În
jurul anilor 1900, după o activitate de 36 ani, aromânii aveau în
sudul Balcanilor 113 şcoli elementare, 6 licee, precum şi o mulţime
de biserici, unde slujbele se oficiau în aromână.
În
perioada 10-12 iulie 1910,
la Bitolia
a avut loc Congresul comunităţilor aromâne din
Imperiul Otoman, în urma căruia a luat naştere şi a fost
votată o hotărâre privind constituirea unei Eforii a
şcolilor şi a bisericilor aromâne.
Pentru
rezolvarea problemelor cele mai importante şi de interes general,
Eforia centrală urma să fie completată prin câte un
reprezentant al “cercurilor culturale” din Bitolia, Salonic, Veria,
Scopje, Meglenia, Korpa, Grebena, Ioanina, Berat, Elbasan, Giumaia de Sus
şi câte un reprezentant al şcolilor secundare. În numele
tuturor comunităţilor aromâne, Eforia, sau Consiliul general al
lor, trebuia să se ocupe “de toate afacerile şcolare şi
bisericeşti şi de altă natură care ar privi interesele
culturale ale românilor otomani”1 (articolul
8). În privinţa administrării fondurilor, Eforia avea dreptul
de a numi persoanele respective “în temeiul drepturilor acordate prin
Iradeaua imperială” (articolul 9) din 9 mai 1905, care îi recunoştea
în mod oficial pe aromâni ca naţionalitate distinctă, cu
drepturi civile ca şi celelalte naţionalităţi
recunoscute, fără a avea însă un şef religios.
În
Albania prima şcoală aromânească, cu limba de predare româna,
a fost înfiinţată pe la sfârşitul secolului al XIX-lea,
cu cadre didactice pregătite în România. Tot atunci a fost deschisă
prima biserică ortodoxă, la care a slujit patriotul aromân
Haralambie Ballamaci. După 1887 şi până la instaurarea
regimului comunist, în Albania au funcţionat mai multe şcoli
şi biserici aromâneşti. Instituţii de acest gen, cu
caracter instructiv şi cultural, au existat, până la sfârşitul
celei de-a Doua Conflagraţii Mondiale, în toate ţările
balcanice, ceea ce mărturiseşte despre legăturile sufleteşti
ale poporului român cu fraţii săi şi despre atenţia
continuă a statului român faţă de comunităţile
aromâne de pretutindeni.
În
privinţa regimului la care au fost supuse şcolile aromâne din
Albania, se pot distinge patru perioade principale2:
a.
În timpul dominaţiei otomane
Înainte
de proclamarea statului independent albanez, la 28 noiembrie 1912, în
timpul dominaţiei otomane, în Albania funcţionau 17 şcoli
primare aromâne, cu predare în limba română, în localităţile:
Plasa - două, prima deschisă în primăvara anului 18844,
Korca în toamna anului 18843, Shipcka, Grabova, Niça, Moscopole, Berat,
Elbasan, Frasher, Fier, Lushnja, Karbunara, Llenga, Vithkuq, precum şi
un gimnaziu
la Berat
, toate subvenţionate de guvernul român5.
Dreptul
pentru aromânii din fostele provincii ale Turciei, de a avea şcoli
naţionale, le fusese recunoscut de otomani încă din 1864 şi
confirmat printr-un decret mare-vizirial din 1878, iar existenţa
oficială a unui element românesc în Turcia europeană, după
cum am menţionat mai sus, a fost recunoscută prin Iradeaua din 9
mai 19056.
Sub
otomani, autorizaţia de deschidere a unei şcoli aromâne se obţinea
în baza unei cereri făcute de 15 capi de familie, dar, odată
deschisă şcoala, aceasta era întreţinută cu ştiinţa
şi asentimentul autorităţilor otomane, de către
Ministerul de Instrucţie român, care numea organele de control
şi personalul didactic.
b.
După ce Albania a devenit stat independent şi
până în 1927
După
războaiele balcanice, adversarii de atunci ai Turciei şi anume
Bulgaria, Serbia şi Muntenegru, au consfinţit, prin declaraţii
oficiale, care fac parte integrantă din Tratatul de
la Bucureşti
(1913), starea de lucruri de mai sus luându-şi faţă
de România angajamentul de a respecta modul de funcţionare de până
atunci al şcolilor aromâne, atât existente, cât şi viitoare,
în teritoriile pe care le luau de
la Turcia.
Cât
priveşte Albania, aceasta (după dobândirea independenţei)
a început prin a respecta situaţia creată şcolilor aromâne
pe timpul dominaţiei otomane; cu toate că ea nu a semnat în
chestiunea şcolilor un aranjament în felul celor luate de celelalte
state succesoare ale Imperiului Otoman prin Pacea de
la Bucureşti
, pace la care, de altfel, Albania nu a fost parte (fiind
pentru ea res inter alias acta}.
În
timpul Primului Război Mondial, şcolile din Albania de nord
şi centrală, ocupată de armatele austriece, au fost închise.
Cele din Albania de sud, de sub ocupaţia militară franceză,
au continuat să funcţioneze.
După
vicisitudinile Primului Război Mondial, în Albania mai funcţionau
doar trei şcoli aromâne (
la Korca
, Plasa şi Shipska). Toate încercările de a
redeschide şcolile aromâne care funcţionaseră în Albania
în timpul dominaţiei otomane, s-au izbit de ostilitatea guvernului
albanez, pe care o putem pune în legătură şi cu refuzul
României de a relua relaţiile diplomatice cu Albania, fapt care
putea fi interpretat ca un refuz de a lua un angajament formal de a
respecta integritatea teritorială a Albaniei. (La 15 ianuarie 1915
reprezentantul României, M. N. Burghele, a plecat din Albania, fără
a se numi un alt reprezentant român în Albania, cu toate insistenţele
lui Burghele de a se desemna un girant).
După
retragerea armatelor de ocupaţie şi după alipirea
teritoriului Korcei, în anul 1922, în timp ce şcolile greceşti
au fost închise, iar personalul didactic în mare parte silit să părăsească
Albania, şcolile aromâne au fost “tolerate” (Jurnalul
Consiliului de Miniştri albanez cu nr. 794 din 10 septembrie 1922).
In acest Jurnal se preciza în modul următor atitudinea guvernului
albanez: “Până să se discute şi să se aprobe de către
Parlament legea specială relativă la şcolile particulare,
elaborată de către Ministerul de Instrucţie, Consiliul de
Miniştri a decis să se menţină statu-quo asupra
tuturor şcolilor particulare ce se găsesc deschise în statul
albanez”7.
După
reluarea relaţiilor diplomatice (1925), chestiunea şcolilor a
fost tratată de ministrul român
la Tirana
, Simion Mândrescu, în mod continuu şi neîntrerupt
prin Ministerul Afacerilor Străine român şi Ministerul Instrucţiei
Publice albanez.
