rustic al împrejurimilor, manifestările artistice şi îndeosebi jocurile, porturile populare şi cântecele ţăranilor români”.

Aproape tot timpul liber şi-l petrecea la Zlatna unde şi-a găsit un drag şi vechi prieten din Olanda, inginerul de mine şi administratorul minelor de aur H. Lisabon care l-a însoţit în excursiile întreprinse.

Aici, în zona Zlatnei, a găsit o mulţime de urme ale străvechii civilizaţii daco-romane, inclusiv relicvele unui trecut milenar, vase, inscripţii, morminte, statui etc.

Tocilescu, în volumul “Dacia înainte de romani”, afirma că cel mai vechi procurator aurariarum, ce cunoaştem în Dacia, este M. Ulpius Hermias, un libert al împăratului Traian , după o inscripţie aflată la Zlatna şi publicată în Corpus Inscriptionum Latinarum (vol. III nr. 1312). În revista ungară a minelor şi topitoriilor din 1890 se specifică faptul că piatra inscripţiei romane a fost descoperită de Martin Opitz, între Zlatna şi Alba Iulia pe malul drept al Ampoiului.

Sârguinciosul explorator al epigrafelor romane, Martin Opitz, pătrunde prin grădinile românilor, zlătneni, ca să scoată la suprafaţă epigrafele cu dorinţa de a demonstra că românii sunt urmaşii romanilor. Prin efortul său, a descoperit din nou în grădina unui român din Ampelum o piatră ce se susţine că este din anul 161, când la Roma era imperator Marcus Aurelius, sprijinitor al literelor, omenos cu sclavii, dar mare prigonitor al creştinilor. Inscripţia apreciată a procuratorului (Beneficiarus) a fost dusă în 1723 la Viena şi păstrată într-un coridor al bibliotecii imperiale.

Acompaniat cu plăcere de prietenul său Lisabon în  excursiile prin zonă, ia contact cu aceste locuri, cu viaţa fierbinte a satelor, simţind durerea provocată de opresiunea socială şi naţională, dar şi bucuria din datinile lor folclorice şi din năzuinţele lor. Opitz, suflet de poet, şi-a revărsat admiraţia lui într-un minunat poem închinat Zlatnei.

Despre Zlatna au mai scris şi înainte diplomaţii şi călătorii, unii dintre ei menţionând importanţa bogăţiei în aur, remarcându-i şi caracterul românesc.

Într-un memoriu adresat în 1550 împăratului Ferdinand I de către diplomatul şi istoricul german Georg Reicherstorffer, acesta spunea: Zlatna este un oraş pe care îl locuiesc românii.

În lucrarea sa numită Chorografia Transilvaniei, tipărită la Viena în 1550, descria Zlatna şi o dedică marelui umanist al timpului, Nicolae Olahul.

Diplomatul italian Antonio Pessevino, care a vizitat Transilvania în anul 1583 afirma că Zlatna "este locuită de români".

Acelaşi lucru îl spune şi istoricul maghiar Toth Zoltan: “printre locuitorii oraşului Zlatna găsim din primele timpuri români”.

Martin Opitz, invocând realitatea, aduce elogii virtuţilor românilor şi luptei lor pentru lumină şi dreptate.

Istoricul A. Armbrecster afirma: "Martin Opitz a creat una din cele mai frumoase icoane medievale ale sufletului românesc, icoana lui de totdeauna".

Despre acest poet Mihai Isbăşescu în Istoria literaturii germane, spune că a fost "cel mai de seamă poet al veacului şi mai ales părintele poeticii germane moderne". Prin poemul Zlatnei, Martin Opitz a depăşit pe toţi înaintaşii săi atât ca mod de exprimare, cât şi de informaţie. El reprezintă un elogiu superb pentru viaţa şi virtuţile unui popor atât de strălucit prin originea, vechimea şi însuşirile sale creatoare.

Odată cu plăsmuirea poemului, apare şi interesul pentru descoperirea epigrafelor romane. Inscripţiile sunt adunate, pentru a fi publicate, cu multe cunoştinţe folositoare, în lucrarea sa "Dacia antiqua" din păcate pierdută. Poemul lui Martin Opitz s-a tipărit la Strasburg în anul 1624.

Prima traducere în limba română a fost făcută de tânărul George Coşbuc în 1885 şi a fost publicată în ziarul "Tribuna" de la Sibiu. A rămas uitat în paginile acestui ziar până în anul 1944 când a fost reactualizat de către protopopul Ilie Dăianu, fost director al Tribunei între 1899-1903.

