România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Onisifor Ghibu - părinte şi educator

 

 

Privind în urmă la anii copilăriei mele îmi este imposibil să nu revăd şi să nu retrăiesc modul cum părintele meu, pedagog şi educator, îmi „inocula” precepte şi metode de aplicat în viaţă pentru ca să fiu nu numai eficient, ci şi apreciat. Cu cât mă gândesc mai mult însă, îmi dau seama cât era de priceput în a-mi face educaţia fără ostentaţie, fără prelegeri, fără impuneri, fără metode scolastice. Totul decurgea natural, de cele mai multe ori în discuţii libere, cu exemplificări clare şi concluzii evidente, care rămâneau ca învăţăminte. Nu ar fi greu să dau numeroase exemple. Mă voi referi însă doar la două împrejurări cu totul deosebite, care mi-au rămas cel mai adânc întipărite în memorie şi mi-au influenţat în mare măsură modul de a vedea lucrurile şi a gândi în viaţă.

 

I. Educaţia în natură, la Stana

Noi am fost patru copii la părinţi - cel mai mare, Octavian (Tavi) născut în 1912 (decedat în 1996), apoi fiica Ileana (Nana) născută în 1914 (decedată în 197), fiul mijlociu Onisifor jr. (Fonel) născut în refugiu în 1916 (dispărut într-un accident tragic în 1947) şi, ultimul, Prâslea, Mihai, născut la Cluj în primul an de Românie Mare, 1919. Toţi au fost copii cuminţi, buni la învăţătură, şi au format o familie foarte unită. Ne-am bucurat şi de o sănătate bună, singurul gingaş fiind Fonel. Născut în pribegie la începutul războiului crescut primii ani în condiţii vitrege, cumplit de grele, a avut de mic două duble pneumonii din care a scăpat ca prin minune. Mai târziu, a rămas cu o sensibilitate care-i crea mereu probleme. Îngrijoraţi, părinţii i-au cerut marelui profesor Iuliu Haţieganu de la Cluj o soluţie, - şi acesta le-a recomandat să caute să cumpere o reşedinţă de vară în apropiere, în zona de deal sub Munţii Apuseni, spre Huedin, nominalizând o mică staţiune cu numele de Stana, la cca. 35 km pe linia ferată spre Oradea unde, spunea el, calitatea aerului şi zona împădurită vor ajuta cu siguranţă la fortificarea copilului. Întâmplarea a făcut să se poată găsi acolo o proprietate convenabilă, cu o casă încăpătoare în mijlocul unui hectar de teren - dezvoltat în scurt timp până la 2 hectare , - care în 1927 a devenit prima - şi ultima - proprietate pe care au avut-o în toată viaţa lor. Transformată în scurt timp într-un mic colţ de rai prin organizarea tatălui şi munca întregii familii, proprietatea de la Stana a fost locul de petrecere a tuturor vacanţelor de vară începând din 1927 şi până în 1940 când, spre disperarea noastră, a căzut sub stăpânirea maghiară în urma dictatului de la Viena.

Istoria foarte bogată a Stanei noastre a fost înregistrată de-a lungul anilor într-o mare cronică de familie, numită „Cartea Stanei”, în care îşi scriau impresiile nu numai toţi membrii familiei, ci şi nenumăraţi invitaţi care umpleau permanent Stana în vacanţe mai scurte sau mai lungi. Partea cea mai mare, scrisă de părintele meu a fost redată în întregime în volumul I din „Pagini de Jurnal”, Ed. „Albatros”, 1997, 434 pagini, ediţie îngrijită de Octavian O. Ghibu şi Romeo Dăscălescu, fost student al tatălui meu la începutul anilor ’40.

Când a fost cumpărată proprietatea, casa era în stare avansată de uzură, iar terenul era destinat doar culturii de porumb, având însă şi o bună parte de pădure de fag şi stejari. Aici s-a desfăşurat de la început munca de organizator şi de educator a părintelui meu. Fericirea lui de a fi putut achiziţiona Stana rezultă şi dintr-o scrisoare trimisă soţiei sale Veturia, la 7 iulie 1927, din Chişinău, unde era într-o prelungită misiune oficială, de mare răspundere. Conform volumului I din „Onisifor Ghibu în corespondenţă”, Ed. „Semne”, 1998, 435 p., - cuvânt înainte, îngrijirea ediţiei, note, indici, de Mihai O. Ghibu, el scrie: „Mă întorc în acest moment de la Bucureşti , unde am fost pentru încheierea definitivă a contractului pentru raiul nostru de la Stana. (...) Vin cu atâta drag acasă, mai ales cu gândul la cuibul nostru, după care atâta mi-am dorit. Îmi fac atâtea gânduri frumoase în legătură cu Stana (...) Eu, care-ţi scriu aceste rânduri din locurile pribegiei noastre măreţe, unde am luptat, am crezut şi am suferit (în 1917-1918, în Basarabia, n.n.) simt toată greutatea acestui moment, care însemnează în viaţa noastră o fază nouă! (...)

