România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

DOCUMENTE

Din arhiva unui adevăr istoric  -  românii trebuie să ştie             

  

 

I. Extras din raportul Nr. 185,7 XI 1938

Către Inspectoratul de poliţie a ţinutului Mureş, D-lui inspector al Inspectoratului de poliţie a ţinutului Mureş (capitala Alba Iulia)

La capitolul de politică externă, între altele se spune că UNGARIA caută pe orice cale să obţină revizuirea Tratatului de la TRIANON   

Deoarece, prin acordul de la MUNCHEN şi apoi prin cel de la VIENA , nu a putut obţine acest lucru integral, a început să ducă o acţiune pentru determinarea atât a minorităţii, cât şi mai ales a INTELECTUALILOR ROMÂNI, să ceară AUTONOMIA ARDEALULUI.

Această acţiune este întreprinsă de cercurile maghiare.

Ungaria a fost sfătuită ca, după ce va obţine AUTONOMIA ARDEALULUI, îi va (fi) foarte uşor să obţină realipirea ARDEALULUI LA UNGARIA.

Tot în acelaşi buletin se mai arăta că UNGARIA a vrut şi cere pe toate căile să i se dea de urgenţă un CORIDOR în SECUIME care să cuprindă: REGIUNEA ORADEA MARE - HUEDIN – CLUJ – TURDA – TG.MUREŞ.    

                                                                      Intrat la 8 XI 1938

                                                                      Inspectoratul de Poliţie a Ţinutului Mureş

 

 

II. Astfel de „tip” de necrolog, identic în formă şi fond, s-au tipărit în oraşele din Ardealul de Nord ocupate de Ungaria în urma Diktatului de la Viena. Ele au fost trimise cu ironie şi satisfacţie de către maghiari, intelectualilor şi fruntaşilor români din localităţile respective, în „bătaie de joc”.

 

 

III. Copie a ordinelor de expulzare a unor români din localităţile respective în termen de câteva ore

Imagini zguduitoare a drumului parcurs de intelectualii romani expluzati la 4 octombrie,  in uşa vagonului de marfa, episcopul dr. Nicolae Popovici de Oradea.
Tarani romani - copii, femei, barbati - din judetul Bihor, expluzati de autoritatile hortyste de ocupatie, in octombrie 1940 pentru "vina" de a fi romani.

Aspecte al unei garnituri de tren in care au fost imbarcati taranii romani din judetul Bihor, Salaj si Satul-Mare expluzati de autoritatile hortzste in octombrie 1940.

 

IV. Exemple de barbarii asupra BISERICILOR ROMÂNEŞTI din Ardealul de Nord sub ocupaţia Ungariei în urma DIKTATULUI de la Viena

 Între anii 1922 şi 1940, în  Arcul Carpatic, s-au construit biserici ortodoxe şi gr.-catolice, care au fost devastate şi dărâmate de către unguri, în cei patru ani de teroare

 l.  Gheorghieni            

 2. Miercurea Ciuc

 3. Poiana Sărată

 4  Sita Buzăului

 5. Zăbala

 6. Popăuţi

 7. Aita Mare

In decembrie 1940 s-a terminat isprava leventilor din comuna Doboseni, judetul Odorhei, comandati de un colonel ungur in urma careia biserica romaneasca a fost prefacuta in ruine.

8. Arini

 9. Baraolt

10. Belini

11. Bicsad

12. Căpeni

13. Comolău

14. Chiciş

15. Iarăşi

16. Lunca

In aceeasi luna, decembrie 1940, a fost daramata, dupa ce anterior a fost jefuită si biserica romaneasca din comuna Herculian, judetul Odorhei. Asa a aratat ea la sfarsitul anului 1940, urmare a rolului "civilizator" pe care ocupantii si-l arogau dupa anexarea nord-estului Transilvaniei de catre Ungaria lui Harthy.

17. Bodoş

18. Bicfalău

19. Sântionlunca

20. Biborţeni

21. Doboseni

22. Herculian

23. Cristur

24. Odorhei

25. Petecu

26. Racosul de Sus

27. Vârghis

Ruinele bisericii romanesti din comuna Capeni, judetul Trei Scaune, zidita in 1876, una dintre primele biserici romanesti daramate de ocupantii horthysti (octombrie 1940).