Printr-un studiu intitulat "poetul silezian Martin Opitz şi românii din Transilvania”, bătrânul gazetar scria: "Zlatna este un certificat poetic al romanităţii noastre… Martin Opitz, umanistul celebru al vremii sale, a fost idealistul apărător al sufletului nostru latin, iubitor de măsură, de echilibru spiritual, de libertate… După ce ne-a preamărit frumuseţile regiunii Zlatna şi Valea Ampoiului în imagini poetice încântătoare şi puterile spirituale ale sufletului nostru romanic, după ce şi-a consacrat cei mai frumoşi ani din viaţa sa strângerii datelor ştiinţifice în legătură cu istoria Daciei, Martin Opitz ne arată şi căile dezvoltării noastre în viitor, potrivit cu tradiţia latină, care trebuie să rămână piatra unghiulară a culturii noastre".

Regretatul poet Mihai Gavril format pe meleagurile Transilvaniei, cuprins de strălucirea poemului şi de destinul tragic al autorului său, l-a readus printre români în forma sa originală.

"Pentru orice om care iubeşte acest pământ şi pe oamenii săi, al cărui suflet vibrează la valorile superioare ale patriei, va constitui un motiv de desfătare intelectuală, de mândrie patriotică şi bucurie spirituală, lectura acestui poem. El se articulează ca un amplu şi plin de prospeţime document istoric (intelectual şi afectiv totodată), prin care Opitz a ştiut să surprindă, cu o uimitoare cunoaştere şi mai ales capacitate de înţelegere şi pătrundere condiţiile de viaţă, frumuseţile de viaţă, frumuseţile plaiului românesc transilvan, dar mai ales înaltele însuşiri sufleteşti ale oamenilor, datinile şi obiceiurile acestora, eroismul lor legendar, virtuţile lor artistice şi limba lor legendară. Toate acestea au răzbit şi s-au afirmat prin veacuri în ciuda a numeroase potrivnicii şi oprelişti. În viziunea poetică a lui Opitz, ţinutul Zlatnei devine o nouă Arcadie, asemănare pe care poetul tălmăcitor a exprimat-o prin chiar titlul său atât de sugestiv.

 

Melania FOROSIGAN

 Poemul Zlatna

Zlatna - cumpăna dorului

                   (Al. Tănase).

Iată vraja poemului:

 

Înalţ de dor, în voie,

un imn de bucurie.

Cum o privighetoare

zburând din colivie

Şi neastâmpărată

bătând din aripi iute

Departe dând tot colbul

din şcolile trecute,

Afară din cetate

sub codrii fremătând,

Printre livezi în floare

mă înfior şi cânt;

Unde răsuflă cerul

de peste munţi cu pace

În cumpătata tihnă

să şi petrec îmi place.

 

O, Lisabon, iubite

pe unde-am fost umblat

Ţinut ca Zlatna voastră

să văd un mi-a fost dat.

Ptrec acolo zile

şi darnice şi blânde

La oamenii de care

nu mă mai pot desprinde

Mai buni nu sunt în stare

să cred că s-ar afla

În lume pretutindeni

pe unde-aş mai umbla!

Chiar numele-i de Zlatna,

în limba sorbă spus,

Vorbeşte despre aur

şi suna drept răspuns

Îndemânării voastre

de aurari vestiţi

Precum şi'n alte arte

de nimeni biruiţi.

Cu mult timp înainte

de-a fi colonizat

Acest pământ ferice

de împăraţi visat

Romanii-l cunoscură

le-a fost făgăduit,

Ne spune capitala

cu zidul năruit

Ce stă şi azi, acolo,

unde stăteai odată -

Apulum, tu, cetate

surorii Sarmis dată.

 

Despre vestita Thorda

vorbeşte mina, care

Vă dă din avuţia

cristalelor de sare.

Ţinutul Zlatna însă

de mine-i mai iubit;

Prin locurile-acestea,

Traian l-au biruit

Pe Decebal; iar pratul

din scriptele-n păstrare,

Ca-n limba voastră veche

rămâne, ca atare -

Numindu-l până astăzi,

câmpia lui Traian

Alăturea de pază,

stă muntele Vulcan

Până la el, adesea,

urca pe înălţime

Unui zeu şchiop întregul

popor să i se-nchine.

Povestea despre  munte

ce vine de demult -

Ne spune că-i acolo

o stâncă-n care sunt

Săpate-aceste vorbe:

sub mine-i o comoară,

De vrei s-o ai, pe mine

cată de mă răstoarnă…

Şi oamenii puterea

şi-o puseră îndată

Ca piatra s-o întoarcă

pe partea cealaltă;

Dar şi pe noua faţă

a stâncii au citit

În sacra lor latină:

în mine n-au lovit

Nici fulgerul, nici ploaia,

am stat cu fruntea-n jos;

Mă bucur că la soare

cu fruntea m-aţi întors.

