Cea mai importantă mişcare contra uniatismului în Transilvania şi care a avut şi cele mai importante succese a fost fără îndoială răscoala dintre anii 1759-1761, condusă de către călugărul Sofronie de la Cioara. Ea a fost rezultatul a aproape şase decenii de umilinţe îndurate de românii ortodocşi din Transilvania, atât din partea autorităţilor străine habsburgice, cât şi din partea ierarhiei Bisericii Greco-Catolice. Au fost decenii în care Biserica Ortodoxă din Ardeal a rămas fără ierarhi, şi fără a mai fi recunoscută de către autorităţile vremii. Umilinţele s-au manifestat şi prin numeroasele abuzuri la care au fost supuşi românii ortodocşi: confiscări de bunuri, confiscări abuzive de biserici şi transferarea acestora în mod samavolnic în folosul uniţilor, arestări, întemniţări, bătăi şi schingiuiri ale unor preoţi şi credincioşi numai datorită faptului ca voiau să-şi păstreze credinţa strămoşească şi să nu treacă la o credinţă străină de sufletul poporului român.

Toate aceste umilinţe au început la sfârşitul secolului al XVII-lea când Transilvania va schimba “Jugul de lemn turcesc cu cel de fier austriac” în urma războiului austro-turc dintre anii 1683-1699 încheiat cu victoria austriecilor. Prin pacea de Ia Carlowitz (1699) Ungaria şi Transilvania intrau de drept în componenţa Imperiului Habsburgic. De facto ocupaţia habsburgică a Transilvaniei începuse din anul 1686 odată cu pătrunderea aici a trupelor austriece şi se concretizase în 1690 când împăratul Leopold I se proclamă principe al Transilvaniei şi dă o diplomă pe baza căreia urma să se conducă în continuare Transilvania.1

Odată cu armata şi administraţia habsburgică, în Transilvania au venit şi misionari iezuiţi cu scopul declarat de a reîntări poziţiile Bisericii Catolice, care aproape că dispăruse odată cu trecerea la confesiunile protestante a majorităţii covârşitoare a maghiarilor, saşilor şi secuilor la jumătatea secolului al XVI-lea.

Încercările de reconvertire ale acestor populaţii la catolicism au eşuat, de aceea propaganda iezuită s-a îndreptat asupra românilor ortodocşi care erau populaţia majoritară în Transilvania, dar care nu beneficia de nici un drept politic sau religios, având doar umilitorul statut de “toleraţi”.

Prin promisiuni mincinoase, prin presiuni politice şi prin şantaj, în anul 1701, mitropolitul Atanasie Anghel Popa semnează la Viena unirea Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică. 2

Urmările unirii au fost extrem de nefaste pentru românii ardeleni: Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei şi Arhiepiscopia, Ţării Ardealului se transformă într-o episcopie unită subordonată Arhiepiscopiei Romano-Catolice maghiare de la Esztergom , episcopul era controlat în toată activitatea sa de un teolog iezuit, legăturile cu Moldova şi Ţara Românească erau întrerupte, iar drepturile promise românilor nu au fost niciodată acordate.

Pe la 1756 se întoarce în localitatea natală, şi se instalează la Schitul Afteia (în apropiere) unde se nevoia şi făcea gratuit şcoală cu copiii iobagilor români. În 1757, autorităţile intervin şi îi distrug schitul, el abia scăpând cu fuga.

Timp de doi ani el pribegeşte la Cozia , iar din sat în sat a pregătit mişcarea ce avea să aducă renaşterea ortodoxiei.4 Tot în aceasta perioadă, cuviosul avea să facă o vizită la Carlovitz marelui apărător al Ortodoxiei din Imperiul Habsurgic, mitropolitul Pavel Nenadovici, de la care primeşte sprijin şi încurajare, precum şi promisiunea că va interveni la autorităţile austriece în continuare, pentru a obţine recunoaşterea Bisericii Ortodoxe din Transilvania.5

Timp de doi ani cât s-a desfăşurat răscoala, a fost adevăratul conducător al Bisericii Ortodoxe din Transilvania, numele său fiind pronunţat cu adâncă smerenie de către fiecare român ortodox care spera de la acest mare călugăr izbăvirea poporului şi a  Bisericii străbune din aspra persecuţie la care era supus atât de către autorităţile politice habsburgice cât şi de către cele eclesiastice greco-catolice.

