România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Solidari cu EMINESCU

RĂBDARE, MĂRIA TA, ŢEPEŞ E PE DRUM!

 

     „Ce e val ca valul trece”

                      (M. Eminescu)

Al câtelea val încearcă să-1 doboare pe Eminescu? Asemenea unui colos neerodabil în mijlocul unui ocean ale cărui valuri îl lovesc fără odihnă, spiritul poetului rămâne neclintit, se arată mai viguros, tronează mai impunător.

Acolo, în el, este esenţa de granit a neamului românesc, acolo, în poezia lui, cântă sufletul românului, acolo, în fruntea lui, stă exemplul strădaniei spre cunoaştere.

Firesc, ne întrebăm: ce nu place unora la Eminescu , cui nu-i place Eminescu şi de ce? Nu place, pentru că adevărurile emise în poezie şi în jurnalistică dezgolesc etern chipuri care se înfăţişează în toată hidoşenia lor de schelete uscate, reci, murdare, scălâmbe. Nu Eminescu este vinovat că ele se găsesc şi astăzi printre noi aşa cum a fost şi în vremea sa, mai ales că sufletul lui vibra de credinţa că „viitor de aur ţara noastră are!”

Eminescu a devenit un pericol pentru toţi cei care vor să se înalţe cu aripi ciunte, ca şi pentru cei din vremea sa care i-au zorit sfârşitul. Dar neşansa lor este că fiecare treaptă pe care calcă este putredă şi se vor prăbuşi cu toată scara în susul căreia vor să ajungă. Tuturor cărora nu le este pe plac, duhul lui Eminescu li se adresează direct, trezind hidra din ei, care muşcă veninos. Acestora Eminescu le arată chipul cu urâţenia care iscă silă, greaţă, respingere:

„Prea v-aţi arătat arama , sfâşiind această tară,

Prea facurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!”

                                               (Scrisoarea III)

Blamul lui Eminescu se revarsă asupra specimenelor care vor să ajungă în prim plan fără merite şi, neputând ajunge acolo, lovesc cu limbaj mizer, sperând că măcar astfel se vor remarca. Şi s-a remarcat, în chipul cel mai jalnic, domnul Patapievici.

Neînchipuit de jalnic este însă când un deţinător al premiului Nobel apără şi susţine o secătură care şi-a alcătuit cea mai mârşavă strategie pentru a denigra ţara şi poporul care îl adăpostesc şi-1 hrănesc, împroşcând până şi valorile consacrate. Această concepţie vărsată de o minte bolnavă îşi găseşte rezonanţă în doamna Herta Muller, care, alături de Patapievici, n-au cum să simtă româneşte, pentru că nu sunt români.

În revolta sa, domnul Leonid Gheorghian, un român din Germania, (revista „Flacăra”, 23 dec. 2009) se îndoieşte de justeţea opiniilor doamnei laureate, care apreciază că afirmaţiile delincventului, conducător al Institutului Cultural Român, sunt „expresia trăirii artistice ce funcţionează în baza unor libertăţi stilistice”. Dacă aşa stau lucrurile în opinia distinsei doamne, să avem libertatea să ne închipuim că, probabil, d. Patapievici stătea pe un scaun anume pentru expulsii reziduale şi acolo a avut un mediu potrivit pentru respectiva inspiraţie stilistică. „Sunt nişte ticăloşi”, spune dânsa despre cei care dezavuează demersul „cultural” al celui pe care-1 propteşte, acuzându-i că se folosesc de „citate scoase din context... menite să-1 denigreze”. In pledoaria de apărare a smintitului pripăşit în România, dumneaei susţine că e liber să scrie orice „atâta timp cât literatura se dezvoltă în libertate”. Vorba oglindeşte sufletul. Aceasta înseamnă că şi domnia sa face ce face Patapievici. Dar tocmai această libertate arată superioritatea spiritului răbdător al românului, care îngăduie, suportă, dar nu acceptă. Măcar revolta şi dezaprobarea unor asemenea „expresii stilistice” să ne fie îngăduite. Şi-1 tolerăm mai departe pe infractorul josnic. Sau poate zicem să-1 ierte Dumnezeu că nu ştie ce face.