În
timpul cât a fost ministru al Afacerilor Străine ad interim Myfit
bej Libohova. prieten cu S. Mândrescu, se ajunsese aproape la încheierea
unei convenţii, prin care se acorda aromânilor deplina libertate de
a se instrui în şcoli proprii. Convenţia avea la bază o
cerere din iunie 1925. prin care guvernul albanez era rugat să permită
deschiderea de şcoli pentru aromânii din Albania, cel puţin la
nivelul şi numărul din timpul dominaţiei otomane. Dar, odată
cu căderea guvernului albanez, au încetat şi discuţiile
privind încheierea convenţiei. Ele au continuat ulterior cu noul
guvern şi în special cu Preşedintele Republicii, Ahmet Zogu,
care s-a arătat dispus să satisfacă cererea României,
supunând chestiunea Consiliului de Miniştri.
În
ziua de 9 octombrie 1925 guvernul albanez a comunicat Legaţiei României
următorul răspuns: “Consiluil de Miniştri, în ultima sa
şedinţă, după ce a discutat îndelungat cererea
Excelenţei sale, ministrul României, relativ la crearea în Albania
de şcoli şi internate particulare aromâne pe întregul cuprins
al Republicii, a însărcinat pe ministrul Afacerilor Străine să
aducă la cunoştinţa Legaţiei României următoarele
decizii:
„Guvernul
albanez acceptă cererea României pentru a face o bază de discuţie
ce ar putea avea loc. Se grăbeşte însă să declare că
orice fel de aranjament cu privire la şcolile primare s-ar face,
trebuie să fie statuat printr-o lege specială, ratificată
de puterea legislativă şi să fie, de asemenea, în mod
obligatoriu, conform cu legea deja existentă a şcolilor primare.
Dacă pe de altă parte comunităţile albaneze şi-ar
exprima dorinţa să înveţe în şcolile noastre limba
română, guvernul e dispus să creeze cursuri de limbă română
la şcolile unde el va crede astfel de cursuri necesare”8.
Cum
reprezentantul român s-a declarat nemulţumit de conţinutul
acestei comunicări, ea nu a fost semnată.
Într-o
nouă audienţă
la Preşedintele Republicii
Albaneze, Ahmet Zogu, Mândrescu a obţinut
promisiunea acestuia de a aduce din nou în Consiliul de Miniştri
problema şcolilor, recomandându-i să pună la curent cu
cererea sa pe Preşedintele Senatului, Pandele Evanghele, pentru ca el
să facă propunerea în Consiliul de Miniştri albanez.
În
consecinţă. Mândrescu a înmânat Preşedintelui Senatului
albanez următoarea propunere:
“Consiliul
de Miniştri, continuând discuţia asupra cererii domnului
ministru al României pentru deschiderea de şcoli particulare:
Având
în vedere că nu se poate preciza data prezentării în Parlament
a proiectului de lege pentru organizarea învăţământului
particular, date fiind studiile dificile şi îndelungate ce necesită
un astfel de proiect;
Având
în vedere timpul înaintat, dacă nu prea înaintat, pentru
deschiderea de noi şcoli şi internate; având în vedere dorinţa
sinceră a guvernului albanez de a satisface fără întârziere
atât dorinţa României de a se interesa de cultura poporului nostru,
cât şi nevoia şi dreptul fraţilor noştri aromâni de
a-şi avea şcolile lor, pentru a nu se pierde un an întreg
şcolar,
Hotărăşte:
1.
Administraţia şcolilor şi bisericilor din Albania este
autorizată să deschidă anul acesta şcolar următoarele
internate şi şcoli: a) Tirana, 2 internate şi 2 şcoli
primare, una de băieţi, alta de fete; b) Durazzo, o şcoală
mixtă; c) Elbasan, o şcoală mixtă; d) Berat, o şcoală
mixtă; e) Permet, o şcoală mixtă; f) Fier, o şcoală
mixtă.
2.
Celelalte şcoli româneşti care au funcţionat pe timpul
dominaţiei otomane, ca şi noi şcoli în centre cu o populaţie
numeroasă aromânească, se vor deschide anul şcolar viitor.
3.
Atât şcolile existente, cât şi cele ce se vor
deschide, vor avea să se conformeze regimului legii de
organizare a învăţământului particular.
4.
Domnul Ministru de Externe va comunica în scris şi sub propria-i iscălitură
ministrului României această hotărâre9.
La
această propunere, ministrul de Externe albanez, Vrioni, conform hotărârii
Consiliului de Miniştri, a făcut verbal ministrului român o
comunicare în cuprinsul următor: “Guvernul albanez, pentru a
satisface cererea dreaptă a României, va face toate înlesnirile
pentru deschiderea de şcoli româneşti în comunele cu populaţie
românească, cu condiţia ca deschiderea acestor şcoli să
fie cerută de comunităţile respective”.
Faţă
de nemulţumirea exprimată de Mândrescu, Preşedintele
Republicii Albania a dispus ca ministrul de Externe, Vrioni, care era
şi ad interim
la Ministerul Instrucţiei
Publice, împreună cu Preşedintele Senatului, Pândele
Evanghele, să caute modalităţile pentru satisfacerea dorinţelor
României.
Ca
urmare, la l februarie
1926 a
avut loc o întâlnire
la Ministerul Afacerilor
Străine albanez, de faţă fiind şi
directorul general al învăţământului Public din Albania.
La
această întâlnire s-a ajuns la următoarele soluţii:
Statul
albanez îşi lua angajamentul să introducă chiar de atunci
limba română în şcolile primare cu un număr suficient de
elevi aromâni; să creeze în septembrie (anul şcolar 1926-1927)
şcoli aromâne în comunele de populaţie aromână în care
să se predea şi limba albaneză, într-o măsură
cerută de nevoile statului albanez; să admită înfiinţarea
clasei I-a a noului liceu aromân din Korţa, pentru absolvenţii
celor trei şcoli primare aromâne de
la Korça
, Plasa şi Shipska.
În
afară de acestea s-a mai promis reprezentantului român să se înfiinţeze
o şcoală profesională de fete sau o şcoală de
meserii cu personal adus din România.
Pentru
cele 2 internate pe care reprezentantul român dorea să le creeze
la Tirana
, i s-a răspuns că guvernul albanez nu poate
admite decât dacă Crucea Roşie ar cere şi s-ar angaja să
le întreţină, dându-i-se ca exemplu cererea făcută
de Crucea Roşie americană pentru un internat la o şcoala de
meserii10.
De
remarcat că asupra acestor hotărâri nu s-a încheiat proces
verbal, reprezentantul României refuzând să ceară în scris
acest lucru, aşa cum i-a sugerat ministrul de Externe albanez.
Primul
act oficial prin care guvernul albanez se declara hotărât să
aplice deciziile luate la conferinţa de la l februarie 1926 de
la Ministerul Afacerilor
Străine albanez, este circulara Direcţiei
generale a învăţământului din Albania, către
inspectoratele din întreaga ţară, nr. 519 din 24 martie 1926,
publicată în Monitorul Oficial albanez, nr. 54 din 29 mărie
1926, în următorul cuprins: “Se aduce la cunoştinţa
tuturor celor ce au servit mai înainte ca institutori de limba română,
precum şi tuturor celor ce cunosc această limbă şi
voiesc să servească ca institutori în şcoli din comunele
în care poporul român formează mase compacte, să prezinte
inspectoratului circumscripţiei din care fac parte, cererile lor însoţite
de actele de studii ce le posedă, pentru a se avea în vedere la
organizarea anului şcolar viitor şi pentru a fi numiţi
institutori de limba română, care în viitor se va învăţa
paralel cu limba oficială a statului”11.