 

Amăgitoare vorbe

stăteau înscrise-n piatră

Ori vreo înţelepciune

pe-a Zeugmei vatră;

Cetate strălucită

din care-au mai rămas

Înruinate ziduri

la fiecare pas.

Şi prin ruine pietre

cu har înmăiestrite,

Pe piept cu flori de viţă

de vie şi cuvinte

Ce zac şi azi cu spinii

în mucegai şi fum

Ori prag zidit la case

şi semne albe-n drum.

 

Îmi sunt atât de scumpe

aceste vechi însemne

Încât mă plec la ele

şi le numesc eterne;

Văzând cum ies din piatră

ţâşnind murmurătoare

Atâtea ape calde

de morb lecuitoare,

Vezi, câte-n lumea asta

mai sunt ca-n paradis,

Cu timpul se trec toate,

rămâne ce e scris.

 

Eu în aceste pietre

cu-adânci săpate semne

Citesc cum Saturninii

şi Gemel într-o vreme

Zidiră-o scăldătoare

ca-n Roma; iară Sirii,

Frontonii, Scaurianii

alt loc tămăduirii.

Şi-aflară; Statii, Lupii -

şi-aceştia-ntr-un izvor -

Şi-au căutat odihna

şi sănătatea lor.

În altul Senecionii,

Marc Ulpiu numit

Şi Hermion, pe toate

cu sârg le-a întocmit;

De-aceea lui, din Zlatna,

şi urna, pe vecie,

La Roma i-a fost dusă

în ziduri să rămâie…

 

Înscrisele cuvinte

în pietrele de-aici

Nici un puhoi pârdalnic

trecut în goană, nici

Focul şi nici ploaia

nu le-au putut distruge;

Doar cerul le sărută

la ele când ajunge.

Sub ele dorm bărbaţii

de care azi aminte

Ne-aduc aceste stele

de piatră şi cuvinte.

 

Pe lângă ele drumul

de câte ori mi-l trec

Cu ochii plini de lacrimi

şi fruntea mi-o aplec.

La gândul ce mă bate:

ce-i viaţa asta, când

Rabzi multe şi vezi moartea

spre tine lunecând

Pe-ascuns cu vârful coasei

învâlvorat de foc

Şi de scăpare nu ai

în lume nici un loc

Soseşte clipa morţii

şi-avutu-ntreg îl laşi,

Tot aurul, râvnitul,

la cei ce-ţi sunt urmaşi.

De-aceea te grăbeşte;

de nu te dai înfrânt.

Urmaşii tot îţi sapă,

în taină, un mormânt.

 

Aşa-i lăsat pământul,

pământ ca să rămâie

Şi numai fapta bună

să treacă'n vecinicie,

De aceea în viaţa

ce iute trece, vreau

Pe voi, bărbaţi în fapte,

să vă urmez mereu

Şi cu izvorul minţii

să las dacă se poate

Înscrise în scriptura

posterităţii toate

Numele voastre scumpe

ce zac pe lespezi reci.

Drept pildă să rămâneţi

urmaşilor pe veci.

 

Călcând în goană Goţii

cu alţii-n şir grăbit

Al Daciei şi-al Romei

pământ de mulţi râvnit,

Nu şterg a voastre nume

cum nu v-au nici învins

De v-aţi păstrat lumina

aşa cum e înscris…

Din depărtate Asii

venind pe cai gonaci

Pe Greci să îi supună,

pe Misii vechi şi Traci,

Cu biciul, nici Attila

cu oardele de Schiţi

Nu poate frânge neamul

nepieritoarei ginţi

Într-un pârdalnic tropot

năvala lor zoreşte

Iar Slavii vă-nconjoară

ca marea într-un cleşte…

 

Şi totuşi, limba voastră

prin timp a străbătut;

E dulce cum e mierea

şi-mi place s-o ascult!

Cum Esperida este

cu Galica vecină

Italica-i cu-a voastră

dintr-un izvor, Latină;

Nemuritoare ginta

din care-au fost pornit

Romanii sub un sceptru

pe toate le-au unit

Chiar albele căsuţe

cu şiţă învelite

Şi prag de piatră albă,

cu duh meşteşuigite,

Vorbesc de-acele datini

străvechi ce nu se schimbă

Cum nici credinţa voastră

în moştenita limbă.

 

Păstrându-vă şi portul

şi minunatul  joc

Din vechea rădăcină

pornite, dintr-un loc,

Precum vestita horă

ce-n lume seamăn n-are;

Acum e-o horă mică,

apoi se face mare;

Mărunţi trei paşi îi bateţi

sfios în scurt ocol

Înmlădiind mişcarea

ca-n jocul capreol

Cu mâni din mâne prinse

plecându-vă-ntr-o parte,

Apoi spre cealaltă,

ca valuri legănate -

Când spre femei, bărbaţii

c-un pas mai înapoi,

Se-nclină… Ce frumoase-s

femeile la voi!

