La începutul secolului al V-lea episcopii creştini deveniseră persoanele cele mai proeminente (în afara conducerii politice) de care autorităţile romane trebuiau să ţină seama; iar când comunitatea creştină a ajuns să formeze marea majoritate a populaţiei unui oraş, episcopul era, practic, persoana cea mai influentă din regiune. Episcopii aveau - moştenită prin tradiţie — o mare autoritate morală, o putere de adevăraţi judecători sau de arbitri între creştini (la fel ca rabinii în comunităţile iudaice); iar, începând din anul 333, jurisdicţia lor era recunoscută şi în cauzele civile.

În ierarhia ecleziastică, un rang superior celui de episcop nu exista; toţi episcopii, prin urmare, inclusiv cel al Romei, erau egali între ei. În primele concilii (care s-au ţinut în Răsărit), nici episcopul Romei şi nici acei episcopi din dioceze occidentale importante n-au avut un rol proeminent. Dar încă din secolul al V-lea, episcopul Romei îşi arogă ambiţiosul titlu roman de Pontifex Maximus (păstrat până azi, sub forma „Suveranul Pontif). În secolul anterior, papa Siricius ţinuse să adopte în decretele sale limbajul solemn al edictelor imperiale romane, renunţând la limbajul familiar, fratern, al pastoralelor bisericeşti creştine. Termenul de Sedes apostolica, care înainte indica orice comunitate fondată de unul dintre apostoli, acum este rezervat exclusiv reşedinţei episcopului Romei. Iar începând din secolul al VI-lea, cuvântul „papă” - care până acum denumise, în Biserica apuseană, orice episcop a cărui eparhie sau ale cărui virtuţi personale îi confereau un prestigiu deosebit - va deveni şi va rămâne titlu onorific rezervat doar episcopului Romei.

În secolul al V-lea, episcopul Romei era egal - conform tradiţiei de egalitate dintre apostoli - cu episcopii Antiohiei, Alexandriei şi Ierusalimului. Nici după ce cuceritorii musulmani au desfiinţat aceste trei patriarhale episcopul-patriarh şi „Noii Rome” al Constantinopolului, n-a avut nici o autoritate asupra Bisericii din Occident. Episcopul Romei - centrul civilizaţiei occidentale în perioada migraţiilor - a rămas autoritatea ecleziastică supremă. Din punct de vedere teologic, pretenţia sa la hegemonie asupra celorlalţi episcopi şi-a găsit o justificare într-un text al evanghelistului Matei (XVI, 18-19), interpretat ca o confirmare a primatului asupra celorlalţi apostoli acordat lui Petru. Dar în respectivul text (,,Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea” etc.) această formulare, echivocă, a fost interpretată în feluri diferite; majoritatea criticii exegetice chiar contestă autenticitatea acestor cuvinte, considerându-le o creaţie posterioară a comunităţii aramaice. (De altfel, în secolul al V-lea, teologul de autoritate unanim recunoscută, Sf. Augustin, în lucrarea sa Unitatea Bisericii nu face nici o aluzie la supremaţia, în materie de dogmă, a episcopului Romei; iar papa Leon I profesa că acele „chei ale împărăţiei cerurilor” nu i-au fost date numai Iui Petru, ci tuturor episcopilor).

Împrejurările politice însă au favorizat consolidarea papalităţii. Prestigiul politic al episcopului Romei s-a constituit şi datorită crizei generale de autoritate din fosta capitală a Imperiului Roman, rămasă acum fără un împărat, fără instituţii civile şi fără o eficientă apărare militară. Or, acum, la începutul invaziilor barbare, tocmai episcopul Romei, papa Leon I este cel care salvează Roma în 452, când reuşeşte să-l convingă pe Attila să renunţe la atacarea şi ocuparea oraşului; şi din nou, în 455, pe vandalul Grenseric să se abţină, dacă nu de la jaf, măcar de la distrugeri şi masacre. Aşa după cum în anii de secetă şi de foamete, episcopul Romei este cel care se ocupa de organizarea acţiunii de ajutorare a populaţiei. Pe de altă parte, episcopii din alte ţări ale Occidentului, capabili să apere proprietăţile bisericeşti contra secularizării lor de către autoritatea regală, apelau la influenţa (politică sau spirituală) a episcopului Romei, ale cărui scrisori adresate lor introduceau o anumită disciplină în viaţa ecleziastică, încât, „chiar când însăşi curtea papală va deveni un centru de intrigi şi de corupţie, papa, ca şef al Bisericii creştine, va rămâne în imaginaţia Evului Mediu occidental un legislator şi un călăuzitor ideal” (C. Delisle Burns).