Această
circulară a fost primul pas făcut de guvernul albanez pentru
recunoaşterea formală a drepturilor aromânilor de a se instrui
în limba română, a fost un succes de necontestat obţinut de
România, mai ales dacă avem în vedere faptul că la prezentarea
scrisorilor de acreditare ale reprezentantului român
la Tirana
, S. Mândrescu, i s-a refuzat aprobarea de a introduce o
frază în care să amintească despre existenţa
elementului aromân în Albania.
Situaţia
şcolilor aromâne din Albania, după angajamentele formale luate
de guvernul albanez în februarie 1926 faţă de reprezentantul
român de
la Tirana
, se prezenta în felul următor:
la Korca
, Plasa şi Shipska funcţiona câte o şcoală
primară. De asemenea, începând cu anul şcolar 1926-1927, pe lângă
şcoala primară din Korca, a început să funcţioneze
clasele I-a şi a II-a liceale12, camuflate prin clasele a V-a şi
a VI-a ale şcolii primare, cursurile fiind predate de
profesori supuşi albanezi şi numai la nevoie admiţându-se
câţiva profesori de altă cetăţenie. Despre acest
lucru s-a căzut de acord între cele două părţi să
nu se facă nici un fel de publicitate, dat fiind că legile
albaneze nu permiteau înfiinţarea de şcoli secundare şi
superioare străine.
Învăţătorii
trimişi de Ministerul de Instrucţie român în Albania nu au
fost recunoscuţi formal de guvernul albanez, deşi ei au făcut
cereri în regulă, conform circularei albaneze din martie 1926.
Guvernul român continua să plătească salariile acestor învăţători
în aşteptarea aprobării guvernului albanez.
Din
cele de mai sus se vede că angajamentele luate formal de guvernul
albanez în februarie 1926 de a admite înfiinţarea de şcoli în
toate comunele cu populaţie aromână, nu au fost aplicate decât
în parte.
În
această situaţie, negocierile cu reprezentanţii guvernului
albanez au continuat, insistându-se din partea română pentru încheierea
unei Convenţii speciale care să reglementeze problema şcolilor
(convenţie la care nu s-a ajuns niciodată).
Astfel,
în ziua de 19 ianuarie 1927, în urma discuţiilor ce au avut loc între
reprezentantul român
la Tirana
, Trandafirescu, cu Preşedintele Senatului albanez,
cu ministrul Justiţiei şi cu directorul general al învăţământului,
ţinându-se seama de legile albaneze, s-a hotărât funcţionarea
imediată a profesorilor de limba română în şcolile
albaneze din centrele aromâneşti, în urma recomandării comunităţii
aromâne din Korga, iar în ceea ce priveşte liceul aromân din Korga
se făcea promisiunea aprobării înfiinţării lui în
anul următor13.
Între
timp guvernul albanez a căutat să rezolve chestiunea minorităţilor
din Albania conform Declaraţiei albaneze14
la Societatea Naţiunilor
, din 2 octombrie 1921, prin care, între altele, recunoştea
minorităţii elene din Albania dreptul de a întreţine, a
conduce şi a controla cu cheltuielile sale, precum şi de a înfiinţa
pe viitor şcoli comunale şi a învăţa copiii lor în
limba greacă (minoritatea greacă fiind singura recunoscută
de statul albanez). Termenii Declaraţiei erau similari cu ai
diferitelor tratate de minorităţi.
Pornind
de la cele consemnate în această declaraţie, autorităţile
albaneze au comunicat Legaţiei României, în mai multe rânduri, că
nu pot permite ca şcolile aromâne să fie subvenţionate de
statul român, sau ca personalul lor să aibă altă supuşenie
decât cea albaneză.
c.
După etatizarea şcolilor (octombrie 1927) şi până în
1933
În
octombrie 1927 guvernul albanez a decis etatizarea şcolilor aromâne,
hotărând următoarele:
1.
“Cele trei şcoli aromâne (n.n.: de fapt două pentru că
cea de
la Plasa
încetase să mai funcţioneze ca urmare a emigrării
majorităţii populaţiei aromâneşti din localitate)
trec în bugetul şi sub controlul exclusiv al statului albanez.
2.Programul
şcolar nu se modifică şi personalul didactic rămâne
acelaşi, cu excepţia institutorilor străini care nu mai
sunt admişi de a funcţiona.
3.
Şcoala din Korga (care avea 6 clase) rămâne numai cu 5 clase
şi cu program de învăţământ primar.
4.
Se vor numi profesori de limba română în şcolile din Albania
din centrele locuite de aromâni”15.
Această
măsură a guvernului albanez a dus la nenumărate convorbiri
între reprezentanţii României de
la Tirana
şi autorităţile albaneze competente şi
la două proteste formale contra noului regim aplicat şcolilor
aromâne.
Prin
adresa16 sa
din 17 ianuarie 1927 către ministrul Instrucţiunii (dr.
Angelescu), ministrul Afacerilor Străine, N. Titulescu, îşi
exprima părerea că acţiunea în Albania trebuie întemeiată
“pe situaţiunea de fapt şi de drept a şcolilor noastre,
creată prin continuarea funcţionării lor între 1913 şi
1932, în condiţiunile moştenite de pe vremea turcilor”, adăugând:
‘’Trebuie să propunem guvernului albanez încheierea unui
aranjament în felul celor încheiate cu celelalte state balcanice în
1913; aceasta însemnează un aranjament prin care Albania să
recunoască autonomia şcolilor noastre, cu facultatea pentru
guvernul român de a subvenţiona, sub supravegherea guvernului
albanez, zisele instituţiuni culturale prezente şi viitoare”.
În
ziua de 19 noiembrie 1927 Consfătuirea de
la Ministerul Afacerilor
Străine român cu membrii Comisiei Şcolilor Române
din Peninsula Balcanică de pe lângă Ministerul Instrucţiunii,
aprobă în întregime părerea lui Nicolae Titulescu şi
accentuează sub punctul “g” din procesul verbal17,
“trebuie insistat în mod deosebit asupra situaţiunei şcoalelor
noastre primare din Albania, cari în niciun caz nu vor trebui etatizate;
vor trebui să funcţioneze ca până în prezent deoarece ele
alcătuiesc însăşi baza instrucţiei române în
Albania... Dacă nu asigurăm existenţa acestor şcoli,
punându-le la adăpostul tuturor ameninţărilor, nu vom
putea împiedica albanizarea minorităţii noastre din Albania”.
Şedinţa
din 16 decembrie
1927 a
Comisiei Şcolilor române din Peninsula Balcanică
de pe lângă Ministerul Instrucţiunii (la care a luat parte
şi ministrul României de
la Tirana
, Trandafirescu) - al cărei proces verbal18 a fost aprobat de către
ministrul Instrucţiei - adopta în întregime procesul verbal din 19
noiembrie 1927 şi insista din nou sub punctul “b”: “să se înlăture cu
totul, în negocierea acordului dintre guvernul român şi cel
albanez, chestiunea statificării (n.n.: etatizării) şcoalelor
noastre - cari vor trebui să continue a funcţiona ca şcoli
româneşti, să aibe autonomia lor şi să fie subvenţionate
de statul român sub controlul statului albanez”.