Sangele apa nu se face!

Academician Onisifor Ghibu - tatal.

ing. Mihai Ghibu - fiul

Din primul an când O. Ghibu a folosit fiecare moment liber pentru supravegherea muncitorilor care au transformat casa părăginită într-una frumoasă, încăpătoare şi comodă (putea primi şi găzdui şi peste douăzeci de prieteni, chiar dacă nu avea apă şi canalizare, nici lumină electrică), a început o adevărată campanie de „educaţie de producţie”, în natură. Fiecare dintre copii, sub îndrumarea şi controlul direct al părintelui - adept fără limite al lui Jean-Jacques Rousseau - a primit o educaţie multilaterală a tot ce putea oferi natura Stanei, transformată dintr-un câmp monocultivat, într-un câmp experimental acoperit cu toate culturile posibile în zonă, - toate făcute, urmărite şi exploatate de noi, copiii. Fiecare avea responsabilităţi precis trasate, pe zone şi pe produse, prin rotaţie, astfel ca să câştigăm cât mai multe cunoştinţe despre toate produsele naturii.

S-a început cu sistematizarea terenului şi stabilirea parcelelor care se vor atribui fiecărui scop şi fiecărei culturi, astfel ca nimic să nu se facă la întâmplare:

- S-a defrişat parţial păduricea, transformându-se într-un parc de fagi şi stejari falnici, cu boschete, spaţii de plimbare pe alei meşteşugit trasate, arbori destinaţi întinderii hamacelor de odihnă la umbră;

- S-a nivelat şi amenajat o zonă întinsă în jurul casei servind drept curte şi spaţii de joacă, totul acoperit cu un strat gros de criblură bazaltică adusă special de la cariera din Apuseni, de la Poeni (spre a evita noroiul în perioade ploioase);

Familia Ghibu. Cluj, 1933.

Onisifor Ghibu la 50 de ani.

- S-a proiectat un „parc” întins în apropierea curţii casei, cu multe straturi, de variate forme, într-o simetrie perfectă ca a unei grădini franceze, - parc căruia i se spunea numai „Versailles” („mergem să facem o plimbare în „Versailles”) - şi în care erau imensităţi de flori, în special trandafiri de tot felul de soiuri şi culori, tufe de dalii şi câmpuri întregi de „ochiul boului” multicolore. În mijlocul „Versailles”-ului era fântâna unică, acoperită din care scoteam apa de băut şi de spălat (când se termina apa de ploaie pe care o strângeam în ciubare), dar şi pentru udat culturile când era nevoie;

- S-a împrejmuit toată proprietatea, folosindu-se pentru stâlpi traverse de cale ferată casate, scoase din uz, cumpărate de la gara aflată aproape, despicate pe lungime pe cele două părţi laterale şi pe latura de capăt între stâlpi s-au întins rânduri de sârmă ghimpată, iar pe latura de la intrare s-a făcut închiderea cu scândură geluită;

- Un lucru extraordinar a fost poarta de intrare, pe care părintele a dorit-o ca unicat artistic, emblemă a Stanei noastre. S-a realizat integral, din stejar masiv, având atât stâlpii şi frizele, cât şi părţile mobile foarte bogat sculptate, cu motive florale sau geometrice. La partea superioară avea un columbariu. Noi copiii, de toate vârstele, am înlocuit detaliile desenate în general după vechi cărţi bisericeşti - iar după acestea, mari meşteri lemnari din zonă, au sculptat părţile componente ale porţii pe care le-au asamblat în final cu feronerie bogată, forjată tot de ei. A rezultat - mândria Stanei (care a dispărut în timpul războiului, ca şi întreg gardul de lemn din faţă).