28. Borosnelul Mare

29. Filia

30. Borsec

31. Aita Seacă

32. Sf.Gheorghe

33. Bicazul Ardelean

34. Corbu

35. Topliţa

36. Tulghes

37. Miercurea Ciuc

38. Baraolt

Temeliile bisericii din Borsec daramata de maghiari in 1940.

39. Mereşti

40. Crăciunel

41. Ocland

42. Mihăileni

43. Ditrău

44. Aldea

45. Mărtiniş

Atat a mai ramas din biserica romanilor din comuna Bezinul Nou, gratie atrocitatilor horthyste impotriva romanilor din teritoriul ocupat in 1940.

Extrase din cartea "Transilvania ultima prigoană maghiară" de I. Ciolan, Edizioani Europa, Roma, 1980.

   

V. Copia declaraţiei COSTEA CORNELIA, soţia preotului ortodox COSTEA TRAIAN, din comuna TRESNEA, jud. Sălaj, care relatează despre modul cum a fost ucis soţul ei de către criminali unguri.  

 

                                                                                   Dată în faţa noastră, comisar  aj. Hopriş Nicolae

D E C L A R A Ţ I E

Subsemnata Costea Cornelia, soţia preotului ortodox Costea Traian, din comuna Trăsnea, jud. Sălaj, născută în anul 1881, în comuna Căluţele, judeţul Cluj, căsătorită, cu 4 copii, toţi majori, declar următoarele:

Luni, 9 septembrie 1940, orele 7 dimineaţa, au intrat în comuna Trăsnea trupele de ocupaţie maghiare. Soţul meu, preotul Costea Traian, confecţionându-şi un drapel – trei culori maghiare – a plecat spre mijlocul satului pentru a primi trupele de ocupaţie. Acolo erau adunaţi toţi fruntaşii comunei Trăsnea în frunte cu preotul, notarul Vasile Mărcuş, învăţătorul Lazăr Cosma etc., cari cu flori au primit trupele de ocupaţie. Fiica mea, Costea Otilia, care era în faţa casei, a fost întrebată de ofiţerii care treceau dacă este unguroaică. Vecinii Gal Mari, Gall Bozsi au răspuns că este fiica preotului ortodox român din comună, la care ofiţerii au răspuns:,,Nu face nimic, o să fie şi ea unguroaică”. Ocuparea comunei s-a făcut în cea mai perfectă linişte. După ce trupele, adică o parte din ele, au trecut mai departe, parte rămasă în Trăsnea, preotul împreună cu ţăranii, s-au împrăştiat pe la casele lor. Pe la orele 10, a .m. data de mai sus,      s-a deslănţuit asupra comunei o urgie fără de seamăn. Trupel maghiare cari veneau după primele trupe de ocupaţie, au început să împuşte tot ce le ieşea în cale şi să ardă tot pe unde treceau. De departe se auzeau împuşcături şi vaiete dinspre capetul comunei. Puhoiul ajungând în  mijlocul comunei, s-au dat la acte de un barbarism nemaipomenit, astfel o ceată de soldaţi cu chiote şi împuşcături au intrat în curtea casei noastre, strigând:”Să iasă popa valah!” Preotul, care se găsea la masă împreună cu mine, auzind strigătele, a fugit în podul casei, luând cu sine pe mine şi servitoarea. În podul casei am încercat să ne baricadăm cum puteam mai bine. Ostaşii au dat foc casei şi strigau mai departe ,,să iasă preotul valah”, Preotul, ştiind limba maghiară şi la sfatul meu, a ieşit afară, crezând că prin prezenţa lui şi prin vorbe bune, va putea calma pe soldaţi, însă nu a coborât decât patru trepte şi a fost împuşcat în piept de unul din soldaţi, după care a fost târât din cameră pe coridor afară şi a fost lăsat apoi la scările pridvorului.Casa arzând, iar fumul înăbuşindu-ne în podul casei, am căutat să ne strecurăm afară şi să fugim unde vom putea. În fuga noastră din casă, am găsit pe părintele întins pe spate la scările pridvorului, pe faţă prezentând mai multe vânătăi, provenite probabil în urma loviturilor primite după ce a fost omorât. Eu am fugit la al treilea vecin, un ungur cu numele de Titkos, şi plângând i-am spus ce ni s-a imtâmplat şi că de ce n-a venit să ne ajute, deoarec ne promisese formal că nu ni se va întâmpla nimic dacă vom rămâne în comună. El mi-a răspuns că n-a putut veni pentru că nu i-a dat voie armata ca să vină. Între timp şi casa vecinului Titkos a început să ardă luând foc de la celelalte aprinse, eu împreună cu el am fugit la locuitorul Baj Feri, unde însă servitoarele mi-au spus să nu rămân acolo, deoarece voi fi căutată de armată, astfel că am fugit şi de acolo la marginea satului pe deal la o casă a lui Varga, unde după puţin timp  a venit şi fiica mea Otilia, care mi-a spus că la începutul măcelului, s-a refugiat la casa lui Gall Iozsi, de unde a fost ridicat(ă) de un soldat, acel soldat care a împuşcat pe preotul Costea Traian, tatăl ei, şi a fost dusă de acesta împreună cu soldaţii până la marginea comunei Păuşa sub ameninţarea că o omoară, precum au omorât şi pe tatăl (lipsă un rând)... semnalul de care spun eu că se face vinovată fiica mea a fost dăngănitul clopotelor de la biserica ortodoxă, clopote cari au fost trase din ordinul armatei maghiare ca semn de bucurie pentru ocuparea comunei, clopotele fiind trase şi la biserica reformată. Drept pedeapsă pentru aceasta, clopotarii de la bioserica ortodoxă au fost împuşcaţi chiar în turnul bisericii. Fiica mea mi-a spus mai departe că a scăpat cu viaţă din mâna călăului tatălui său, numai datorită intervenţiei unui ofiţer ungur,care, în momentul când se trăgeau clopotele, trecând cu unitatea lui pe stradă, a fotografiat pe fiica mea împreună cu un grup de alte fete unguroaice din sat. La intervenţia ofiţerului, fiica mea a fost lăstă să plece, iar ofiţerul i-a dat drept amintire o batistă cu iniţialele ofiţerului pentru că batista fiicei mele care plângea a fost luată de un soldat şi aruncată jos şi călcată în picioare, iar soldaţii o batjocoreau, spunându-i că din toate lucrurile frumoase pe care le-a avut acasă a mai rămas numai cu ce este pe ea.

Pe când fiica mea îmi spunea celea ce i s-a întâmplat, a venit la casa lui Varga Iozsi un locuitor care a spus lui Varga ca toţi ungurii, cu mic cu mare, să se adune imediat la casa lui Baj Feri. Eu împreună cu fiica mea am plecat în pădure. După plecarea noastră, comuna a fost bombardată de artileria maghiară, nerămânând în comună decât câteva case şi acelea ale maghiarilor.

Am stat prin pădure şi pe la casele din pădure până când am plecat în pădurea Bucium, unde fiica mea a fost arestată din nou de către jandarmii din comună şi ţinută arestată până în 15 septembrie a.c., când a fost eliberată. Iar după spusele unor cunoscuţi, s-ar fi refugiat, probabil, în România, cu o maşină în care se găseau doi civili, probabil români.

În comuna Bucium am auzit că soţul meu a fost văzut ars din brâu în sus, probabil de incendiul care ne-a distrus casa. Din comuna Bucium am plecat la Cluj , la Episcopia Ortodoxă , unde am întâlnit pe părintele Mureşan Gligore din comuna Caţcău jud. Someş, refugiat şi dânsul, şi împreună cu el şi cu: Bizu Dumitru, notar în comuna Căsei jud. Someş, Alexandru Bărbos, elev de liceu din Dej, Roma Ioan, elev din Dej, D-şoara Suncutean Matia, elevă din comuna Căsei jud. Someş, am venit la Turda.