După încheierea răscoalei, pentru a evita unele situaţii neplăcute, Sofronie trece munţii în Ţara Româneasca, unde va ajunge egumen la Robaia iar mai apoi arhimandrit la Curtea de Argeş.

El va mai face unele vizite în clandestinitate în Transilvania, unde generalul Bukow îl condamnase în lipsă la 5 ani de munca silnică, şi va purta o asiduă corespondenţă cu foştii săi colaboratori. Ultimele informaţii despre el le avem din anul 1774.6

A fost canonizat în anul 1955, fiind prăznuit pe 21 octombrie alături de alţi martiri şi luptători contra uniaţiei: călugărul Visarion Sarai, ţăranul Oprea Miclăuş şi preoţii Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel.

Datorită tulburărilor din Transilvania legate de lupta ortodocşilor împotriva uniaţiei, pentru a nu se destabiliza situaţia acestei provincii în acel moment în care Austria se afla în război cu Prusia, la 13 iunie 1759, împărăteasa Măria Tereza este nevoită să dea un decret de toleranţă, prin care se recunoaşte ortodocşilor dreptul de a profesa liber credinţa fără a mai fi persecutaţi pentru aceasta de către autorităţile politice sau episcopul unit, dar le erau impuse trei condiţii umilitoare insuportabile: să cedeze uniţilor bisericile care le luaseră în ultimii ani (dar care fuseseră construite de ortodocşi) şi să nu mai ocupe altele, să dea averile bisericeşti preoţilor uniţi pentru a avea cu ce să se întreţină şi să nu-i insulte pe preoţii uniţi şi să facă îndemnuri de părăsire a unirii. Nu se vorbea nimic despre reînfiinţarea ierarhiei ortodoxe, iar prin cele trei măsuri de fapt se anulau toate prevederile referitoare la aşa-zisa toleranţă. Era de fapt un mijloc de tergiversare a lucrurilor până la încheierea războiului cu Prusia, pentru ca apoi lucrurile să revină la situaţia dinainte. Acest edict nu putea decât să-i nemulţumească pe românii ortodocşi şi să-i întărâte şi mai mult.

În toamna anului 1759, Sofronie participa la o adunare a sătenilor din Apold ţinută de protopopul Ioan de Sălişte, cel care avea să-i devină cel mai apropiat colaborator.

La 6 octombrie 1759, Sofronie adresează o proclamaţie către locuitorii din Brad, aducându-le la cunoştinţă decretul din 13 iulie 1759 prin care împărăteasa acorda libertatea de a îmbrăţişa sau nu unirea, de a se declara uniţi sau ortodocşi şi-i îndemna să fie cu băgare de seamă la ancheta ce va urma: dacă vor să rămână în legea şi ritul grec, sub porunca Bisericii Ierusalimului, să se adune cu toţii şi să decidă. La urmă, îi îndemna să ia cheile bisericii de la preoţii uniţi, pe care să-i socotească de acum ca pe nişte simpli mireni.7

Prezenţa lui Sofronie în Brad la 6 octombrie 1759 nu putea să fie întâmplătoare. Probabil el a mai fost şi înainte de această dată în aceste locuri, unde avea mulţi susţinători. Din declaraţia pe care el o face locuitorilor din Brad rezultă că aici erau foarte mulţi ortodocşi, cărora el le cere să-şi păstreze legea şi ritul grec, adică credinţa strămoşească, înseamnă că numărul destul de mare de credincioşi greco-catolici trecuţi în statisticile efectuate din ordinul ierarhilor uniţi, nu erau în realitate, mulţi români ortodocşi fiind consemnaţi la greco-catolici. Dacă în urma mişcării lui Visarion Sarai din anul 1744, numărul uniţilor din Zarand a scăzut foarte mult până la 1750, altfel nu poate fi justificată desfiinţarea protopopiatului unit din Brad; cu atât mai mult a scăzut numărul acestora după victoria ortodocşilor la Hălmagiu in 1754. Se poate observa însă şi durerosul fapt că preoţii erau uniţi, şi se vor declara uniţi şi în conscripţia care se va efectua trei ani mai târziu. Ataşamentul zărăndenilor faţă de Sofronie poate fi demonstrat şi de faptul că nu numai că nu l-au denunţat autorităţilor, dar câteva săptămâni mai târziu, când Sofronie va fi arestat în preajma sărbătorilor de iarnă şi închis la Bobâlna , va fi eliberat la 12 februarie 1760 de o ceată de vreo 600 de oameni, majoritatea din Zarand. Această scenă avea să fie preludiul unei mişcări de mari proporţii.