Sub
punctul “d”, acelaşi proces verbal adăuga însă: “dacă
albanezii nu acceptă soluţia de la punctul “b”, atunci
urmează să se organizeze comunităţi, prin care se vor
subvenţiona şcolile noastre”. Această a doua soluţie,
de sub punctul “d”, nu însemna deloc o renunţare la principiul
autonomiei şcolilor române din Albania; ea nu avea alt scop decât să
obţină de la guvernul albanez să consimtă la
exercitarea drepturilor românilor, moştenite de pe vremea
otomanilor, într-o formă deghizată însă, prin mijlocirea
comunităţilor ce urmau să se organizeze.
Potrivit
acestor instrucţiuni, la 4 ianuarie 1928, trimisul extraordinar
şi ministru plenipotenţiar al României
la Tirana
, Trandafîrescu, a remis Ministerului de Externe albanez
o notă, prin care cerea, în numele guvernului român, ca guvernul
albanez “să consimtă a reda autonomia şcolilor aromânilor
din Albania, cu facultatea pentru guvernul român de a subvenţiona,
sub supravegherea guvernului albanez, aceste instituţiuni de cultură,
prezente şi viitoare”. Această notă a fost însoţită
de un pro-memoria, prin care reprezentantul României căuta să
demonstreze guvernului albanez necesitatea şi avantajele pentru
ambele state de a rezolva problema şcolilor aromâne din Albania în
felul cerut de guvernul român.
În
răspunsul său din 12 mai 1928, guvernul albanez refuza acordarea
autonomiei şcolilor aromâne din Albania, declarând că nu acordă
decât şcoli primare minoritare şi o şcoală secundară
cu caracter profesional sau tehnic
la Tirana. Acest
răspuns, care respingea cererea română, a dus
la întreruperea tratativelor.
Cum
nu s-a recurs nici la soluţia organizării comunităţilor,
prevăzută sub punctul “d” al procesului verbal din 16
decembrie 1927, chestiunea şcolilor româneşti din Albania a
fost reluată la 18 martie 1929, când Ministerul Instrucţiunii,
găsind că “situaţiunea actuală nu poate fi lăsată
să se perpetueze”, cerea Legaţiei României
la Tirana
să reîncepă tratativele “pentru încheierea
unui aranjament menit să dea o bună soluţiune intereselor
noastre culturale în Albania”.
În
acest scop Ministerul Instrucţiunii, prin adresa sa nr. 3188819, trimitea Legaţiei de
la Tirana
instrucţiunile necesare, precizând “că măsura
luată de guvernul albanez de a etatiza şcolile noastre nu poate
fi acceptată” şi că această măsură “ar
duce în curând la paralizarea mişcării noastre culturale în
Albania”, deoarece ‘’sentimentul conştiinţei naţionale
nu este încă îndeajuns de dezvoltat printre românii din Albania,
pentru ca ei să-şi susţină şi să-şi
valorifice singuri drepturile lor”.
Ministerul
Instrucţiunii considera că “punctul nostru de vedere , pe baza
căruia vor reîncepe tratativele, este tot cel stabilit în şedinţa
de la 16 decembrie 1927 şi în consecinţă trebuie să
se propună guvernului albanez încheierea unui aranjament în felul
celor încheiate în 1913 cu celelalte state balcanice, succesoare ale
Imperiului Turcesc”.
Prin
aceste directive, Ministerul Instrucţiunii nu schimba nimic, ci
propunea începerea negocierilor de la capăt, prevăzând iarăşi
pentru cazul când albanezii n-ar accepta soluţia arătată
mai sus “să propunem să se deschidă şcolile în urma
autorizării ce s-ar putea obţine de către comunităţile
din comunele respective”. Ministerul Instrucţiunii înţelegea
prin această a doua soluţie să se organizeze comunităţi,
în centrele aromâne din Albania, care să ceară, potrivit
Declaraţiei făcute de guvernul albanez în fata Societăţii
Naţiunilor, în octombrie 1921, autorizaţia de a înfiinţa
şcoli particulare confesionale îngrijite de comunităţi, întreţinute
de acestea şi funcţionând cu un personal didactic autorizat de
guvernul albanez, compus din supuşi albanezi sau, în lipsă, din
supuşi străini angajaţi cu contracte temporare. Aceste
comunităţi ar fi prevăzut în statutele lor că şcolile
se vor întreţine din taxele şcolare vărsate de părinţii
elevilor, din cotizaţii şi din donaţii, ceea ce însemna în
realitate din subvenţii date neoficial de statul român.
Cu
alte cuvinte, această soluţie nu era altceva decât o variantă
a autonomiei şcolilor române, variantă care, fără să
atingă suveranitatea Albaniei, nu însemna din partea României o
renunţare la principiul autonomiei.
Pe
baza acestor instrucţiuni, la 24 august 1929, însărcinatul român
cu afaceri
la Tirana
, I. Popescu-Paşcani, a remis Ministerului Afacerilor
Străine albanez o nouă notă20.
Drept
răspuns, guvernul albanez notifica la 30 septembrie 1929 Legaţiei
României că nu poate admite vreun amestec în organizarea şi
funcţionarea şcolilor aromâneşti, care sunt şcoli de
stat, şi că consideră acest fapt ca o imixtiune în
afacerile lui interne. Fiind totuşi vorba de elementul românesc
şi de o cerere a guvernului român, guvernul albanez îşi lua
angajamentul că va ameliora mult situaţia şcolilor aromâne
din punctul de vedere al funcţionării lor21.
În
urma acestui răspuns nesatisfăcător ca fond şi puţin
curtenitor ca formă, însărcinatul român cu afaceri de
la Tirana
, declara ministrului de Externe albanez, Rauf Fitso, că
răspunsul va face în România o impresie penibilă, la care
acesta a răspuns că “sentimentele albanezilor pentru români
sunt foarte puternice, dar din nenorocire aceste sentimente trebuie să
lase să treacă înainte principiile de unitate ale statului
şi pe de altă parte o concesiune acordată României în
această privinţă ar putea deschide apetitul şi
celorlalte minorităţi din Albania22.
Ministrul
de Externe albanez a rugat totuşi pe reprezentantul român să
asigure guvernul său că ameliorarea acordată şcolilor
române va fi importantă.
Reprezentanţii
români de
la Tirana
au căutat să arate autorităţilor
albaneze că politica lor faţă de şcolile aromâne este
în fond contrarie intereselor albaneze, deoarece slăbeşte
elementul aromân, care nu poate prezenta nici un pericol pentru statul
albanez şi întăreşte indirect minoritatea greacă, alcătuind
o iredentă pentru integritatea Albaniei. (Albania, cum am menţionat
deja, nu a fost parte
la Pacea
de
la Bucureşti
din 1913, prin care statele succesoare ale Imperiului
Otoman îşi luau o serie de angajamente legate de drepturile
recunoscute aromânilor în timpul dominaţiei otomane. Acestea au
fost totuşi respectate sau mai bine zis tolerate până în 1927,
în Albania).