La această primă fază a transformării Stanei, ca şi la realizarea anexelor gospodăreşti, aportul nostru - al copiilor - a fost mai mic, noi dând mai mult mână de ajutor la nevoie.

Când a început însă partea de grădinărit, sarcina noastră a devenit responsabilitate, după ce părintele  nostru ne era profesor în toate fazele.

- S-a început cu plantarea organizată, geometric, a celor două grădini de pomi; una în partea cea mai mare de teren, din faţa casei până în fundul grădinii, a doua în partea din spatele casei, până la poarta de intrare. S-au plantat peste 170 de pomi fructiferi, mai ales meri - de toate soiurile - peri, pruni şi câţiva caişi (nu era zonă prielnică pentru ei). Am învăţat cum să alegem puieţii în piaţă, cum să le îngropăm rădăcinile, cum să-i fixăm; în timp, era grija noastră să le vopsim tulpina cu lapte de var, să-i controlăm să nu fie atacaţi de insecte sau de omizi, să urmărim cum se dezvoltă fructele în pomi... fructele de la Stana , care totdeauna erau declarate ca fiind cele mai minunate, şi ca aspect şi ca aromă.

Careurile dintre pomi aveau precizate culturile, - nimic nu rămânea nefolosit. Zone mai întinse erau destinate culturilor mari: grâu, porumb, cartofi, cânepă, tomate. Zone mai reduse, împărţite în straturi organizate, erau destinate pentru ceapă, fasole, morcovi, ţelină, pătrunjel, ardei. Straturile de căpşuni erau separate. Fiecare zonă era îngrijită de noi, copiii, fiecare cu responsabilităţi precis trasate de educatorul nostru. Nu l-am văzut niciodată citind cărţi de specialitate, - tot ce se poate însă să fi consultat fără ştirea noastră unele manuale, căci prea ştia de toate...

- După semănat sau plantat de răsaduri, primeam fiecare zone pentru îngrijire până la asigurarea şi culesul roadelor. Erau campanii de plivit buruienele din straturi, de săpat pentru păstrarea umidităţii şi înlăturarea buruienilor din culturile mari, de curăţat vrejurile în special la tufele de roşii, fasole, ardei, cartofi, de udat culturile cu apă cărată cu găleţile de la fântâna din mijlocul „Versailles”-ului în perioadele de semănat sau de secetă. Ne întreceam în a monta sperietori pentru ciori şi coţofane contra cărora foloseam adesea şi vânătoarea cu cele două puşti „Flaubert” - una de 6 şi până de 9 mm - toţi eram, de mici, foarte buni ochitori.

- Când începeau să apară roadele pomilor, le făceam un fel de recensământ şi le îngrijeam, le puneam „crăcane”sub crengile prea încărcate cu fructe, ca să nu se rupă.

- Bucuria mare era când, orice era nevoie în gospodărie se putea aduce imediat din grădină ca rod al muncii proprii şi totdeauna ne mândream că acestea erau cele mai frumoase şi mai gustoase.

Gândindu-mă la această epocă din copilărie şi la modul cum ne făceam treburile de care răspundeam, îmi dau seama acum cât era de minunată activitatea noastră. Meritul era incontestabil al părintelui nostru, care ne-a învăţat, fără nici un efort aparent şi fără ostentaţie, să iubim ceea ce facem şi să facem totul din plăcere, nu ca pe o obligaţie.