După eliberare, Sofronie trece din nou prin Zarand, după care se baricadează în apropierea acestuia, în cetatea de piatră a Munţilor Apuseni, unde “nimeni nu se poate apropia de el, fiindcă românii îl apără în tot chipul”, spune raportul comitelui suprem al Zarandului către guvern.8

În luna mai a anului 1760, o delegaţie de ţărani din comitatele Zarand, Hunedoara şi Alba, prezintă Congregaţiei de primăvară a nobililor ţinută la Deva , un memoriu redactat de însuşi Sofronie.

Afirmând drepturile omeneşti călcate în picioare, îmbinând respectul datorat autorităţilor cu ultima încercare ce o fac “cei mai răbdători supuşi ai împărătesei”, memoriul spune între altele următoarele: “Noi suntem gata la toate, dar religia nu ne-o părăsim până trăim. Toate neamurile îşi au legea lor şi trăiesc în pace, iar noi suntem prigoniţi neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne daţi pace să ne odihnim? De ce să dăm uniţilor bisericile, pe care bieţii de noi le-am zidit cu cheltuielile şi cu mâinile noastre? Nu, niciodată până suntem vii!....

Nu-i de cuviinţa, nici Dumnezeu nu vrea, nici românii nu îngăduie. Căci prea de ajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa şi n-am primit nici un răspuns ca şi când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămână goale, şi nici noi nu ne vom închina în grajduri, ci ne vom duce la biserici, ca să ne rugăm acolo şi să nu rămână goale!... Protestăm la Măriile Voastre , oprindu-vă de a ne mai tulbura până ce va veni vlădica.”

Memoriul a făcut mare vâlvă în toată Transilvania. Un nobil maghiar, Rettegi Gyorgy, rezuma semnificativ în memoriile sale cuprinsul pretenţiilor formulate de români: “Nu ne putem mira îndeajuns din ce pricină ne apăsaţi voi ungurii într-atât. Căci ne-aţi pus pe gât şi jugul iobăgiei, cu toate că noi suntem şi am fost mult mai numeroşi decât ungurii, ba suntem încă şi mai vechi decât voi în această ţară, fiindcă suntem rămăşiţele vechilor daci.”9

În acest timp Sofronie ţine ample adunări în Zlatna, Abrud şi Câmpeni. La 21 aprilie 1760, înconjurat de un mare număr de ţărani, întră triumfător în Zlatna. Vorbeşte mulţimilor cu înflăcărare despre nedreptăţile câte s-au săvârşit de o jumătate de veac încoace, despre fărădelegile episcopului unit, care îşi are hirotonia de la papa de la Roma , şi ale preoţilor uniţi, “papistaşi nemţizaţi ce ţin două legi”; le îndeamnă să primească preoţi sfinţiţi la Carlovitz după ritul oriental şi să dea ascultare mitropolitului ortodox de la Carlovitz.

Scopul mişcării sale este de a înscrie pe o listă pe cei ortodocşi, în vederea venirii noului episcop. Zlătnenii s-au înscris cu toţii pe lista sa şi în urma cuvântării, ocupă biserica pe care le-o luaseră uniţii.

De la Zlatna Sofronie se îndreaptă spre Valea Arieşului, ţinând cuvântări în satele de aici, câştigându-şi o popularitate imensă, încât ţăranii alergau la el cu miile să-1 vadă şi să-1 cheme în satele lor. Nimeni nu mai asculta de poruncile autorităţilor îngrozite de manifestarea spontană a poporului.

La Câmpeni , Sofronie îşi organizează un fel de stat major, trimiţând emisari peste tot pentru a ridica poporul. Mişcarea se extinde şi în restul Transilvaniei, mai ales în Podişul Târnavelor şi cursul superior al Mureşului.