De sfiiciune pline,

ca şi de voie bună,

Cu vorba lor aleasă.

pot să te şi supună

Au judecata dreaptă

oricât le-ar fi de greu…

O, despre ele multe

ţi-aş povesti mereu…

Cum despre Zlatna voastră

preabinecuvântată

Unde-am  aflat din câte

mi-am fost dorit odată

 

Din munţi coboară râuri

în luminos şirag.

Ampoiul însă, mie

din câte-s, mi-e mai drag.

Grăbeşte spre Câmpia

Traiană, către şes,

Ca un surâs de aur

cernut cu înţeles.

O lume ca de basme

sub codrii sunători

Şi lumi înmiresmate

cu ierburi şi colori…

Atâtea flori pre câte

aici am fost găsit

Nici Hybla nu le are,

nici Pelion cel vestit.

 

Un rai întreg e câmpul

spre care îmbătat

Şi-n murmure Ampoiul

coboară luminat

Cu valurile-i repezi

în prag de albe case

Ce par a fi mărgele

spre soare toate-ntoarse

Cu solzi de-argint şi aur

sunt peştii; să-i numesc

Nu pot, cum nu-s în stare

pe ei să-i pescuiesc!

Mă-nfrupt însă adesea

dintr-înşii cu plăcere

Când sunt gătiţi cu cimbru

şi vin la ei se cere…

O, de se află-n lume

naiade la izvoară,

Atunci în taină toate

aici pe-Ampoi coboară;

Satiri se prind şi Nimfe

Într-un voios alai

Cu Pan ce-i însoţeşte

Cântând duios din nai.

 

Ce minunată-i seara

prin locurile-acele

Când peste cer se-apleacă

ciorchinii grei de stele;

Munţi peste ape-şi lasă,

albastră umbră lin,

Sub freamătul de codru

cu zvon de păsări plin;

Iar printre stânci ascunse

de marea crudă-a ierbii,

Se plimbă ursul, vulpea

şi-n sat coboară cerbii…

Natura vă e mama

de toate dătătoare;

Puterea-i străluceşte

în fiecare floare,

Iar Şardul e aproape

cu vinul său vestit…

Un vin de crez şi vrere

mai bun n-am întâlnit!

 

Pe-acesta toţi poeţii

eu aş dori să-l ştie -

E preursit de struguri

doar pentru poezie,

Poetul nu se cade

să beie orice vin,

Sunt vinuri care mintea

i-o împle cu venin,

De nu mai poate muzei

să-i scrie, nici să-i cânte,

Ci doar ca să-i îndruge

netrebnice cuvinte,

Un vin însă, de-acesta

de vechi letopiseţ

E pentru toţi aceia

ce s-au născut poeţi.

 

În orice parte-a lumii

cu lapte şi cu miere.

Belşugul greu de-ar curge,

din câte-s, cu plăcere,

Eu aş alege Ampoiul

cu apele-i de aur

Şi-argintul din nisipul

pe care orice faur

Cu dragoste-l culege

cum ar alege grâu…

O, munţi de sunt în lume

şi cunoscut vreun râu

Ce-avea comori ascunse

şi aur în izvoare

Spre care neamuri nouă

şi necugetătoare

Şi-au fost pornit năvalnicul

val de le-au cuprins -

Atunci acestea-s toate

din câte m-au convins.

 

Pe voi natura însăşi,

prea buna voastră mamă,

V-a învăţat de duşmani

să nu vă fie teamă

Şi v-a-nzestrat cu firea

dibacelor porniri

Spre câte-s ale păcii

vechi îndeletniciri,

Chiar soarele şi luna

cu drag de-al vostru plai

V-au rupt şi dat argintul

şi aurul din rai.

 

Arhitectura însăşi

se împleteşte darnic,

La voi precum natura

cu braţul celui harnic,

Din cel mai falnic arbor

valahu-şi taie-o grindă -

Cu ea pereţii casei

puternic să-i cuprindă,

Din lemn, şi chei şi cuie

şi-nchizători îşi face

Iar casa şi-o aşază

sub codri cum îi place,

Noi cu ştiinţă multă

am înălţat cetăţi,

Castele pentru silă

ascunsă şi dezmăţ

Să lenevească furii

cu prefăcut renume

Ce cred cum că virtutea

a dispărut din lume.

 

O, Roma niciodată

n-a fost mai în putere

Decât atunci când braţul

cu-a minţii-mperechiere

Trăiau în prietenie

şi-şi înălţau semeţ

Obşteasca aşezare

din toate mai de preţ…

În vreme ce trufaşii

cu lacomii se-nfruptă.