Aceasta îmi este declaraţia pe care o susţin şi semnez cu mâna proprie.

                       Turda, la 23 sept. 1940                                              ss. Cornelia Costea

                                                                                                                                                                                       (semnătură şi ştampilă)  

   TREZNEA

 

EXTRAS

din cartea renumitului rabin şef Moshe Carmilly Weinberger (Cluj), „Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944)”, privind soarta evreilor din perioada stăpânirii vremelnice a Transilvaniei de Nord (în baza odiosului Dictat de la Viena ) care se adaugă la celelalte atrocităţi săvârşite de maghiari asupra evreilor şi românilor din teritoriile ocupate.

 

Ghetoizarea evreimii din Transilvania de Nord

 

Guvernul lui Döme Sztójai, format din miniştri de dreapta, antisemiţi, printre care ministrul de Interne, Andor Jaross, a dispus închiderea evreilor din Ungaria în ghetouri, cu scopul final al nimicirii lor în lagărele morţii de la Auschwitz şi Maidanek. Pentru efectuarea acestui plan, a fost numit Ladislau Endre, viceprefect al comitatului Pest - Pilis - Solt Kiskun.

În 4 aprilie 1944,a început genocidul indescriptibil în cuvinte, generat de ura oarbă. Andor Jaross, Ladislau Endre şi Ladislau Baky au stabilit amănuntele groaznicei operaţiuni împreună cu Adolf Eichmann, şeful Sonderkommando-ului german, sosit între timp la Budapesta , care a dobândit o mare experienţă în exterminarea evreilor din Europa. Le-a fost un „dascăl” priceput. Pe baza indicaţiilor sale, au fost elaborate amănuntele privind deportarea evreilor din Ungaria. Transilvania de Nord a fost împărţită în două circumscripţii de intendenţă, cu centrele la Cluj (nr. IX) şi Târgu Mureş (X). Prefecţii comitatenşi, primarii oraşelor, diferiţii funcţionari administrativi, şefii jandarmeriei şi poliţiei au primit instrucţiuni, lămuriri, în adunări convocate special de Ladislau Endre sau colaboratorii săi de specialitate, cum şi în ce fel să aibă loc închiderea în ghetouri a evreilor din Transilvania de Nord.

Instrucţiunile erau laconice şi inumane. Evreii să fie privaţi nu numai de obiectele de valoare, de bijuteriile lor, ci şi de demnitatea lor umană. Închiderea în ghetouri şi locuirea lor acolo, în sfârşit îngrămădirea în vagoane, s-a petrecut cu lipsa de milă a fiarelor, nefiind cruţaţi nici bătrânii, bolnavii sau copiii. Evreii, despre care se credea că sunt bogaţi, bărbaţi şi femei, erau anchetaţi, percheziţionaţi în ghetou cu mijloacele cele mai crude pentru a da la iveală obiectele lor de valoare. Din camerele de tortură, instalate special în acest scop, „victimele” erau scoase pe tărgi. Femeile şi fetele nu erau scutite de percheziţia „corporală”.

Ghetourile erau lipsite de cele mai elementare condiţii sanitare. De pildă, ghetoul din Cluj, pentru 16.148 oameni, avea doar câte două latrine improvizate. Apa de băut, posibilităţi de spălare lipseau aproape total. Majoritatea ghetourilor au fost instalate în apropierea staţiilor de cale ferată pentru ca deportările să se desfăşoare cât mai rapid. În apropierea gărilor erau în general zone industriale (fabrici de cărămizi), iar evreii, alungaţi din căminele lor şi jefuiţi de tot avutul, erau mânaţi între ruinele distruse, părăsite, de multe ori lipsite de acoperiş sau pereţi ale acestor clădiri. Uneori a fost folosită în acest scop sinagoga (Târgu Mureş) sau câte o stradă-două din cartierul locuit mai ales de evrei, unde erau îngrămădiţi evreii din oraş şi împrejurimi (Satu Mare, Oradea). Populaţia evreiască din Dej şi împrejurimi a fost trimisă într-o pădure din apropiere (Bungur), sub cerul liber.