Principalii conducători au fost protopopul Ioan din Sălişte şi preotul Ioan Piuariu din Sadu, tatăl viitorului medic Ioan Piuariu-Molnar, cunoscut sub numele de “popa Tunsu”, pentru că episcopul unit Petru Pavel Aron poruncise arestarea şi tunderea lui în piaţa din Sibiu, determinându-l astfel să devină un duşman neînduplecat al uniaţiei.10

Curtea de la Viena află repede despre izbucnirea revoltei în Transilvania. La conferinţa ministerială, majoritatea consilierilor au propus măsuri blânde pentru potolirea spiritelor. A biruit însă punctul de vedere al cancelarului aulic Bethlen care a sfătuit-o pe împărăteasă să urmeze o cale drastică. Astfel la 7 iulie 1760, guvernul ardelean dă poruncă autorităţilor să-i prindă pe toţi răzvrătiţii şi să-i aresteze.

În conformitate cu acest ordin, la 1 august, s-a organizat o expediţie de 43 de soldaţi, sub conducerea locotenentului Ioan Halmagy, împotriva lui Sofronie, care este prins în biserica din Abrud, arestat şi dus la Alba Iulia   iar la Zlatna , a fost eliberat de mulţimile de români furioase, astfel încât autorităţile suferă o nouă înfrângere.

Vestea se răspândeşte repede şi mulţimi nenumărate de români se îndreaptă spre Zlatna, unde Sofronie proclamă adunarea drept Sinod al Bisericii Ortodoxe, la care invită prin circulare, din fiecare sat, preotul sau cantorul, cu doi-trei ţărani mai de frunte, pentru a formula programul religios al mişcării.11

Sinodul naţional bisericesc al românilor transilvăneni de la Zlatna a avut loc între 10 şi 11 august 1760. Principala lui preocupare a fost de-a fixa modalităţile pentru înjghebarea şi delimitarea episcopiei ortodoxe a Transilvaniei.

Sofronie şi colaboratorii săi, fiind conştienţi de dificultăţile unei ciocniri totale cu imperiul, au îndrumat discuţiile spre probleme mai ales religioase şi implicit naţional populare, evitând cele menite să atragă represalii din partea autorităţilor.

Cu această ocazie s-a redactat un memoriu prin care se solicitau împărătesei Măria Tereza:

1) Libertate religioasă pentru ortodocşi,

2) Înlăturarea episcopului unit Petru Pavel Aron

3) Obţinerea unui episcop ortodox de la Carlovitz ,

4) Retrocedarea bisericilor

5) Retrocedarea sesiilor parohiale,

6) Încetarea prigoanei din partea preoţilor uniţi,

7) Eliberarea celor închişi pentru credinţă,

8) Să le dea voie Majestatea Sa să-şi ţie Legea lor, căci atâta scârbă a copleşit sufletele lor împotriva episcopilor şi popilor uniţi, încât mai bine vor moartea decât să-şi părăsească Legea lor... În încheiere, pe un ton ameninţător se spune: “E de temut dacă nu li se va îndeplini cererea, că poporul nu va mai suporta necazurile, dragostea între neamuri se va tulbura şi vor fi răscoale în toată ţara”.12

Mişcarea se extinde cu repeziciune în toată Transilvania şi nu mai putea fi stăvilită. Emisarii trimişi de Sofronie circulă până în Maramureş şi cele mai îndepărtate părţi ale Transilvaniei, stârnind aceiaşi resurecţie a Ortodoxiei de sub povara agresiunii uniate. La sfârşitul lunii august 1760, răsculaţii năvălesc asupra Blajului, iar odiosul episcop Petru Pavel Aron scapă numai cu fuga de răzbunarea poporului, ascunzându-se în cetatea Sibiului.13

Împărăteasa Măria Tereza a înţeles pe deplin situaţia şi la 20 octombrie 1760 dă un rescript guvernului ardelean, anunţând trimiterea unei comisii pentru a analiza plângerile românilor. Totodată acordă lui Sofronie un salvconduct pentru cazul că va dori să se prezinte la comisie.

