România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

MUNŢII  APUSENI  SUNT  PUMNUL  ARDEALULUI

 

Munţii Apuseni, sunt pumnul Ardealului; să desfacem acest pumn şi să citim  în palma lui deschisă istoria acestor munţi, istorie plină de lacrimi, scrisă cu fapta de Horea celor mulţi şi Iancu durerii şi suferinţelor neamului nostru. În amândouă rândurile lovitura a pornit din acelaşi loc.

Acest loc este Ţara Moţilor, de aceea moţii, locuitori statornici ai acestor meleaguri apar cu o prerogativă specială în istoria noastră. Când Ardealul se legăna în tânguire neputincioasă, în văgăunile Ţării Moţilor fermenta revolta, semn că în această cetate izolată de slăbiciunile vremelnice s-au păstrat reflexe întârziate din gloria străbună.

Munţii Apuseni sunt pumnul Ardealului, iar cele două inimi în care a clocotit uraganul, sunt eroii lor: Horea şi Iancu. Acolo sus, pe dealul cetăţii din Alba Iulia, unde urcă amintirile bătrâne ale neamului nostru, pentru a răsări mereu deasupra anilor ce trec, au fost duşi în lanţuri zornăitoare Horea şi Cloşca. Din peste 500 de sate, la 28 februarie 1785 au fost aduşi 6.000 iobagi, ca să asiste la împlinirea urgiei legii. Întâi, Cloşca a fost frânt pe roată pentru ca Horea să poată privi clipa osândei care se apropia. Şi Horea a privit moţeşte drept şi neclintit cu sufletul. Frângerea pe roată începea lin, de la fluierele picioarelor către cap, cu despicarea pielii în fâşii. Apoi cu zdrobirea înceată a oaselor, pocnind în ruperea lor, ca lemnele vechi în care se ascund spiritele celor duşi. A urmat Horea ţăranul nestăpân al ţarinilor sale. Frângerea pe roată a fost şi mai înceată. Aşa suna comanda către ofiţer. Se aştepta ca Horea să vorbească despre cele vorbite cu împăratul. De aceea spintecarea de jos în sus s-a oprit la piept. Şi Horea a vorbit. Ultimele lui cuvinte pământene au fost : “Mor pentru popor!”. 

Unde să-l căutăm pe Horea? “Oamenii mari se nasc în case mici” spunea savantul Nicolae Iorga. Unde altundeva decât sub tâmpla dealului din Fericet ce poartă fiinţa lui nevăzută în cântece şi doine, în horele de jale şi de biruinţă ale Ardealului şi ale neamului nostru întreg. Unde, dacă nu în horele de jale şi de biruinţă ale Ardealului, dăinuind prin Horea!, ca şi cum ar fi viu!

Urmaşul lui Horea, Avram Iancu aducea cu sine la 1848 mândria aspră a moţilor, acea pornire furtunoasă de plată şi răsplată care înroşise nu odată crestele munţilor cu focul revoluţiei. Firea lui Iancu, caracterul  său distinct, a smuls de la început mişcarea de la patruzeci şi opt din ogaşa bătătorită a suplicaţiunilor seculare şi i-a dat un caracter revoluţionar.

Acest tânăr de 24 de ani, cu graiul răspicat şi scurt, cu sclipiri  de oţel în adâncul ochilor albaştri, şi-a dat seama că numai armele pot hotărî într-un proces de veacuri, care a batjocorit până la sânge plebea năpăstuită.

La adunarea de pe Câmpul Libertăţii de la Blaj , în 3/15 mai, Iancu a venit în fruntea moţilor, 10.000 la număr, organizaţi milităreşte, gata să înfrângă orice val inoportun de cuminţenie iobăgească. Prezenţa lui Iancu a conferit adunării “măreţia de sărbătoare”. “De acum. Iancu nu mai era al moţilor. Era al întregului popor răsculat din Transilvania” Prin el mişcarea nostră a primit nota de vitejie şi romantismul de epopee.

Întors în munţii lui, s-a dovedit un strălucit şef militar. Ca împinşi de o chemare magică,  i-au roit în jur ciubărarii din văile Arieşului şi ciobanii din văile Crişurilor. S-au aprins focuri pe culmi, a început să sune tulnicul de brad, s-au pornit carele Iancului şi tunurile de cireş au fost urcate pe vârfuri la trecători. Încrezătorul Crai al Munţilor se ivea pretutindeni pe calul său alb ca un zeu, suprem al luptei. Prestigiul lui personal întreţinea coeziunea şi disciplina acestei armate de ţărani.  Cele două biruinţi din Munţii Abrudului au arătat lumii la ce grad de conştiinţă cetăţenească se ridicaseră iobagii Ardealului şi ce blocuri de granit erau piepturile lor. Oastea lui n-a suferit nici o înfrângere. Cuibul lui de stânci devenise focarul redeşteptării naţionale de pretutindeni… Iancu concentra destinele neamului în mâinile lui. Sub ocrotirea munţilor neînvinşi, la lumina unui foc, Iancu şi Bălcescu urzeau pentru întâia oară pe urmele lui Mihai Viteazul visul unirii tuturora.

După strălucirea orbitoare, a urmat prăvălirea în prăpastie. Perfidia Vienei a transformat un popor mucenic, într-un popor biruitor. Fruntaşii revoluţiei şi-au pus armele în cui aşteptând zile mai bune. Sufletul nedomesticit a lui Avram Iancu n-a putut suporta odioasa încercuire. O nouă revoltă l-a aprins şi i-a adus pierzarea. În închisoarea din Alba Iulia  l-au ferecat şi l-au pălmuit pe Craiul Munţilor. A urmat fatalul sfârşit de dramă, zguduitor şi mistic, Iancu devenid prizonerul demnităţii sale rănite. Zeci de ani s-a plimbat mortul viu prin poienile dintre brazi, peste mormintele lăncierilor lui. Desculţ, zdrenţos, rătăcea Craiul Munţilor.

Într-o zi l-au găsit mort pe prispa covrigarului Ioan Stupină din Baia de Criş, cu faţa întoarsă spre cer, alături de fluierul său nedespărţit. Şi l-au îngropat la Ţebea sub gorunul lui Horea. Gorunul îl plouă cu frunze, iar moţii săi îl cântă în doine şi balade la coarnele plugului.

Dacă din cronici şi cărţile răsfoite cu setea de-a afla viaţa şi faptele de biruinţă ale înaintaşilor, învăţăm din slova uimitoarei noastre istorii, păşind dincolo de pragul Casei Iancului, învăţăm din suferinţa şi jertfa sa mândră, învăţăm din pilda sa de patriotism şi eroism. Trecând pragul Casei Iancului trăim la timpul prezent trecutul atât de bogat în învăţăminte al acestor locuri. Iată de ce noi mereu, în semn de aducere aminte, îl căutăm dincolo de pragul casei lui, pe Iancu. Căutarea aceasta, dorul acesta  nestins nu sunt tot ce ne-au rămas din Avram Iancu.

(Prelucrare după Adrian Păunescu, Vasile Vetişanu şi Octavian Goga)

       Prof. Ionel GOMBOŞ,

Sc. Gen. “ Mihai Eminescu” – Alba Iulia