După
tratative de aproape trei luni, în iulie 1930 însărcinatul României
cu afaceri
la Tirana
a prezentat următoarele cereri:
1.
“Vechile şcoli româneşti de
la Korca
şi Shipska, actualmente etatizate, să fie
cedate comunităţilor româneşti din acele localităţi.
2.
Guvernul albanez să acorde autorizarea şi altor comunităţi
româneşti care vor solicita deschiderea de şcoli.
3.
Şcolile să fie administrate de comunităţi şi întreţinute
de cotizaţiile, colectele şi ofrandele membrilor acestor comunităţi
şi cu consimţământul tacit al guvernului albanez din
subvenţii procurate de statul român.
4.
Personalul didactic să fie numit de comunităţi, Ministerul
Instrucţiunii albanez să dea de formă agrementul său.
5.
Limba de predare să fie limba română; se vor preda câteva ore
de limbă albaneză şi de geografie şi istorie albaneză
în limba albaneză.
6.
Bisericile româneşti urmează a-şi păstra situaţia
lor actuală.
7.
Încheierea unui acord în scris, care să statueze în mod definitiv
regimul şcoalelor româneşti din Albania”23.
În
răspunsul său la aceste cereri, guvernul albanez arăta că
este de acord cu propunerile române, în afara punctului 7, socotind încheierea
unui acord ca un precedent primejdios. Privitor la punctul 3 se arăta
că în mod oficial guvernul albanez nu poate discuta chestiunea
subvenţiilor acordate de statul român, în mod particular, ministrul
de Externe albanez declara reprezentantului român că aceste subvenţii
nu vor fi împiedicate dacă vor fi date cu toată discreţia
necesară (pentru ca să nu afle grecii).
Desigur
că fără un acord scris soluţionarea rămânea
provizorie; dar, oricum se obţinuse scoaterea şcolilor de sub
regimul etatizării.
Prin
telegrama sa din 12 august 193024, ministerul Afacerilor Străine român
comunica Legaţiei de
la Tirana
că “guvernul român acceptă propunerile
verbale ale guvernului albanez aşa cum sunt ele cuprinse în cele 7
puncte”.
În
acest fel şcolile din Korca şi Shipska, care fuseseră
etatizate în 1927 şi la a căror restituire guvernul albanez se
învoise încă din iulie 1930, au fost predate comunităţilor
aromâne din aceste comune pe 1 noiembrie 1930, iar cursurile au început
pe 3 noiembrie.
Din
punct de vedere juridic aceste şcoli erau considerate ca şcoli
particulare cu drept de publicitate şi ca prioritate a comunităţilor
din Korca şi Shipska, iar institutorii ca angajaţi şi
salariaţi de comunităţi.
Atât
Preşedintele Consiliului de Miniştri albanez, Pândele Evanghele,
cât şi ministrul Afacerilor Străine, R. Fitso, declarau
reprezentantului României de
la Tirana
că aceasta este o faţadă şi că
în realitate statul român va putea subvenţiona aceste şcoli,
însă cu toată discreţia necesară25.
În
audienţa la regele Zog I (începând cu anul 1928, Albania devenise
regat, n.n.) în ziua de 22 decembrie 193126, întrebat fiind dacă este mulţumit de
felul cum sunt satisfăcute cererile de şcoli şi biserici
ale românilor din Albania, ministrul României a răspuns deschis că
nu este mulţumit şi că sugestiile sale ca guvernul albanez
să acorde câtorva centre aromâne şcoli şi biserici şi
să repună definitiv limba română în biserica din Elbasan,
au fost refuzate de către miniştrii de resort.
Zog
I a promis că va lua personal măsuri ca în cel mult două săptămâni
să se repună limba română în biserica de
la Elbasan
şi să se deschidă şcoli în comunele
Llenga şi Grabova.
Cu
toate acestea, abia în aprilie 1932 guvernul albanez a autorizat
deschiderea unei şcoli aromâne în comuna Llënga (care însă
nu a funcţionat); pentru şcoala de
la Grabova
se promitea autorizarea ei în toamna următoare.
d.
După 25 aprilie 1933
Acest
regim, descris mai sus, durează până în aprilie 1933, când a
intrat în vigoare noua constituţie albaneză, care în
articolele 206 şi 207 cuprindea următoarele dispoziţii:
“Învăţământul
şi educaţia supuşilor albanezi sunt rezervate statului,
care îşi ia sarcina să le acorde în şcolile sale.
Învăţământul
primar este obligatoriu pentru toţi resortisanţii albanezi
şi va fi acordat gratuit. Şcolile particulare de toate
categoriile care funcţionează în prezent vor fi închise”27.
Aceste
dispoziţii care vizau şcolile catolice28 au
lovit în primul rând şcolile aromâne, care, fără a fi închise,
au fost transformate în şcoli de stat albaneze, înlocuindu-se învăţătorii
români şi introducându-se programul şcolar albanez.
Legaţia
României
la Tirana
nu a încetat, ori de câte ori a avut prilejul, să
aducă în discuţie problema redeschiderii şcolilor aromâne,
primind întotdeauna asigurări de Ia guvernul albanez că va fi
soluţionată în chip satisfăcător, întârzierea soluţionării
poate fi atribuită conflictului cu minoritatea elenă (repetăm:
singura minoritate recunoscută în Albania, prin Declaraţia
albaneză din 2 octombrie 1921
la Societatea Naţiunilor
), care, nemulţumită de închiderea şcolilor
greceşti, s-a plâns în toamna anului 1934 Societăţii Naţiunilor,
invocând Declaraţia albaneză din 1921.
Această
plângere a fost examinată de Consiliul Societăţii Naţiunilor,
care a decis în şedinţa sa din 11 ianuarie 1935, la propunerea
şefului delegaţiei Spaniei, Salvador de Madariaga, ca să
fie cerut avizul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională
de
la Haga
, în privinţa tezei albaneze referitoare la
suprimarea şcolilor particulare. Curtea Permanentă de Justiţie
Internaţională de
la Haga
s-a pronunţat (cu 8 voturi contra 3 - între cei 3
şi Dem. Rădulescu, român) - în sensul că Albania trebuie
să execute ad literam obligaţiile ce revin prin art. 5 al
Declaraţiei sale din 1921. Astfel, în şedinţa sa din 6
aprilie 1935, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională
a pronunţat avizul său consultativ în chestiunea şcolilor
elene din Albania, găsind neîntemeiată teza guvernului albanez
potrivit căreia desfiinţarea şcolilor particulare
constituia o măsură generală, conformă cu stipulaţiile
art. 5, al. l, din Declaraţia sa de la 2 octombrie 1921.
Conform
acestui aviz, care dădea deplină satisfacţie Greciei,
Albania trebuia să execute obligaţiile prevăzute în
articolul mai sus menţionat, care acorda minorităţilor
etnice dreptul “de a-şi crea, dirija şi controla pe cheltuiala
lor proprie, instituţii cu scopuri de binefacere, religioase sau
sociale, precum şi alte instituţii de educaţie, în care
vor putea întrebuinţa limba lor naţională şi executa
liber religia lor”.