Îmi amintesc în detaliu mai ales de un proces mai complicat, atât în aplicarea lui cât şi în consecinţe, la ale cărui faze participam toţi cu cel mai mare avânt, ştiind că are şi rezultate cu urmări. Cultivam o zonă destul de mare cu cânepă în grădina din faţă. Când cânepa devenea aurie, treceam cu toţii la „smulsul” din pământ şi legatul în snopi mari. Când totul era strâns, clădeam snopii culcaţi în apă, într-o baltă dinainte pregătită lângă pârâul care curgea chiar la limita proprietăţii noastre. Puneam bolovani deasupra pentru ca snopii să stea complet scufundaţi în apă. După multe zile, când „macerarea” în apă era făcută, scoteam snopii din „baltă” şi îi clădeam în picioare, la soare, grupaţi în „piramide” - ca puştile în repausurile militarilor - unde rămâneau până se uscau bine. Atunci luam snopii pe rând şi îi băteam de-a latul cu meliţa mare din lemn, transformând masa de tulpini putrezite într-o grămadă moale în care se întrezăreau viitoarele fire de cânepă. Următoarea fază de pregătire nu ne mai aparţinea şi se rezolva în perioada din toamnă până în primăvară, când noi nu mai eram în vacanţă la Stana , - şi o îndeplineau îngrijitorii proprietăţii noastre, o pereche de bătrâni angajaţi din Nadeşul Românesc învecinat, - lelea Nastasia şi badea Toader. Ei făceau fuioarele, pe care ea le torcea toată iarna stând în bucătăria caldă, - şi pregăteau suveicile pentru ţesut, baloturile de pânză. În bucătăria mare a casei una dintre piesele permanente era un război de ţesut, model clasic ţărănesc, din lemn, la care toată vara următoare, după plimbarea de dimineaţă în picioarele goale prin iarba înrourată, ne făceam noi copiii „porţia”, de mai multe fuioare, de pânză de cânepă, în baloturi mari. La noi în casă nu se cumpăra pânză pentru gospodărie - totul era din producţia proprie de cânepă: prosoape groase şi fine, cârpe de bucătărie, chiar pânza pentru costume de vară, de care eram foarte mândri.

Casa era totdeauna plină de flori de tot felul, al căror cules din grădina bogată nici nu se observa. În după amiaza zilei de 13 septembrie - în pre-ajunul zilei de deschidere a anului şcolar - era ziua de plecare generală de la Stana , după două luni şi jumătate de vacanţă minunată la Stana , se pleca cu munţi de bagaje, dar şi cu braţele pline de flori pe care le duceam să ne înfrumuseţăm locuinţa de la Cluj.

Aşa au mers lucrurile an de an, până am devenit oameni mari, dar, când Stana a dispărut pentru noi, fără întoarcere.

Pe nesimţite, fără nici un fel de osteneală aparentă, părintele şi educatorul nostru ne-a învăţat de mici să iubim tot ce este în natură şi să ştim să facem toate muncile legate de aceasta, nu din obligaţie sau de nevoie, ci mai ales cu plăcere şi chiar să o dorim cu bucurie... Ceea ce ne-a influenţat, fără îndoială, tot modul de a gândi şi acţiona, mai târziu, în toate activităţile noastre.

Familia Ghibu in fata casei in care a locuit la Chisinsu 1917. - In refugiu -

II. „Cel mai bun camarad”

 

În general, părinţii noştri nu se amestecau în problemele noastre de şcoală. Cum am mai spus, toţi patru copii am fost elevi buni şi conştiincioşi, cu deosebire fratele cel mai mare, Octavian (Tavi) şi eu, care am fost în toţi anii primii premianţi în clasele noastre. Ne vedeam singuri de treburi, ne rezolvam fără ajutoare temele şi nu se punea problema să apelăm la ajutorul părintelui nostru. El era atât de prins în nenumăratele ocupaţii şi cu elaborarea numeroaselor lui lucrări, încât nici nu ar fi avut când să se ocupe de noi. Singurele momente de destindere erau când ne adunam cu toţii la masă - ceea ce se întâmpla la ore absolut fixe: ora 1,30 la prânz şi 8,00 la cină, cu prezenţă obligatorie. Atunci, mai ales la cină, ne întreba: ce a mai fost la şcoală, ce ne interesează mai mult, ce lucruri plăcute sau neplăcute s-au mai întâmplat - şi ne dădea eventualele sfaturi în consecinţă. Era singura ocazie pe care o aveam să-i cerem unele lămuriri, în probleme care nu ne erau suficient de clare - şi pe care ni le lămurea în mod frumos şi elegant, indiferent, de domeniu, totdeauna atrăgându-ne în discuţie spre a ne da satisfacţia participării la rezolvare. Bine înţeles că era mulţumit când veneam la fiecare sfârşit de trimestru cu carnetele de note care confirmau buna noastră comportare, sau la final de an, când îi arătam premiul primit, - dar totul părea să-i fie oarecum natural şi nu-l impresiona în mod deosebit.