Acum Sofronie putea să procedeze fără teamă la organizarea Bisericii Ortodoxe. El se intitula “vicar al Sfântului Sinod din Carlovitz”. Pretutindeni unde mergea era însoţit de 12 oameni, garda lui restrânsă, pe lângă alţi 200 de ţărani care îl urmau în alaiul cuvenit. Oamenii îl primeau ca pe un mântuitor şi în fiecare localitate prin care trecea convoca un sobor de preoţi şi ţărani, care părăseau unirea.

Punctul culminant al mişcării populare l-a constituit Sinodul naţional-bisericesc convocat la Alba-Iulia între 14-18 februarie 1761, în care revendicările religioase au fost redactate în 19 puncte şi au fost comunicate guvernului de însuşi Sofronie. Despre acest sinod, marele istoric Silviu Dragomir spune că “el reprezintă triumful desăvârşit al Ortodoxiei noastre, care a izbutit să scuture lanţurile robiei, după şase decenii de suferinţă şi lupte necurmate. “

Autorităţile politice nu pot să rămână indiferente la extinderea mişcării conduse de Sofronie şi la popularitatea tot mai mare a acestuia.

Guvernatorul Transilvaniei, baronul Kemeny, raporta cancelariei aulice că “înnoirile şi excesele lui Sofronie cresc zilnic şi reclama zi de zi atenţie tot mai mare. Ni-e ruşine că un asemenea om stăpâneşte guvernul şi toată ţara şi că lui singur i se îngăduie orice, fără să fie pedepsit, spre marea piedică a serviciului crăiesc... De altminteri toţi credem la sigur că această scânteie ce a izbucnit sub pretextul religiunii se va preface în foc mare”.15

Pentru restabilirea ordinii în Ardeal, este numit la 12 martie 1761 generalul Nicolae Adolf von Bukow, în calitate de comandant-militar al Transilvaniei, fiind desemnat totodată şi preşedinte al comisiei pentru cercetarea afacerilor religioase. Regimentele sale erau însoţite de nou-numitul episcop al românilor ortodocşi din Transilvania, Dionisie Novacovici.

Generalul însoţit de episcop intră în Sibiu la 5 aprilie 1761 şi două zile mai târziu are primele contacte cu românii ortodocşi, primind o delegaţie a săliştenilor în frunte cu protopopul Ioan, prietenul apropiat al lui Sofronie. La 9 aprilie lansează un apel către toţi românii ardeleni, în care îi anunţă că are poruncă să asculte toate plângerile, invitându-i să se liniştească şi să trimită câte un delegat din fiecare sat la Sibiu pe 26 aprilie, pentru a-şi exprima plângerile.

Paştile anului 1761 au fost sărbătorite în Sibiu de o mare mulţime de oameni, pe care văzându-i generalul, a renunţat să mai intre în discuţie cu ei, desemnându-l în acest scop pe episcop. Acesta îi impresionează pe oameni, bucuroşi că aveau acum un ierarh ortodox după 60 de ani de asuprire şi teroare uniatistă.

La l mai 1761, se prezintă în faţa generalului, după ce în prealabil primise garanţii sigure, însuşi Sofronie, care prezintă doleanţele în numele întregului popor român ortodox din Transilvania, arătând abuzurile autorităţilor şi ale episcopului unit. El se supune hotărârilor imperiale şi acceptă să se pornească lucrările comisiei. A fost o greşeală imensă făcută nu se ştie dacă din propria voinţă sau la sfatul episcopului Dionisie Novacovici, dar prin aceasta autorităţile au putut să salveze uniaţia de la o ruină totală, şi să înceapă funesta operaţie de dezmembrare a poporului român.16

Autorităţile habsburgice, aplicând în mod arbitrar şi brutal vechile metode, vor efectua cercetarea tuturor localităţilor româneşti unde cu toate abuzurile săvârşite vor da publicităţii faptul că în Transilvania erau 127.712 familii ortodoxe şi numai 25.174 familii unite. Însă preoţi erau 2238 uniţi şi numai 1380 de ortodocşi.

Regiuni întinse ca Bistriţa şi Haţegul au fost trecute fără discernământ la uniaţie. Cu toate abuzurile însă se poate demonstra faptul că numărul ortodocşilor era incomparabil mai mare decât al greco-catolicilor. Au fost impuse însă măsuri umilitoare ortodocşilor, care nu aveau voie să se opună prozelitismului uniat, iar cea mai mare parte a bisericilor au fost datu uniţilor. Dacă preotul era declarat unit, chiar dacă toţi credincioşii erau ortodocşi, biserica era dată uniţilor.