România
nu putea folosi însă, oricât ar fi fost de avantajos pentru
minoritatea aromână, avizul consultativ al Curţii Permanente de
Justiţie Internaţională în problema şcolilor
minoritare greceşti din Albania şi care dădea Declaraţiei
albaneze din 1921 o interpretare consacrând adevărate privilegii în
favoarea minorităţilor.
Avizul
era, din punct de vedere politic, inacceptabil pentru statele cu obligaţii
minoritare şi ca atare ar fi putut fi invocat de către alte
state pentru a fi aplicat minorităţilor din România.
În
acest context trebuie înţeles avizul nr. 85 din 21 iunie 1935,
pronunţat de Consiliul Juridic al Ministerului Afacerilor Străine,
în care după ce se arăta că dacă România ar sprijini
pe Declaraţia albaneză din 1921 pretenţiile minorităţilor
aromâne din Albania, ea ar fi în chip firesc legată de
interpretarea dată acesteia şi implicit întregului regim al
minorităţilor, prin avizul Curţii de Justiţie Internaţională,
cu atât mai mult cu cât avizul ar putea fi opus statului român;
Consiliul Juridic ajungea de aceea la concluzia că “România are
tot interesul să ajungă la o înţelegere cu Albania lăsând
la o parte textul şi interpretarea Declaraţiei albaneze din
1921”
. (In acest sens a fost şi votul lui Dem. Rădulescu,
membru în completul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională
favorabil tezei albaneze).
Avizul
Curţii Permanente de Justiţie Internaţională nu a rămas
fără urmări pentru oficialităţile albaneze şi
în ceea ce priveşte şcolile aromâne.
Astfel,
în 26 aprilie 1935, ministrul Afacerilor Străine albanez comunica
reprezentantului român
la Tirana
, Aurelian, că regele Albaniei a dat ordin
ministrului Instrucţiunii Publice albanez să ia imediat măsurile
necesare pentru ca şcolile aromâne să fie redeschise integral
şi să funcţioneze, cu începere de la 26 aprilie 1935,
exact ca înainte de etatizarea lor.
Cele
două şcoli au început să funcţioneze din 6 mai 1935,
în mod provizoriu în aceleaşi condiţii ca înainte de
etatizare (toate materiile fiind predate în limba română, de către
învăţători români, elevii albanezi care le frecventau
fiind mutaţi în şcoli albaneze), urmând ca de comun acord cu
guvernul albanez să se stabilească viitorul regim (fie şcoli
minoritare, fie şcoli de stat).
În
septembrie 1935, Ministerul Instrucţiei Publice albanez comunica Legaţiei
României din Tirana că şcolile aromâne din Albania vor fi
considerate ca şcoli minoritare, iar elevii lor vor fi supuşi
unui examen spre a fi admişi în şcolile statului, dacă se
persistă în a cere menţinerea caracterului de şcoli
private întreţinute de comunităţi, cu personal, program
şi limbă de predare româna; dar dacă ele ar fi etatizate,
certificatele eliberate de ele ar fi echivalente cu cele ale şcolilor
albaneze, guvernul albanez binevoind a numi institutori de origine română.
Guvernul
albanez urmărea astfel să creeze un precedent ce ar fi putut
opune Greciei în chestiunea minorităţii greceşti,
favorizate prin avizul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională.
În
octombrie 1935, guvernul albanez s-a arătat dispus a recunoaşte
şcolilor aromâne avantajele de care se bucurau în baza înţelegerii
verbale din 1930 dacă în schimb guvernul român ar accepta
etatizarea acestor şcoli şi nu ar pretinde, dimpotrivă,
pentru ele, regimul garantat de Declaraţia albaneză din 2
octombrie 1921, întărită şi dezvoltată de avizul
consultativ al Curţii Permanente de Justiţie Internaţională
de
la Haga
, din 6 aprilie 1935.
În
felul acesta dilema şcoli etatizate-şcoli minoritare, pe care
guvernul albanez o prezentase României, era considerabil atenuată
şi practic anulată; adeziunea română la principiul etatizării
devenea astfel posibilă fără ca în fapt situaţia
anterioară Constituţiei albaneze din 1933 să sufere vreo
modificare.
Ceea
ce trebuia însă obţinut era, dacă nu un acord scris, cel
puţin un schimb de note, prin care guvernul albanez să declare că,
deşi etatizate, aceste şcoli vor continua să funcţioneze
cu învăţători de origine română, recomandaţi
şi remuneraţi de guvernul român, - în afara salariului,
problematic, dat de guvernul albanez, - că limba română va
continua să fie limba de predare pentru toate materiile; că
programa va continua să se facă după indicaţia
Ministerului Instrucţiunii Publice din România.
În
aceste condiţii, la 16 decembrie 1935, reuniunea de
la Bucureşti
a reprezentanţilor Ministerului Afacerilor Străine
şi Ministerului Instrucţiunii Publice, la care a participat
şi reprezentantul român de
la Tirana
, a ajuns la concluzia că regimul şcolilor de
stat este cel mai convenabil.
Regimul
acestor şcoli fusese reglementat prin art. 10 din regulamentul
publicat de oficialităţile albaneze la 12 noiembrie 1935 şi
care prevedea:
“Pentru
localităţile minoritare, care declară că nu doresc sau
nu pot întreţine şcoli particulare, Ministerul Instrucţiunii
Publice, pe baza art. 6 al Declaraţiei albaneze din 2 octombrie 1921,
va deschide şcoli de stat în care tot programul se va preda în
limba minoritară. În acest scop Ministerul Instrucţiei Publice
va trimite în aceste şcoli institutori capabili”29 .
La
9 mai 1936 regele Zog I a semnat un decret-lege30 asupra
deschiderii şi funcţionării şcolilor private din
Albania. Regele s-a servit de un decret-lege, deoarece nu voia să
ceară aceluiaşi parlament, care votase etatizarea şcolilor
private, de a reveni asupra măsurilor luate în 1933.
Decretul-lege
preciza că orice supus albanez, persoană fizică sau juridică,
avea dreptul să deschidă şi să menţină
şcoli în această categorie fiind cuprinse şi comunităţile.
Pe
această bază, aromânii puteau cere autorizaţia de a
deschide şcoli secundare, în care toate materiile, cu excepţia
limbii albaneze, a istoriei şi geografiei, să fie predate în
limba română.
Decretul-lege
mai prevedea că în şcolile primare private învăţământul
trebuie să fie predat în întregime în limba albaneză.
În
aceste condiţii, pentru şcolile primare aromâne nu rămâneau
decât două posibilităţi: fie şcoli de stat albaneze
în care toate materiile să fie predate în limba română de învăţători
aparţinând minorităţii etnice aromâne, fie şcoli
minoritare.
Toate
acestea au făcut ca începând din 1936 cele două şcoli
aromâne să funcţioneze ca şcoli de stat albaneze, cu
institutori aleşi, numiţi şi plătiţi de statul
albanez, materiile fiind predate în limba română.