Castele să-şi îmbrace

în purpură, se luptă

Se-nchid în fortăreţe

prin locuri neumblate

Şi tot le dă de urmă

răzbunătorul Marte.

 

Vezi, deseori o iarbă

sau floare cunoscută,

Tămădui nu poate

vreo boală ce îşi mută

În trup adânca gheară

ce-n sânge se întoarnă,

Tot auru-i acela

ce ape calde toarnă

În căzile de piatră

şi marmură, sculptate,

Să ne aducă grabnic

pierduta sănătate

De-aici aceste terme

vestite de-ar lipsi

Distinşi artişti şi fauri

din drum v-ar ocoli,

Aşişderi negustorii

care cu lucruri bune

Mai vin de peste Mare

din depărtata lume.

 

Lipsindu-se de cele

de unde-au fost venit

Valahu-şi duce traiul

la toate cumpănit;

Îşi scoate cu sudoare

îndestulat belşugul

Din brazda bine trasă

peste pământ cu plugul;

E blând şi stă departe

de cei de prin cetate

Şi nu se dă la fapte

ce sunt necugetate;

Nu-şi pune-n joc viaţa,

nici sufletul dobândă

Să poată vreo avere

mai mare să cuprindă

O, dragul meu, pământul

acesta e menit

Cu aurul iubirii

să fie aurărit

V-a dat întotdeauna

al păcii rost de bine

Şi hotărât îndemnul

încrederii în mâine.

 

Ai tăi de cum plecară

din plaiul lor natal

Venise grabnic Alba

cu vrăjmăşescul val;

Necugetat în fapte

cu haita lui haină,

În cimitir să schimbe

oraşul şi-n ruină.

 

Antverpiei vestite

prin câte sunt din arte,

Podoabe nestemate,

i le-a răpit pe toate;

Deşi n-aţi stat la umbră

privind pe Schelda şire

De nave încărcate

cu aur, de oştire…

Cu nici o armă însă

duşmanul n-o să poată

Să vă răpească limba,

nădejdea voastră toată;

Al bărbăţiei scheptru

şi-a artelor menire

Ce le păstraţi în datini

şi cuget cu iubire.

 

Străbunii vă lăsară

să duceţi mai departe

Din tată-n fiu şiragul

acelor nestemate

Virtuţi pe care-aicea

oriunde-ai poposi

Cum un metal de altul

îl poţi deosebi.

Vezi, unul o culoare

are, iar altul, alta

Precum natura însăşi

îşi migăleşte arta,

Voi din copilăria

visărilor depline,

Vă inspiraţi şi munca

şi facerea de bine.

Ştiţi minerii la aur,

săpau în adâncimi

Şi cum să vă întoarceţi

din nou pe înălţimi.

 

Ce ne învaţă Platon

aici e lucru clar;

Cum pentru geometrie-i

compasul necesar,

Cu el prin galeria

adâncă de cobori

Poţi îndrăzni a scoate

ascunsele comori

Şi alte drumuri nouă

porni a vă deschide

Pe sub pământ cu rostul

gândit de Euclide

Aveţi şi iscusinţa

de mari desenatori

Şi de culori distinse

abili alegători -

Pe care le aşterneţi

cu-osârdie şi duh,

Cum aur pune luna

şi soarele văzduh;

Iar aştrilor mişcarea

pe cer o adoraţi

Precum în cântec dorul

şi dragostea de fraţi.

 

O, cântecele voastre

cât de frumoase sunt!

Întârziu cu plăcere

din drum să le ascult

Sunt nobile şi limpezi;

chiar muza Tenpsichore

Vă dăruise versul

şi graţioase hore;

Iar zeul Febos însuşi

le dase armonia

Împlând a voastră doină

de dor cu vecinicia.

În toate-aceste arte

şi-alese fapte bune

Vă făuriţi în lume

un strălucit renume…

 

Sunteţi ca o pădure

cu rădăcini adânci

Ce prinsă stă de cleanţuri

abrupte şi de stânci

Şi-oricât ar da de aspru,

prelung şi cu durere,

Furtuna să vă smulgă

nu are-aşa putere

Dorinţa-vă de viaţă

nu poate să se stingă

Cum pasărea când zboară

de soare să se-atingă.

 

Vezi, dragostea când prinde

în mreje un bărbat

Cu-o tânără aprinsă

la cel dintâi păcat;

Cuprinşi de fericita

înlănţuire-n braţă

Să fie împreună

îşi jură pe viaţă…

S-alegi e greu, cum greu e

s-alegi între iubire

şi avuţii pe aceea

ce-ţi dă şi-o împlinire.