Operaţia de ghetoizare a început în Transilvania de Nord la 3 mai 1944 şi a durat 2-3 săptămâni. Mânarea în ghetou a avut loc în două etape. Au existat ghetouri „provinciale”, instalate în oraşele mai mari sau mai mici, unde populaţia evreiască era adusă cu forţa, mânată pe jos, din comunele înconjurătoare. Astfel au fost cele de la Berbeşti. Beclean , Dragomireşti, Valea lui Mihai, Halmeu, Crasna, Târgu Lăpuş, Carei, Nasăud, Ileanda, Reteag, Sfântu Gheorghe, Gherla, Cehu Silvaniei. Din aceste ghetouri „provinciale” i-au concentrat apoi în aşa-numitele ghetouri „centrale”, de unde au pornit, în sfârşit, deportările, mai ales în direcţia Kosice-Csap:

 Data                                                                                     Ghetoul central        Număr de suflete

25 mai 1944                                                                          Ocna Slatina                      3317

2, 6 iunie 1944                                                                       Bistriţa                               5981

28 mai, 6-8 iunie                                                                    Dej                                    7674

19, 21, 23, 25 mai                                                                Vişeul de Sus                     12074

25, 29, 31 mai, 3, 8, 9 iunie                                                   Cluj                                   16148

16, 18, 20, 22 mai                                                               Sighetu Marmaţiei               12849

27, 30 mai, 8 iunie                                                                 Târgu Mureş                        7549

23, 25, 28, 29, 30 mai,                                                          Oradea                              27215

                                                                                                      l, 3, 5, 27 iunie

17 mai                                                                                  Okormezo                           3 052

31 mai, 5 iunie                                                                       Baia Mare                            5 917

4 iunie                                                                                    Reghin                                 3149

19, 22, 26, 29, 30 mai, 1 iunie                                                Satu Mare                        18857

31 mai, 3, 6 iunie                                                                   Şimleul Silvaniei                   7851

                                                                           Total                                                      131633

 

O sută treizeci şi una de mii şasesute treizeci şi trei de suflete evreieşti, cetăţeni ungari, printre ei cu miile participanţi la primul război mondial în armata austro-ungară, care şi-au dat sângele pentru patrie, au fost umiliţi şi eliminaţi din această patrie. Între 16 mai şi 27 iunie 1944, din 13 ghetouri centrale, îngrămădiţi în 45 de trenuri ale morţii, lipsiţi de mâncare şi apă, au fost duşi cu forţa în lagărele de exterminare.

Douzeci de mii de membri ai detaşamentelor de muncă au fost trimişi la moarte pe frontul de Est şi împreună cu evreii din Transilvania de Nord, declaraţi „străini” şi executaţi la Kamenetz-Podolsk , ne apropietn de cifra dată în statistica noastră din capitolul II (170.444).

Circa douăzeci de mii s-au întors chinuiţi trupeşte şi sufleteşte în localităţile din Transilvania de Nord lipsite de evrei, în locuinţele lor jefuite, distruse, părăsite şi goale.

Astfel s-a încheiat istoria de peste patru sute de ani a evreimii din Transilvania. În templul nostru clujean de rit occidental, reconstruit, mai clipeşte „ner tamid” (opaiţul perpetuu) găsit intact printre ruine. Din păcate, nu pentru multă vreme. Din lumina sa, se păstrează doar ceea ce evreii ardeleni au salvat în renăscutul stat evreiesc Israel.

„Historia est magistra vitae.”

Comitetul de salvare din Nordul Transilvaniei, care-şi începuse activitatea la iniţiativa noastră, încă din 1936 a încercat să-şi îndeplinească misiunea ce părea imposibilă, beneficiind de sprijinul unor forţe româneşti.

Ne-am exprimat recunoştinţa faţă de episcopul Iuliu Hossu şi ministrul Emil Haţieganu atunci, când în mai 1988 am depus coroane de flori la mormintele lor.

Despre această activitate eroică de salvare din Transilvania de Nord au apărut numeroase lucrări în 1992. Televiziunea din Bucureşti a prezentat un film documentar cu acest subiect.