A dispreţui nonvaloarea îmbăţoşată este o datorie colectivă, menită să-i oprească manifestarea, dar a urî valorile superioare care pecetluiesc spiritul naţional înseamnă degradare morală, zbatere în neputinţa de a şterge încrustări pentru veşnicie.

În mâhnirea sa, domnul Gheorghian o întreabă pe doamna Muller: „Vă puteţi imagina ca în patria dumneavoastră actuală, Germania, să se găsească vreun om „de cultură” care să se exprime despre Goethe, despre cultura germană şi despre poporul german aşa cum s-a exprimat Patapievici despre ţara sa?”. Neamţu-i neamţ! Respectivul ar fi fost devorat după merit, pe câtă vreme la noi nu ştim câţi din scriitorii de „elită” au cerut îndepărtarea lui Patapievici. Ba, mai mult, îl ocrotesc, i se uită în gură uimiţi, iar despre înnobilarea doamnei Muller cu certificatul pentru „stilistică”, criticul Nicolae Manolescu spune:,,...este o răsplată de onoare pentru România” , dar nimic despre alianţa în mişelie cu patapievicismul. Oare, în acea jumătate din viaţă şi, mai ales, în timpul cât a lucrat în fabrică în România, doamna Muller n-a gustat expresivitatea şi puterea de sinteză a limbii române, concentrate în proverbe, printre care se află şi cel care-i pune pecetea:,.cine se aseamănă se adună”?

Găsim la Eminescu referire şi pentru un asemenea cuplu:

„Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi,

Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi

Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic

Ce-o beşică e de spumă, într-un secol de nimic”.

                                                 (Scrisoarea II)

 Alături de bine-cunoscutele versuri:

„Nu spera când vezi mişeii

La izbândă făcând punte,

Te-or întrece nătărăii,

De ai fi cu stea în frunte!”.

                         (Glossă)

Titanismul eminescian rămâne stindardul nostru sfânt pe care nu-1 pot demola „nătărăii”. Neclintit în onoare şi semeţie, priveşte departe în zări, fără să fie atins de reptilele care se târăsc în jurul soclului său.

Lui Eminescu nu i-a fost frică de „pitici”. Ştia că se simţeau dominaţi de forţa şi superioritatea gândirii sale, de atitudinea sa netolerantă faţă de răul social. L-au ucis, dar asasinii sunt cei care au pierit. El trăieşte, pătrunde tot mai intens în lume şi în veacuri „fiindu-ne în faţa umanităţii supremul nostru argument(Ion Mânzală, De la Nistru pan’ la Tisa , prefaţă, Ed. „Duminica”, 1991) şi devenind o sincronie a identităţii neamului - Eminescul românescul.

În mândria noastră că-1 avem pe Eminescu, credem că Ţepeş i-a auzit chemarea şi va fabrica, în tehnică modernă, un nou model de ţeapă pentru a sancţiona pe toţi „smintiţii şi mişeii”. Pe toţi!... Pentru că Eminescu „nu nutrea nici o aspiraţie pentru sine, ci numai pentru poporul din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ...” (G. Călinescu).

Pentru că Eminescu este acoperământul sufletului nostru românesc.

Şi va trece şi acest val!...    

                                                                                                                                                                                                       prof. Georgeta Ciobotă

 

“De avem sau nu dreptate,

Eminescu să ne judece!” (G. Vieru)

EMINESCU şi timpul nostru

 

„Voievod al limbii române, al patriei de cuvinte - cum ar spune Nichita Stănescu - expresie arhetipală şi integrală a sufletului românesc, EMINESCU, spiritul său vizionar lucrează pentru noi aşa cum a lucrat spiritul voievozilor-martiri în veacurile crunte ale zbuciumatei istorii, EL fiindu-ne în faţa umanităţii instanţa tutelară, supremul nostru argument. Căci aşa cum ŞTEFAN CEL MARE apăra Putna şi Ţara acolo sub zidurile de lângă un fals şi strâmb hotar, cum cetăţile zidite de Marele Domn între Prut şi Nistru i-a apărat întotdeauna pe fraţi de cea mai neagră înstrăinare, asemenea lui, cuvintele rostite testamentar de Poet, „DE LA NISTRU PAN LA TISA ” îi vor ocroti întotdeauna pe români, cum credinţa noastră străveche creştină ne-a apărat de păgânitate şi barbarie”

                                                                                                                                                               (Ion Mânzală, prefaţă, p.8)

 

DOINA

 

De la Nistru pan’ la Tisa ,

Tot românul plânsu-mi-s-a

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate.