 

O fată e frumoasă

dar harnică cealaltă;

Simţirea te înşală,

averea te îmbată;

E veselă săraca;

bogata e posacă;

O alta n-are farmec

şi nu e chip să-ţi placă;

Iar dacă-i prea frumoasă

atunci e de păzit;

Urâtă de-i, de prietenii

buni eşti părăsit;

Iar de-o închizi în casă

ea plânge cu amar,

Îşi blestemă iubirea

şi totul e-n zadar.

De iese şi se plimbă

gătită prin vecini

Îi iese vorba cum că

desface cununii;

C'ar descânta bărbaţii

şi e oricând în stare

Să strice case bune

cu reaua sa purtare,

Cu-ncredere toţi zloţii

pe mâna ei de-i dai,

Atunci de sufleţelul

şi traiul tău e vai

Când nu-ţi mai are punga

în grabă te socoate:

Cine îi dă ei oare

cu împrumut de toate!?

 

Dator eşti să pui frâie

trăirii pătimaşe -

Nesăţioasă dacă-i

de viaţă-a ta părtaşe…

Să nu te dai orbeşte

plăcerilor deodată

De vrei să-i ai iubirii

şi taina nestemată,

Bărbatul ce rămâne

mult timp neînsurat

Deprinde multe patimi

legate de păcat;

Înoată într-o mare

de pofte şi ispită

Dorind  să strângă-n suflet

doar clipa fericită.

La toate-acestea nu am

un sfat mai prietenesc

Decât dictonul: râul

izvoarele-l pornesc.

 

Din începuturi, date -

cu sufleteşti averi

Cei vechi înnobilară

trupeştile plăceri,

Deci, de iubirii-i cauţi

ascunsele comori,

Alege-ţi singur floarea

iubită dintre flori

Şi vei avea amorul

cu dulcele ei saţ:

Întreaga fericire

a celor cumpătaţi.

 

Cu clipa de iubire

şi tihna ta s-a dus

De lăcomia cumva

la jug să tragi te-a pus

Şi fericit rămâne

în lume-acela care

În satul de sub munte,

încărunţit de soare,

Muncind pământul, vesel,

la frumuseţi părtaş e

Şi nu cunoaşte spaima

pornirilor trufaşe;

Cetatea unde zlotul

e totul - el te vinde.

Şi îţi mai ia şi sarea

de-o ai lângă merinde

La curte-acolo unii-s

mai îngâmfaţi ca alţii

Ce-n clinchete de pinteni

îşi zornăie talanţii.

 

Precum la o tarabă

se prind şi se adună

Împărăţii să vândă,

cetăţi ca să supună,

Acum stăpân e unul;

celalt, învins, îi lasă

Cheia minciunii însăşi;

întâia lor mireasă;

Şi iar pe-aceleaşi drumuri

urzind în taină legi

Pornesc sub steag războaie

de noi fărădelegi,

N-au nici un pic de soare

în suflet, pentru nime,

Mărita lor putere

e mica lor micime.

 

Valahul ce trăieşte

în munţii lor departe

Nu ştie de-a cetăţii

pierzanii şi păcate

Şi viaţa el şi-o împlă

cu-a câmpului plăceri

Ce-n  suflet vii îi toarnă

alese mângâieri;

Şi bucurii sub cerul

luceafărului blând…

El raiul din cetate

nu l-a râvnit nicicând,

Acolo viclenia şi jaful

stând la pândă,

Îi lustruiesc nelegii

trompete de izbândă;

Şi-oricâtă eleganţă

s-ar face că îmbracă

Subţirea reverenţă

făcută ca să placă

Rămâne tot spoială

făţarnică şi goală;

Sulemenire veche

în zisa lume nouă.

 

Valahul nu ia-n seamă

acele învârteli

Din câte-s prin cetate

supuse şi spoieli,

Şi-alarmă dacă sună

trompeţii tot nu-i pasă;

El neclintit rămâne

cu munţii lui acasă.

Cei din cetate însă

apucă-n mâini o armă,

Lasă stăpân, iubite

şi pleacă la cazarmă;

Şi de acolo-n lume,

nici ei nu ştiu pe unde,

Pe care ţărm de mare

vor fi trimişi să lupte

Făgăduieli cu carul

oricare grof îi face,

Valahul nu-l mai crede;

lui munca-n câmp îi place;

Nu jinduie la ranguri,

din care-o fi s-apuce:

Când nu-i muncit un lucru

ca apa se şi duce.

 

Valahul, om de cinste,

iubeşte brazda care

I-aduce rodul dulce

şi-aleasa desfătare.

Îşi mână boii-n ciurdă

şi oile în turmă,

La păşunat pe unde

le poate da de urmă,

Caval să-şi facă rumpe

din codru un lăstare,

Pe care de-l sărută

răsar sunând izvoare

De dor şi de iubire,

ce farmecă şi împlă

Toţi munţii ce-şi apleacă

pe văi bătrâna tâmplă.