La
5 mai 1937, Legaţia română
la Tirana
prezenta Ministerului Afacerilor Străine albanez o
notă31 prin
care cerea restabilirea învăţământului primar în limba
română în Niçë, Llëngë, Grabovë, Fier şi Elbasan. De
remarcat că aceste cereri se întemeiau pe sugestiile guvernului
albanez însuşi, făcute în momentul în care avizul Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională din 6 aprilie 1935 în
problema şcolilor minoritare greceşti îl pusese într-o situaţie
dificilă.
Ca
urmare, în iulie 1937 guvernul albanez a încuviinţat să se
deschidă, pe lângă cele două şcoli primare existente
la Korga
şi Shipska, încă cinci şcoli primare cu
limba de predare română
la Llëngë
, Niçë, Grabovë, Moscopole (Voskopoja) şi Dishnicë.
Ca
urmare a acestei hotărâri s-a procedat la un schimb de scrisori între
Eqrem Libohova. ministrul Afacerilor Străine al Albaniei şi
Nicolae Lahovary, ministrul României
la Tirana
32.
Rezultatul
astfel obţinut era hotărât favorabil dacă ţinem seama
de faptul că făgăduielile şi tratativele duse de peste
zece ani în privinţa şcolilor şi mai ales în problema
restabilirii învăţământului în limba română în
toate vechile şcoli de pe timpul dominaţiei otomane, nu au dat
nici un rezultat şi că se introducea învăţământul
românesc, sau în comune unde n-a fost niciodată învăţământ
românesc, sau în localităţi cu un nume istoric, ca Moscopole (Voskopoja),
unde şcoala română rămăsese închisă de peste 20
de ani. Se poate socoti anul 1937 ca un an favorabil.
Din
păcate se ajungea târziu la un atare rezultat. După desfiinţarea
Ministerului Afacerilor Străine albanez (iunie 1939) a încetat
şi activitatea Legaţiei române de
la Tirana
şi odată cu aceasta şi problema şcolilor
a fost mai puţin abordată.
În
1940, la izbucnirea războiului cu Grecia, toate cursurile au fost
suspendate. În legătură cu situaţia şcolilor aromâne
în intervalul 1940-1944, precizăm că am mai găsit doar un
singur material şi anume raportul,din ianuarie 1941, al directorului
Serviciului cultural al românilor de peste hotare, Auguslin Caliani,
privind situaţia şcolilor şi bisericilor române din
Peninsula Balcanică. (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond
Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 1444Î1941, f. 5-7, copie).
In documentul sus menţionat, de la bun început se precizează că:
“Pe urma tratamentului vitreg numărul şcolilor primare din
vechea Macedonie (azi Grecia, Albania. Iugoslavia şi Bulgaria) a scăzut
de la 105 la 35, din care 29 se găsesc m Grecia, 5 în Albania şi
l în Bulgaria, iar şcolile secundare de la 5 la 4, toate în Grecia.
La fel a scăzut şi numărul bisericilor de la 38 la
19”
. In ceea ce priveşte situaţia şcolilor româneşti
în Albania, A. Caliani menţionează că statul albanez, după
Declaraţia din 1921 şi până la 12 februarie
1935, a
făcut dificultăţi continue şcolilor
româneşti, încât în anul 1927 le-a închis pe toate, menţinând
numai 2 (
la Korga
şi Shipska), dar şi pe acestea ca şcoli de
stat. Referindu-se la situaţia şcolilor în anul
1941, A
. Caliani afirmă că în Albania funcţionau
7 şcoli primare de stat, cu limba de predare română în următoarele
localităţi: 1. Korça, cu 3 învăţători şi
177 elevi; 2. Disbnica, cu l învăţător şi 32 elevi;
Moscopole, cu l învăţător şi 69 elevi; Niçë, cu l
învăţător şi 32 elevi; Shipska, cu l învăţător
şi 48 elevi; Llëngë, cu l învăţător şi 62
elevi; Grabova, cu l învăţător şi 65 elevi. El mai
sublinia că programa era cea oficială albaneză, la care se
adăuga şi limba română, materiile erau predate în limba
română, cu excepţia materiilor naţionale albaneze. Plata
învăţătorilor se făcea de către statul albanez,
statul român plătind învăţătorilor români de la
aceste şcoli o indemnizaţie lunară de câte 1200 lei, ceea
ce se cifra “anual cu lei
96000”
. (Arhivele..., op. cit.).
În
momentul de faţă, în Albania funcţionează doar
una-două şcoli particulare, unde predarea este în aromână.
La
“Un dodecalog al aromânilor sau 12 adevăruri incontestabile,
istorice şi actuale asupra aromânilor şi asupra limbii lor”,
doamna academician Matilda Caragiu-Marioţeanu, ocupându-se şi
de statutul aromânilor “autohtoni” locuind în ţările
balcanice, îşi exprimă opinia că ei sunt minorităţi
în raport cu populaţia majoritară din statul în care trăiesc.
Această calitate le conferă drepturi, acordate în lumea întreagă
oricărei minorităţi, în orice ţară. Dar este
necesar ca ei înşişi, aromânii care trăiesc în acele
ţâri, să le ceară, să încerce să şi le obţină.
Ea este de părere că orice intervenţie venită din afară,
nu ar putea decât să înrăutăţească relaţiile
dintre etniile balcanice. “România, mai ales, după părerea
mea, insistă doamna academician Matilda Caragiu-Marioţeanu, nu
trebuie să mai repete greşeala comisă acum mai bine de un
secol şi un sfert, intervenind în învăţământ (în
româna literară şi, mai mult decât atât, predându-se
exclusiv limba, literatura, istoria, geografia dacoromânilor, în timp ce
copiii aromânilor îşi pierdeau limba maternă şi nu ştiau
nimic despre istoria lor, despre cultura şi personalităţile
lor..., nimic despre ei înşişi) şi în biserică unde
se oficia slujba în limba română literară... QU1D PRODEST?”33.
Mai departe, domnia sa adaugă: “... statul român îi poate ajuta
pe aromânii din ţările balcanice cu cărţi, burse de
studii, învăţători şi preoţi, dar aceştia
trebuie să cunoască aromâna şi să fie agreaţi de
românii “autohtoni”34.
În acest context, dânsa subliniază că românii din sudul Dunării
nu ţin geografic de românismul nord-dunărean, ci istoric, prin
origine şi prin unitatea de limbă şi de nume; “deci România
nu are de ce să se amestece în procesul însuşi; ea poate
proceda ca orice altă ţară, înrudită sau nu prin limbă
(Franţa, Italia, Germania, S.U.A. etc.), care îşi îmbogăţeşte
zi de zi patrimoniul cultural în toate ţările. A relua vechea
acţiune culturală aplicată începând cu 1864 înseamnă
noi asperităţi şi fricţiuni, mai mult decât
periculoase”35,
concluzionează dânsa.
Nu
am de gând să intru în polemică cu doamna profesor universitar
Caragiu-Marioţeanu, dar nu pot să nu scot în evidenţă
că, până la începerea studiilor liceale, aromâna ar putea să
dea rezultatele aşteptate, imprimând în minţile şi în
inimile copiilor acestei etnii dragostea şi mândria pentru
predecesorii lor, precum şi pentru limba în care au vorbit în
cursul secolelor. Mai departe, însă, ştiinţele exacte în
primul rând, dar şi celelalte discipline, nu pot fi asimilate chiar
şi din singurul motiv: că nu sunt publicate în dialectul aromân.