Din Hotin şi pan’ la Mare ,

Vin Muscalii de-a călare,

De la Mare la Hotin

Mereu calea ne-o aţin;

Din Boian la Vatra Dornii

Au umplut omida cornii

Şi streinul te tot paşte

De nu te mai poţi cunoaşte;

Sus la munte, jos pe vale,

Şi-au făcut duşmanii cale,

Din Sătmar până-n Săcele

Numai vaduri ca acele.

Vai de biet român săracul,

Îndărăt tot dă ca racul,

Nici îi merge, nici se-ndeamnă,

Nici îi este toamna toamnă,

Nici e vară vara lui

Şi-i străin în ţara lui.

De la Turnu-n Dorohoi

Curg duşmanii în puhoi

Şi s-aşază pe la noi;

Şi cum vin cu drum de fier,

Toate cântecele pier,

Zboară păsările toate

De neagra străinătate;

Numai umbra spinului,

La uşa creştinului

Îşi dezbracă ţara sânul,

Codrul - frate cu românul –

De secure se tot pleacă

Şi izvoarele îi seacă –

Sărac în ţară săracă!

Cine.au îndrăgit străinii

Mânca-i-ar inima câinii,

Mânca-i-ar casa pustia

Şi neamul nemernicia!

Ştefane, Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta,

Las’ Arhimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija sfinţilor

În sama părinţilor,

Clopotele să le tragă

Ziua-ntreagă, noapte a-ntreagă

Doar s-a-ndura Dumnezeu

Ca să-ţi mântui neamul tău!

Tu te-nalţă din mormânt

Să te-aud din corn sunând

Şi Moldova adunând.

De-i suna din corn o dată

Ai s-aduni Moldova toată,

De-i suna de două ori,

Îţi vin codrii-n ajutor,

De-i suna a treia oară

Toţi duşmanii or să piară,

Din hotără în hotără –

Îndrăgi-i-ar ciorile

Şi spănzurătorile!

 

Fragmente:

 

„Spuneţi-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră

Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;

Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră

Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră

……………………………………

Virtutea pentru dânşii ea nu există, însă

V-o predică, căci trebui să fie braţe tari.

A statelor greoaie cară trebuie împinse,

Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari”.

                                  (Împărat şi proletar)

 

„Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

Ei vor aplauda , desigur, biografia subţire

Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vreun lucru mare,

C-ai fost un om cum sunt şi dânşii...Măgulit e fiecare

Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi postatecele nări

Şi le îmflă orişicine în savante adunări,

Când de tine se vorbeşte...

Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege.

Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...

Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale

Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -

Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina

………………………………..

Toate micile mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.

                                                     (Scrisoarea I)

 

„De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva

Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceapă-a lăuda.

Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,

Laudele lor, desigur, m-ar mâhni peste măsura”.

                                             (Scrisoarea II)

 

„Au prezentul nu ni-i mare? ...

N-o să aflu între-ai noştri vre un falnic juvaer?...

Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii?

N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi

In aplauzele grele a canaliei de uliţi,

Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,

Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?...

Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă.

Quintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.

……………………..

Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi

Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri

Gloria nemului nostru spre-a o face de ocară...

Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?

Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă

Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,

Azi cănd fraza lustruită nu ne poate înşela,

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?...

Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie, Geniul? o nefericire” .

                                      (Scrisoarea III)

 

„Şi-aceste mărfuri fade , uşurele,

Ce au uitat pan’ şi a noastră limbă.

Pretind a fi pe cerul ţării stele”.

                  (Ai noşri tineri...)