 

Chiar caii ce aleargă

pe ascunse cărărui,

Se-opresc la zvon de fluier,

cu el îi şi supui,

În legănare-i parcă

o stea ce stă să cază

Şi zumzet de albină

pe floare când se-aşază!

Valahul să adune

din flori aleasa miere,

Albinelor cu grijă

le-a măiestrit ştibeie;

Şi roiurile-ascunse

în scorbure, dub frunză,

Le-aduce lângă casă

că-i place să le-auză

Cum hărnicesc şi cântă

şi să le vadă-i place

Pe trântori înfruntându-i

cu arma lor de pace

Frumoasă-i! O naidă

în simplitatea ei

Pe ie-i sunt cusute

cu dalbe flori de tei

Şi-i amiroase trupul

a flori de sânziene

Şi dulce lămâiţă

când roua se aşterne…

Ca murile-i sunt ochii.

cireaşă buza ei;

E cea mai scumpă floare

şi floare-ntre femei,

Prin gene mi se cerne

cu pasul ei de ciută

Suind din sat poteca

de alţii neştiută,

Bărbatului să-i ducă

bucatele dorite

Când soarele-i în crugul

amiezii împlinite…

 

De prânz şi-aştern în tihnă,

sub codru, la răcoare

Unde adie vântul

prin ramuri foşnitoare

Şi curg izvoare limpezi,

cum nici cleştarul nu-i

Tot susurând în soare

de dragul ei şi-al lui!

O, iar din păsări câte-s,

în chor, doar una ştie,

Cu geniu să-şi rostească

sublima poezie

Împlând cu jale cerul

deschis ca o cicoare…

De ce le torni în suflet

tristeţi, privighetoare?

 

Când lia, Doamne lia

sus cântă ciocârlia,

Iubirea lor în lacrimi

îşi scaldă bucuria;

Adorm de umbră deasă

de vise legănaţi

Sub vântul ca mătasea

în dor îmbrăţişaţi…

Amurgul când se lasă

se-ntorc voioşi acasă.

Unde femeia pune

un alt ştergar pe masă,

Şi cina-i cu de toate

câte le-a dat ograda

Şi câte fructe darnic

le-a înflorit livada!

 

Bucatele aduse

sunt binecuvântate;

Fierbinte supa, ouă,

pe foc de vreascuri toate.

Coaptă bine găina

ori vreun crestat cocoş…

S-ar înfrupta din ele

toţi civii pofticioşi!

Carnea de miel, ce dulce-i

şi laptele la fel;

În rotocoale untul

pluteşte gras în el;

Smântâna, ca şi caşul

şi câte sunt din lapte -

Olanda nu le are

mai bune preparate!

Şi fructe, fel de feluri,

doar pofta lor s-o ai;

Livezile de-a dreptul

sunt rupte-aici din rai.

 

Eu vă îndemn la sfânta

ambroziei licoare

Pe care-o bea valahul

în ceas de sărbătoare…

Nu ştie băutura

ce de la Pont se-aduce

Şi bea doar vin din struguri

culeşi cu mâna dulce.

Vin de aleasă viţă

din care de-ai gustat,

În braţe voioşia

pe loc te-a şi luat.

Femeia mai rămâne

să toarcă din fuior

Cântând o doină tristă

de dragoste şi dor;

Iar patul îi îmbie

cu miros de pelin,

De cânepă scăldată

şi de albastru in…

E leagănul iubirii

şi binelui în care

Minciuna loc să-şi facă

într-însul nu-i în stare…

Când zorii însă geana

şi-o scaldă-n bob de rouă

Încep o altă ziuă

cu vechea muncă nouă.

 

O după atîtea drumuri

bătute cu-al meu pas,

Natale plaiuri nu pot

uitării să vă las;

Spre voi îmi zboară gândul,

spre tine Bober drag

Prag depărtat şi martor

plecării mele-n larg…

Acolo doarme mama

sub firul ierbii rece,

Iar eu de ea departe

cu timpul ce se trece,

Mi-e tot mai grea povara

acestui trai strein

Dus printre cei spre care

eu fruntea nu mi-o nclin.

Din măsluiri, ca dânşii

să-nvârt şi eu averi!?

Un zlot nu dau pe rangul

cu-asemenea plăceri

Mie mi-e dat în lume,

din cât istov mai am.

Să-mi duc viaţa-n pace,

altă pohtire n-am.

 

Pentru aceia carte

cu dragoste mă vor

Şi dragostea li-i lege

şi ţel mântuitor,

Cu plugu-aş trage brazde

şi-aş scrie poezii

Să pot avea prinosul

de rod şi bucurii

Pe care-aici le are

din dat străvechi ţăranul

Şi nu doar grija Mării

ce-o poartă uraganul…

Furtunile pe mare,

oricum sunt trecătoare,

Dar să le ştii pe-acelea

ce sunt nemuritoare,

În fine să le cauţi

în sufletele vii;

Ele-i aşază lumii

de pace temelii.

