România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Moş Drapel - omul care aproape o viaţă întreagă a ţinut tricolorul românesc în sân

 

 

În ţara pădurilor de fag, undeva în nordul Bucovinei trăieşte Aurel Ştefan Mihăiesei sau Moş Drapel, aşa cum îi spune lumea. Om simplu, modest, cu faţa brăzdată de cute adâncite de dorul de glia străbună care l-a măcinat ani de-a rândul şi-a făcut din drapelul românesc un talisman. Poartă de mai bine de 45 de ani tricolorul aproape de inimă şi sufletul lui în sân, oriunde ar merge. În odaia în care doarme la capătul patului, Moş Drapel a  arborat steagul românesc, pentru că este român pe pământ românesc, aflat sub stăpânire străină. Moş Drapel, ne-a povestit despre viaţa lui, o viaţă amară, o viaţă ce a fost strivită de bocancii soldaţilor ruşi. L-am găsit în grădina căsuţei sale trebăluind. Când ne-a auzit vorbind româneşte, glasul a început să-i tremure şi abia a îngânat: „Sunteţi din scumpa noastră ţară!” Şi-a pus straiele de sărbătoare şi cuşma brumărie pe cap, şi-abia apoi a stat de vorbă cu noi.

 

„M-am născut la 21 aprilie 1933, în comuna Ostriţa, judeţul Cernăuţi. În acel timp era România Mare, de la Nistru la Tisa, ne povestea Moş Drapel. Am avut fericirea aceasta să văd România întreagă aşa cum am moştenit-o de la strămoşi. Atunci am ştiut ce înseamnă patria adevărată. Atâta fericire am avut în viaţă. La 22 iunie 1941, pe când aveam doar şapte ani, am însoţit cu tricolorul în mână armata română când a trecut Prutul. Pe urmă a venit ocupaţia. Aproape 50 de ani am trăit în beznă cu tricolorul la sân. Speram că ceva o să se întâmple cu ţara şi poporul român. Am avut însă nefericirea de a gusta din gulagul Dombasului.

Copil fiind, la doar 13 ani, Moş Drapel a fost luat de către ruşi şi trimis într-un lagăr de concentrare în Dombas, împreună cu alţi 83 de copii din judeţul Cernăuţi. Pare uimitor, cum după chinurile îndurate, Moş Drapel nu şi-a pierdut speranţa, încrederea în viaţă şi, mai ales cum şi-a păstrat verticalitatea, graiul şi portul românesc, în ciuda tuturor caznelor la care a fost supus.

„Aveam 13 ani, îmi amintesc perfect, era în noaptea de 18 martie 1946. Am fost vânat şi dus la Primăria din Ostriţa. A doua zi, dis-de-dimineaţă am fost încolonaţi şi duşi la Cernăuţi , pe jos până la gară. Acolo, mi s-a dat ceva de mâncare, puţin unt. Am fost îngrămădiţi cu toţii în vagoanele de marfă şi ore în şir am mers cu trenul. Eram lihniţi de foame şi arşi de sete. Când am ajuns în Dombas, ne-au dus într-un lagăr, nu ştiu cine o fi stat acolo înainte, dar era o mizerie de nedescris. Am fost obligaţi să facem curăţenie. Pereţii şi podelele erau pline de sânge; ce cruzimi or fi fost acolo, câţi oameni or fi fost măcelăriţi ca vitele în acest lagăr, nu am aflat. Eu în lagăr am stat doar opt luni, după care am fugit. Cât am stat în Dombas, am făcut o şcoală tehnică de construcţii. Cu toţii eram peste 80 de copii din toată Moldova, bucovineni şi basarabeni şi cred că mai erau şi găgăuzi, că lor nu le mai cunoşteam nici limba, nici obiceiurile. Viaţa în Dombas a fost grea, ne dădeau să mâncăm, crupe fierte. Într-o zi, chiar de Paşti, mama mi-a trimis un pachet cu o bucăţică de slănină şi nişte pâine cu ouă. Le-am mâncat pe ascuns şi hârtiile le-am aruncat departe de lagăr. Însă la foamea care sufeream în Dombas cu toţii, mirosul de slănină i-a adunat pe deţinuţi la uşa mea. Trei săptămâni nu am putut dormi defel. Veneau şi îmi băteau la uşă, cerându-mi să le dau de mâncare. Am fugit din Dombas într-o noapte. Trei săptămâni am făcut până acasă. Am mers pe linia trenului peste 850 de kilometri. Salopeta cu care eram îmbrăcat semăna cu hainele purtate de ceferişti. Arătam ca şi cum aş fi fost copilul unui ceferist, care mergea să-i ducă lui taică-său de mâncare. Trei săptămâni am mâncat biscuiţi şi am băut apă. Mă dureau picioarele de atâta mers. Mi se umflaseră, iar tălpile papucilor se tociseră până am rămas cu piciorul gol. Aveam la mine „Diploma de absolvire” a Şcolii de Constructori din Dombas, am împăturit-o şi mi-am făcut din ea tălpi. Când am ajuns acasă şi m-a văzut mama, a leşinat de emoţie. Acasă era colectivizarea în toi. Totul se căra de la noi până şi lutul galben din curte şi nisipul, că vroiau ruşii să reconstruiască oraşele distruse în timpul războiului. M-am încadrat în colhoz la fermă şi am lucrat ca îngrijitor de vite. Vacile, purceii, viţeii erau colectaţi de la oameni şi mureau pe capete. Erau înfometate la fel ca şi noi. Pentru fiecare animal mort mi se reţinea din salariu. La colhoz eram plătiţi de două ori pe an. Avansul îl primeam în luna august iar lichidarea în februarie-martie, iar eu eram veşnic datornic. Văzând că nu am nici o perspectivă, am lăsat totul şi cu o traistă şi cu ceva de-ale gurii am plecat la Cernăuţi. Am lucrat acolo 33 de ani. Nouă românilor din Bucovina, ne-a fost tare greu aici. S-a încercat distrugerea noastră ca naţie. Am fost deportaţi şi trimişi în Siberia, iar în locul românilor au fost aduşi ucrainieni, ruşi sau cine ştie ce naţie. Sate întregi de români au fost rase de pe suprafaţa pământului, mii de români au fost ucişi şi torturaţi, îngropaţi de vii.

Moş Drapel priveşte în zare şi tace... Ochii lui obosiţi de atâtea lacrimi şi suferinţă tot mai aşteaptă dezlegări de la cer. Când dorul de ai lui şi de ţară e prea răscolitor şi îl biruie, el merge mai aproape de graniţa care se află pe o culme de deal. Cu mâna streaşină la ochi, priveşte neclintit către satele româneşti de dincolo de gardul de sârmă ghimpată. Dorul lui bate din poartă în poartă. Dar ca să ajungă acolo are nevoie de paşaport.

Lucilia DINESCU - Arad