Generalul Bukow a distrus cu tunurile biserici, schituri şi mănăstiri ortodoxe, lăsând Transilvania fără mănăstiri mai bine de un secol, măsură ce a avut numeroase repercusiuni negative asupra vieţii religios-morale şi culturale a românilor.17 Cu toate aceste urmări negative, mişcarea condusă de Sfântul Sofronie de la Cioara a avut o însemnătate deosebită prin faptul că a determinat autorităţile habsburgice să recunoască existenţa Bisericii Ortodoxe în Transilvania ca fiind cea mai importantă Biserică a românilor şi să permită după şase decenii reînfiinţarea ierarhiei ortodoxe pentru românii ardeleni.

Mişcarea a avut şi importante urmări sub aspect naţional, deoarece a demonstrat românilor ardeleni că pot prin mişcări naţionale să obţină anumite drepturi, fiind astfel un model pentru mişcările ce vor urma, în special răscoala din 1784 şi revoluţia de la 1848.

Răscoala condusă de Sfântul Sofronie de la Cioara , ale cărei evenimente, s-au produs în parte şi pe teritoriul Zarandului, iar celelalte cu participarea şi a românilor din Zarand, nu putea să nu aibă consecinţe pozitive şi asupra locuitorilor acestui ţinut istoric.

Participarea activă a zărăndenilor la această mişcare demonstrează aversiunea pe care o aveau aceştia pentru uniaţie, aversiune demonstrată de altfel şi înainte de acest eveniment, atât după mişcarea condusă de Sfanţul Visarion Sărai din anul 1744, cât mai ales cu ocazia evenimentelor de la Hălmagiu din anii 1749-1754. În perioada care a urmat mişcării, în Transilvania, la ordinul generalului Bucow, o comisie imperială a efectuat o statistică a românilor ardeleni, în care trebuia să se vadă câţi ortodocşi şi câţi uniţi sunt...

Aşa cum arată istoricii, cu această ocazie s-au făcut numeroase abuzuri pentru a fi salvată uniaţia. Astfel de abuzuri s-au făcut bineînţeles şi în Zarand, dar nu la scară atât de mare ca şi în alte regiuni ca de exemplu Bistriţa, Haţeg, Mărginimea Sibiului etc., datorită atitudinii pe care o avea populaţia comitatului faţă de uniaţie.

Aceasta statistică fiind făcută de autorităţile politice şi nu de cele bisericeşti cum a fost cazul celor din 1733 şi 1750, s-a făcut în funcţie de împărţirea administrativ-teritorială a Transilvaniei, adică pe comitate şi localităţi, şi nu pe protopopiate şi parohii. Statistica s-a făcut pe familii şi nu pe număr de persoane, în prima rubrică era trecut numele localităţii, iar în a doua statutul religios al preoţilor şi familiilor, fiind împărţită în patru coloane, în primele două fiind menţionaţi preoţii şi familiile unite, iar în ultimele două preoţii şi familiile “neunite” adică ortodoxe. In rubrica a treia erau consemnate bisericile, fiind bineînţeles împărţită tot în două coloane, pentru bisericile unite şi cele ortodoxe. Rubrica a patra împărţită în patru coloane cuprindea date despre averea parohiilor.

Comitatul Zarand cuprindea atunci 93 de localităţi, unele fiind trecute în statistică ca localităţi unitare deşi erau sate distincte (de exemplu localităţi ca Bulzeşti, Juncu, Ribicioara, erau în realitate câte două sate “de Sus” şi “de Jos”). Din cele 93 de localităţi doar cinci erau consemnate ca fiind în totalitate unite şi anume satele: Lunca, Cărăstău, Birtin, Tătărăşti şi Prihodişte, adică cele cinci sate care au fost trecute forţat la uniaţie în timpul evenimentelor de la Hălmagiu şi ai căror locuitori nu li s-a dat dreptul de a se prezenta în faţa comisiei de la Hălmagiu în luna mai a anului 1754.18 S-a făcut un abuz la redactarea statisticii, altfel nu se poate explica schimbarea bruscă a atitudinii tuturor locuitorilor acestor sate în numai câţiva ani, pentru ca tot la fel să se schimbe brusc după alţi câţiva ani deoarece în timpul răscoalei de la 1784 aceste sate erau curat ortodoxe. Restul satelor sunt menţionate ca fiind în totalitate ortodoxe, în total, în aceste sate sunt consemnate 6367 de familii ortodoxe şi numai 208 familii unite, acestea fiind toate în cele cinci sate.