Când am terminat însă clasa a III-a de liceu - echivalentul actualei clase a VII-a, în 1933, a survenit o noutate absolută, ca o mare surpriză. Era tocmai perioada în care studenţii Facultăţii de Filozofie şi Litere din Cluj  organizaseră sărbătorirea oficială, în cadrul Universităţii, în mod festiv a profesorilor Onisifor Ghibu, cu ocazia îndeplinirii vârstei de 50 de ani - ca omagiu pentru activitatea lui universitară şi civică cu totul ieşită din comun. Era prima manifestare de acest gen şi era prilej de emoţii, de satisfacţii şi chiar de mândrie în familie. În chiar ultima zi înaintea serbării noastre de sfârşit de an - care, de regulă, se ţinea de ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel - 29 iunie - eu am lipsit din cauza unei severe indispoziţii, de la convocarea specială - nu ne anunţase în ce scop - făcută de conducerea şcolii pentru acea dimineaţă. Ziua următoare, ziua serbării de fine de an, când am ajuns la şcoală, colegii deja prezenţi m-au întâmpinat şi nu mi-au spus, bucuroşi şi oarecum satisfăcuţi de reuşita lor, că în ajun am fost ales de ei cu quasi-unanimitate, prin vot secret, ca „cel mai bun camarad” din clasă. Nedumirit mi-au povestit că în ajun dirigintele a venit în clasă şi le-a spus că la liceul nostru s-a hotărât să se acorde anual o distincţie specială în fiecare clasă unui elev ales prin  vot secret de colegi ca fiind cel mai preţuit de aceştia, nu atât pentru clasificarea lui la învăţătură, cât mai ales pentru calităţile lui sufleteşti, pentru colegialitate, pentru camaraderie.

În adevăr, după distribuirea premiilor la toate clasele, directorul - profesorul universitar Vladimir Ghidionescu - a explicat celor prezenţi - elevi, părinţi, prieteni - scopul şi rolul educativ al noii distincţii, după care a început distribuirea lor. La Clasa a III-a am primit-o eu, cu mare emoţie.

Ajuns acasă la ora mesei, am arătat părinţilor cărţile primite drept premiul întâi, după care le-am prezentat medalia „Cel mai bun camarad”. Îl văd şi îl simt ca acum pe părintele meu, privind-o cu atenţie pe ambele feţe. Venind apoi spre mine m-a îmbrăţişat cu ochii în lacrimi şi cu glasul sugrumat de emoţie mi-a spus cam aşa: „Este foarte bine că eşti primul la învăţătură. Dar ţine minte de la mine: a fi cel mai bun camarad este mai mult decât atât. Aşa să rămâi pentru totdeauna”.

N-am uitat acest moment toată viaţa şi nici semnificaţia adâncă a cuvintelor de felicitare primite.

În anul următor lucrurile s-au repetat întocmai şi am fost din nou ales, quasi-unanimitate, cel mai bun camarad. Şi, probabil că la fel ar fi rămas lucrurile şi în continuare, pentru că eu nu mi-am schimbat niciodată firea şi nici atitudinea faţă de colegi - dacă la finele clasei a V-a nu i-aş fi rugat eu pe prieteni să-şi dea votul pentru un alt coleg, pe care îl preţuiam pentru că era şi bun la învăţătură şi bun camarad. Din păcate, ca toate lucrurile bune, şi această distincţie stimulativă a încetat să se mai acorde după acei trei ani amintiţi.

Păstrez şi acum, cu multă dragoste şi le privesc din când în când, cu nostalgia frumoşilor ani de şcoală şi camaraderie, cele două medalii primite în 1933 şi 1934. Sunt executate din argint, de mărimea unei monede mijlocii şi sunt foarte frumos lucrate. Au conturul gravat „în frânghie împletită”.

Pe una din feţe, în mijlocul acestei „funii”, este gravat:

Cl. III (respectiv Cl. IV)

S.P.U. (Seminarul Pedagogic Universitar)

1933 (respectiv, 1934)

Pe a doua faţă, urmând curbura „funiei” este gravat: „Cel mai bun camarad”, iar în mijlocul acesteia, pe două rânduri: Mihai Ghibu

La partea superioară, medaliile au două ineluşe prin care să se pună un lănţişor pentru a se putea purta la gât. Nu l-am purtat însă niciodată aşa, de teamă să nu le pierd, ci le-am păstrat pentru totdeauna într-o casetă metalică destinată lucrurilor celor mai valoroase, unde stau şi acum.

Le privesc şi de fiecare dată îmi aduc aminte cu adâncă emoţie de ochii în lacrimi şi de cuvintele părintelui şi educatorului meu...

 

Ing. Mihai GHIBU