 

Când eşti stăpân pe tine,

vezi, sufletul renunţă

La marile orgolii

şi patimi, le denunţă;

Le poate lesne smulge

nesaţul şi spoiala

Din epoleţii care

pe haine-şi poartă fala.

Când însă ticălosul,

pentru desmăţ, îşi schimbă

Ţara şi năravul -

tot şase cai îi plimbă

Alaiul şi trăsura…

Cu el însă nicicând

N-ai să mă vezi alături,

la masă, ospătând;

Şi-ntreaga mea viaţă

cu zel mi-o voi urzi

În arta şi ştiinţa

eternei poezii.

 

Atena ne lăsase

comorile de artă

Gândirea să ne fie

de ele luminată,

De-aceea, înspre câte-s,

cu sârg m-oi îndrepta

Spre Ariston cel tânăr;

cel din Stagiria;

Pitagora tăcutul

Homer ce-a izvodit

Cu nimbul veciniciei

trecutul strălucit,

Spre Plutarc gânditorul

fiinţa mea se pleacă;

La marea moştenire;

Antichitatea greacă.

 

Şi Cicero şi Maro,

Salustiu-mi dau puteri,

Iar Flac mi-aşază-n suflet,

din sufletu-i plăceri

Cu drag însă pe-acesta

când eu l-am comentat

Ca Lebăda Thebană

am fost uitării dat…

Eu la Seneca , prinţul

cuvintelor semeţe

Şi la ilustrul Tacit

mă duc să mă înveţe…

Dar Roma e învinsă;

citesc cu ochii-mi trişti!

În inima mea, însă

pământ sublim, exişti…

Aidoma acelui izvor

numit ştiinţă

Cu care ştim pătrunde

în cine-i cu putinţă.

 

Pământul cum se-nvărte,

noi ştim, dar n-au ştiut

Strămoşii ce din brazde

în rod s-au prefăcut,

Şi că'n vecia care

pe om  l-a zămislit

Ne reîntoarcem iarăşi

când clipa ne-a sosit,

Ea nu ne iartă, cine

i se va-mpotrivi

Pieirea tot îi vine

punându-i punct pe i.

Din veci, în veci, şi timpul,

şi tainele încep;

E adevărul care

doar proştii nu-l pricep:

Pe cer printre luceferi

şi stele scufundat,

Nepieritor, din câte-s

doar sufletu-i lăsat

Să-i treacă nevederii

îndepărtata vamă.

Cu vecinicia lumii

doar sufletu-i de-o seamă

Şi poate să ne-arate

cu încercatu-i braţ,

Cum să trăim, în pace

la toate cumpătaţi.

 

Natura în superba

materiei mişcare

Ascunde ca şi timpul

o taină zdrobitoare

De aceea pănâ-n clipa

când moartea va veni

Întreaga-mi viaţă dată

eu mi-o voi hărăzi

Cu sârguinţă minţii

şi sufletului meu

În arta poeziei.

voi studia mereu,

Cele mai vechi popoare;

năravurile lor;

De unde curg şi care-i

al vieţii lor izvor:

Cum s-au hrănit, ce datini

aveau, cum le-a fost arta;

Iar faptelor de bine

cum li se dă răsplata;

Pe om din noaptea lunii

cine-l călăuzi

Pe drumul de primejdii

până'n această zi?

 

Aleasă, dintre câte-s

eu nu te voi uita

Iubită poezie:

rămâi mireasa mea.

Veşmânt îţi dau şi aripi

să treci fără de moarte

Cu gloria lui Pindar

şi Maro, mai departe

Dintre poeţi: Ovidiu -

pe cel mai inspirat,

Câte tristeţi m-ar prinde,

nu-l las uitării dat

Cum nu pot de însemnul

de literă germană

Cu care despre Venus,

şi Amor, mai cu seamă,

Am scris în tinereţe

şi-n grija ei le las…

De-acuma altor fapte

din suflet le dau glas.

 

Pământ natal, la tine

voi ajunge, oare

Îmi vei reda amicii?

spre ei visarea-mi zboare

Eu plec de-aici spre Nordul

învăluit în ceaţă

Iar tu rămâi, cu bine

o, Dacie măreaţă!

Ţie, Lasabon dragă,

vechi prieten credincios,

Din câte-ţi las, vreau toate

să-ţi fie de folos,

Chiar dacă multe lucrurii

le-am scris mai răscolit

Dar sincer, cu iubire,

amicul mei iubit.

            Martin OPITZ