În ce priveşte preoţii, este interesant de observat că în multe sate declarate în totalitate ortodoxe, preoţii s-au declarat uniţi. Astfel, erau 38 de preoţi uniţi şi numai 36 ortodocşi. Dacă ţinem cont de arondarea parohiilor zărăndene la cele două eparhii, atunci putem observa că exceptând trei preoţi din Hălmagiu (probabil cei trei, care au îmbrăţişat unirea la 1749 şi 1754), toţi preoţii declaraţi uniţi erau din parohiile care aparţinuseră Episcopiei Unite din Transilvania, care fuseseră hirotoniţi bineînţeles de episcopii acestei eparhii faţă de care şi depuseseră jurământ de credinţă.

De altfel în aceste sate nu apar decât şapte preoţi declaraţi ortodocşi. Sunt foarte multe localităţi în care nu apar preoţi, unele fiind parohii vacante iar altele fiind păstorite de preoţi navetişti care au fost consemnaţi în localităţile unde locuiau nu unde păstoreau, altfel nu poate fi explicat numărul mare de preoţi din unele sate cum ar fi Hălmagiu (unde sunt menţionaţi 11 preoţi).

În ce priveşte bisericile, sunt menţionate 79 de biserici ortodoxe şi numai 4 greco-catolice. Toate bisericile greco-catolice sunt consemnate în cele cinci sate declarate în totalitate unite (Prihodiştea şi Tătărăştiul având o singură biserică, fiind de altfel consemnate ca fiind o singură parohie). Este interesant de menţionat faptul că biserica din Hălmagiu, pe care comisia imperială din 1754 o dăduse celor trei preoţi uniţi obligându-i pe ortodocşi să-şi construiască o nouă biserică, este menţionată ca fiind ortodoxă, deşi ulterior va fi în serviciul uniţilor. Faptul nu poate fi explicat decât printr-un compromis la nivel local, prin care cei trei preoţi neavând credincioşi, au permis ortodocşilor să-şi facă slujbele în biserică, până la terminarea noii biserici care era atunci în construcţie. Faptul că bisericile nu au fost atribuite preoţilor uniţi ca şi în majoritatea părţilor Transilvaniei, demonstrează clar, acţiunea hotărâtă a locuitorilor acestei zone care nu au permis acest lucru. Statistica demonstrează clar revenirea la Ortodoxie a majorităţii covârşitoare a românilor din Zarand.19

După revenirea la ortodoxie a românilor din partea de est a Zarandului, aceştia au fost organizaţi de către episcopul Dionisie Novacovici într-un protopopiat. Din statistica efectuată în anul 1766 din ordinul acestuia, se observă că sediul protopopiatului se află în satul Trestia. Protopopiatul cuprindea 38 de parohii având în total un număr de 12 493 de credincioşi. Nu se dau date referitoare la numărul de preoţi sau numele acestora, dar probabil între timp mulţi dintre preoţii declaraţi uniţi în statistica efectuată de generalul Bucow, au urmat păstoriţilor lor revenind la Ortodoxie.20

Acest protopopiat ortodox funcţionase în clandestinitate şi înainte de 1761, fiind pentru prima dată menţionat în anul 1749, fiind probabil organizat in urma masivelor reveniri la Ortodoxie de după mişcarea condusă de Sfântul Visarion Sărai.21

O altă statistică avem abia din anul 1805, în care se obsearvă că întreaga zonă a Bradului revenise la Ortodoxie , aşa cum era firesc şi cum dorise Sfântul Sofronie de la Cioara.22

Uniatismul nu a mai câştigat teren în Zarand decât câteva decenii mai târziu, datorită unor vanităţi omeneşti, ceea ce rezultă că în ce priveşte acest ţinut, lupta locuitorilor săi sub steagul Sfântului Sofronie de la Cioara a fost încununată cu succes, fiind un imbold pentru mişcările naţionale care vor urma.