Cum bisericile creştine din Apus au trebuit să suporte, de-a lungul secolelor V şi VI, controlul autoritar al regilor barbari arieni, episcopul Romei a ajuns să fie considerat şi în Răsărit ca reprezentantul întregii creştinătăţi din Occident; aceasta, atât din motivul că eparhia lui era sediul singurului patriarhat din Apus, cât şi pentru că această eparhie era singura care menţinea un contact permanent cu autorităţile din Constantinopol.

Dar, în timp ce în ţările răsăritene hotărârile în probleme de dogmă, de liturghie şi de disciplină ecleziastică, erau luate în colectiv, de către toţi episcopii întruniţi în sinoade, în Biserica latină, catolică, s-a instituit principiul autorităţii personale, absolute şi „infailibile”, a papei. (Deşi, practic, „infailibilitatea” papei în ce priveşte dogma şi morala era acceptată încă din secolul al IX-lea, totuşi n-a fost recunoscută formal şi decretată decât cu o mie de ani mai târziu, de către Conciliul din Vatican din 1870). In materie de dogmă, papii îşi vor aroga şi exercita autoritatea supremă emiţând - ca o completare a canoanelor bisericeşti - decretaliile (răspunsuri, date sub formă de scrisori, la întrebări de dogmă sau de morală ridicate de episcopi sau de abaţi; răspunsuri care, apoi, vor avea o valoare de regulă pentru toate cazurile asemănătoare). Acest „sistem imperial”, de „dictatură papală” (ca să folosim termenii unor istorici medievişti) nu s-a constituit, în mod ferm, înainte de anul 800. Dar în prima jumătate a secolului ai IX-lea, instituţia papalităţii în forma sa definitivă, ca rezultat al unei graduale evoluţii, devenise o realitate. Spre a sancţiona această „dictatură papală”, a fost invocat faimosul act cunoscut sub titlul de Donatio Constantini.

Nu se ştie cine este autorul acestui act fals, nici unde, nici când a fost redactat (în orice caz, în jurul anului 800). în acest act, a cărui autenticitate a fost pusă la îndoială încă din secolul al X-lea şi care poartă data de 313, împăratul Constantin dona papei Silvestru şi urmaşilor săi „supremaţia asupra celor patru sedii patriarhale, din Alexandria, Antiohia, Ierusalim şi Constantinopol… venituri şi teritorii din Occident şi Orient... în Tracia, Grecia, Asia, Africa, în Italia şi în diferite insule... palatul nostru imperial Lateran, diadema, adică coroana noastră, aşa cum se cuvine împăraţilor... şi îi dăruim susnumitului preasfânt pontif Silvestru, papă universal, şi urmaşilor lui... ca posesiuni de drept ale Sfintei Biserici Romane... şi oraşul Roma şi toate provinciile, locurile şi oraşele din Italia şi din tot Occidentul...” etc. Falsul a fost dovedit, cu argumente definitive, irefutabile, de către marele umanist Lorenzo Valla, în celebra sa scriere în acest sens din 1440.

Pe la mijlocul secolului al IX-lea s-a mai fabricat un alt fals, tot în interesul papalităţii: aşa - numitele Decretaţii Isidoriene, o colecţie de imaginare „documente”, care susţin autoritatea episcopului Romei asupra tuturor celorlalţi episcopi, neagă dreptul suveranilor laici de a se amesteca în treburile Bisericii, şi proclamă obligaţia suveranilor de a se supune puterii spirituale a papilor.

Era cât se poate de clar că, prin aceste falsuri, politica pontificală căuta să pună bazele teoretice ale supremaţiei Bisericii asupra Imperiului. Papalitatea teocratică pretindea supunerea absolută nu numai din partea tuturor oamenilor Bisericii, ci şi a suveranilor laici. Pe de o parte, rezultatul a fost că actul obligator al încoronării de către papă a unui împărat sau rege îi conferea acestuia o aură de sacralitate care îl impunea enorm în ochii poporului; act care îl obliga şi pe suveranul laic la un reciproc sprijin acordat Bisericii. Pe de altă parte, pretenţia papalităţii la puterea politică implicită, va duce, după cum se ştie, la o îndelungată serie de grave conflicte între Imperiu şi papalitate.

prof. univ. dr. Ovidiu DRIMBA