Ce să mai spunem apoi despre cunoştinţele la nivel
universitar şi postuniversitar!
Care
este soluţia? Saşii din România nu învaţă în
dialectul lor, ci în germană cultă. In Germania se învaţă
nu în cele şapte-opt dialecte, ci în hochdeutsch. La fel în
Franţa, Italia etc. Deci, în limba literară, nu în dialect, în
orice caz, românii nu văd o imixtiune germană când saşii
şi şvabii învaţă în limba literară a lui Goethe
şi Luther.
acad. Kopi KYçYKU -
Albania
NOTE:
1 Adică
care locuiau în Imperiul Otoman (n.n.)
2 Vezi:
Kopi Kycyku, Aromânii din Albania în context balcanic, Editura Getic,
Bucureşti, 1999, pp. 215-239).
3 Epaminonda
Ballamace, Cum s-au înfiinţat întâiele şcoli din Albania, în
Peninsula Balcanică, anul VIII, nr. 5-6, p. 73.
4 Epaminonda
Ballamace, op. cit., p. 74.
5 Vezi
Mitu Bona, Colaborarea albano-română . în Graiul Românesc, anul I.
nr. 9, p. 183.
6 Arhivele
Ministerului de Externe al României, AMAE, Fond Albania, voi. 15/1926,
Şcoli Albania.
7AMAE,
Fond Albania, voi. LV 1920-1924. Şcoli Albania.
8 Idem.
9 AMAE,
Fond Albania, voi. 15/1925, Şcoli Albania.
10 AMAE.
Fond Albania, Raportul lui S. Mândrescu către MAS Român.
11 AMAE,
Fond Albania, voi. 15/1926. Scoli Albania.
12 Vezi
Raportul revizorilor şcolilor aromâne din Albania al lui N. H.
Ballamace din 9 august 1926, în AMAE. Fond Albania, voi. 15/1926, Şcoli
Albania.
13 AMAB,
Fond Albania, vol. 15/1926, Şcoli Albania.
14 Idem,
vol. 19, p. 92.
15
Idem, voi. 15,
Şcoli Albania.
16
Idem, voi 26, p.
60.
17 AMAE,
Fond Albania, vol. 26, p. 63.
18 Idem,
p. 62.
19
Idem.
20
AMAE, Fond Albania, vol. 15/1926, Scoli
Albania.
21
AMAE, Fond Albania, vol. 15/1926, Şcoli
Albania.
22
Idem,vol. 26, p.
48.
23AMAE,
Fond Albania, voi. 20, p. 42, Raport 391 din 8 iulie 1930.
24 Idem,
vol. 15/1930, Şcoli Albania.
25 Vezi
raportul ministrului român
la Tirana
, V. Stoica, din 13 noiembrie 1930, că tre M.A.S.,
AMAE, vol. 20, p. 77.
26 AMAE,
Fond Albania, vol. 9, p. 178.
27 Idem,
vol 26, p. 221.
28 “Închiderea
şcolilor private a fost îndreptată contra Italiei”, declara
ministrul de Interne albanez, Musa Juka, Idem.
29
AMAE, Fond Albania, voi. 15/1935, Şcoli
Albania.
30
Idem, voi. 20, p.
214.
31
AMAE, Fond Albania, voi. 15/1937, Şcoli
Albania.
32
Idem.
33 Aromânii,
istorie, limbă , destin, Bucureşti, 1996, p. 175.
34 Idem.
35 Idem,
p. 175-176.
Kopi
Kyçyku, doctor în ştiinţe,
inginer, academician, profesor universitar, scriitor, traducător
şi eseist, născut
la Pogradec
(Albania) în
1943, a
absolvit facultăţile de Geologie-Mine
şi de Istorie-Filologie (secţiile limbă-literatură
şi istorie). Membru al Uniunii Scriitorilor şi Artiştilor
din Albania (din 1967), este autorul a numeroase volume cu poezii,
povestiri, pamflete, articole de critică literară şi
de studii ştiinţifice. A tradus mai multe opere literare,
istorice şi geologice din limbile română, italiană,
franceză, turcă, rusă şi macedoneană. Este
membru al diferitor organisme ştiinţifice internaţionale,
a participat la congrese şi simpozioane ştiinţifice,
organizate în multe ţări şi a predat, ca profesor
invitat, la universităţi din Europa, din Asia şi din
Africa. Este autorul a 19 cărţi originale de literatură,
din care 11 volume de poezii, 5 de proză umoristică, 1 de
povestiri şi 2 de literatură ştiinţifică-fantastică.
A
publicat, de asemenea, peste 300 de articole, eseuri şi studii
de lingvistică comparată, de istorie, relaii internaionale,
de diplomaie şi de geologie în reviste şi manuale în
Albania şi în străinătate; peste 40 de referate
şi comunicări ştiinţifice, prezentate la
congrese şi simpozioane naţionale şi internaţionale.
|

|
A
tradus în albaneză din limbile italiană, franceză, turcă,
română, engleză, macedoneană şi rusă, precum
şi din albaneză în italiană şi respectiv în turcă,
33 de romane, volume de poezii, şi drame, aparţinând unor
autori de seamă ai ţărilor respective. Din literatura română,
menţionăm: „Viaţa lui Eminescu” de George Călinescu,
peste 100 de poezii ale lui Mihai Eminescu, ale lui Lucian Blaga, drama
„Albanezii” a lui George Sergent, volume poetice ale lui
Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marins Sorescu, Sorin Teodorescu,
George Timcu, Alecu G. Croitoru, monografia „Viaţa lui Nicolae
Titulescu” a lui Vasile Netea, „Discursurile lui Nicolae
Titulescu”, „Antologie a poeziei româneşti” (de la
„Mioriţa” până azi, cu fragmente din creaia a 185 de autori
de limbă română) etc.
Printre
volumele scrise ’i publicate în albaneză, respectiv română,
putem aminti: Mustafa Kemal Atatürk, Cu Atatürk, Turcia
postbelică (1945-1985), Insurecţia armată de
la Ilinden
, Macedonia (1903), Raporturile
româno-albaneze de-a lungul veacurilor, Aromânii din Albania în
context balcanic, Aromânii în optica albano-română, Istoria
Albaniei, Istoria Macedoniei, Atatürkismul şi Turcia
Mileniului Trei, Pater - Emil Condurachi, Între refugii
şi cutremure, Calea spre perfectibilitate (co-autor Horia
Nestorescu-Bălceşti), Două Europe - un divorţ
intelectual? (co-autor Răzvan Theodorescu), ”Lanul
angoaselor”, ”Cu pu’ca ’i condeiul – Hristo Botev”,
”Heydar Aliyev – un Atatürk al epocii noastre” etc. Este, de
asemenea, autorul tratatului Stilistica limbii italiene,
cofondatorul şi directorul revistei europene de cultură şi
tradiţii Haemus, care apare
la Bucureşti
din 1998,
precum şi preşedintele Asociaţiei Culturale Albaneze «Haemus».
(Ion Mărgineanu)
|
|