Prof. Liorean-Gheorghe BANCIU

           Şcoala Generală Tomeşti- Hunedoara

NOTE:

* Materialul a fost prezentat în cadrul Festivalului cultural-patriotic “Ţara Crăişorului”- Ediţia 2009 organizat de către O.N.G. “Ţara Iancului - iubirea mea” Deva. www.taraiancului.ro

1 Silviu Dragomir, “Istoria dezrobirii religioase a românilor ardeleni”, voi. I, Sibiu 1920. D.4 - 6

2 Nicolae lorga, “ Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria”, Editura Ştinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1989, p. 234-236

3 Teodor Damşa, “Biserica Greco-Catolică din România în perspectivă istorică”, Editura de Vest, Timişoara 1994, p. 66-68

4 Teodor Bodogae, “Cuviosul Sofronie de la Cioara ” în “Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1987, p. 450 - 460

5 Silviu Anuichi “Relaţii bisericeşti româno-sârbe din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea”, în “Biserica Ortodoxă Română”, an XCVII, Nr. 7 - 8/1979, p.971.

6 Teodor Bodogae, “Op. cit.” p.465

7 Teodor Damşa, “Op. cit.”, p. 73

8 Silviu Dragomir, “Op. cit.”, vol. II, p. 156

9 Ibidem, p.158

10 Teodor Damşa, “Op. cit.”, p.75

11 Ibidem, p.76

12 Silviu Dragomir, “Op.cit “, p. 180

13 Teodor Damşa , “Op.cit”, p. 77

14 Silviu Dragomir, “Op. cit.” p. 197

15 Ibidem, p.220

16 Teodor Damşa, “Op, cit.” p. 82

17 Mircea Păcurariu, “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1993, volumul II, p.389

18 Florian Dudaş, “Zarandul, chipuri şi fapte din trecut”, Editura Albatros, Bucureşti 1981, p. 58

19 Virgil Ciobanu , “Statistica românilor ardeleni din anii 1760 - / 762 “ in “ Anuarul Institutului de Istorie Naţională”, Cluj 1926, p. 665 – 669

20  Keith Hitcins, loan Beju, “ Statistica românilor ortodocşi din Transilvania din anul / 766” , în “Mitropolia Ardealului” 7-9/1971, p. 535

21 Virgil Perianu, “ Cronica protopopilor din Tractul Zarand, 1749 - 1970” , (manuscris), Biblioteca Protopopiatului Ortodox Brad, p.2

22 Eugen Gagyi de Eted, “Regulatio Diocensis Transilvaniae Disunitae anno 1805” in “Transilvania” 2/1911, p. 170-172

Bibliografie

1. Anuichi Silviu, “Relaţii bisericeşti româno - sârbe din secolul al XVII - lea şi al XVIII-lea”, in “Biserica Ortodoxă Română”, an XCVII, nr. 7 - 8 / 1979

2. Bodogae Teodor, “Cuviosul Sofronie de la Cioara ”, în “Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1987

3. Ciobanu Virgil, “Statistica românilor ardeleni din anii 1760- 1762” , in “Anuarul Institutului de Istorie Naţională”, Cluj 1926

4. Damşa Teodor, “Biserica Greco-Catolică din România în perspectivă istorică”,Editura de Vest, Timişoara 1993

5. Dragomir Silviu, “Istoria desrobirii religioase a românilor ardeleni”, Sibiu 1920

6. Dudaş Florian, “ Zarandul, chipuri şi fapte din trecut”, Editura Albatros, Bucureşti 1981

7. Gagyi Eugen de Eted, “Regulatio Diocensis Transilvaniae Disunitae anno 1805” în “Transilvania”, nr. 211911

8. Hitcins Keith, Beju loan, “Statistica românilor ortodocşi din Transilvania din anul 1766” , în “Mitropolia Ardealului” nr. 7-97 1971

9. Iorga Nicolae, “Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria”, Editura Ştinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1989

10. Păcurariu Mircea, “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”,  vol.  II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1993

11. Perianu Virgii, “Cronica protopopilor din Tractul Zarand, 1749- 1970” , (manuscris). Biblioteca Protopopiatului Ortodox Brad