România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Omagierea memorandistului albaiulian av. Rubin Patiţia (1841-1918)

 

 

Cu aproximativ 10 ani în urmă, pe vremea când Fundaţia „Alba Iulia 1918 pentru Unitatea şi Integritatea României”, de curând înfiinţată, îşi stabilea principalele obiective ale activităţii, întocmind liste cu monumentele şi locurile istorice, precum şi liste ale personalităţilor din ţinuturile Albei dar şi din alte zone ale ţării, ne-am propus să omagiem, aşa cum se cuvine, pe omul politic şi de cultură albaiulian, avocatul  Rubin Patiţia, cunoscut ca fruntaş al luptei poporului român din Transilvania pentru libertate socială şi naţională, cu deosebire din perioada „pasivismului” promovat de Partidul Naţional Român (refuzul de a participa cu candidaţi români la alegerile organizate de statul maghiar pentru Parlamentul de la Budapesta ), implicat în elaborarea şi înaintarea Memorandumului din 1892 Curţii imperiale habsburgice, motiv pentru care a fost cercetat, arestat, judecat şi condamnat în celebrul proces al Memorandumului de la Cluj (1894).

Priorităţile determinate de evenimentele perioadei politico-sociale şi economice pe care o traversăm (2000-2010), nu ne-au permis să realizăm prea multe în această privinţă, totuşi, am reuşit să determinăm organele administraţiei de stat locale, ca, de Ziua Naţională a României (1 Decembrie), să se depună coroane omagiale de flori şi pe mormântul acestui mare şi inimos patriot, ca de altfel, şi pe mormintele altor luptători de seamă din cimitirele oraşului Alba Iulia.

Şi tocmai acum, când conul de umbră al crizei economice româneşti nu ne mai dădea nici o speranţă privind realizarea obiectivelor stabilite de fundaţie, am găsit înţelegere la Consiliul Judeţean Alba pentru finanţarea unei plăci de marmură omagiale, urmând ca aceasta să fie amplasată la loc vizibil, pe casa av. Rubin Patiţia. Factorii de decizie ai Consiliului Judeţean Alba au înţeles argumentele noastre, că nu este vorba de o cheltuială mare şi inutilă, ci de obligaţia morală pe care o avem cu toţii - cetăţeni şi conducători – faţă de înaintaşii noştri merituoşi.

 

Deşi anul acesta, 2010, la 13 iunie, s-au împlinit 92 de ani de la decesul lui Rubin Patiţia, iar la 21 august urma să se împlinească 169 de ani de la naşterea sa (deci date neobişnuite pentru celebrări), Fundaţia „Alba Iulia 1918 pentru Unitatea şi Integritatea României” a organizat ceremonia amplasării, dezvelirii şi sfinţirii plăcii omagiale în ziua de vineri, 20 august a.c., orele 12, invitându-i să participe pe reprezentanţii autorităţilor locale, ai instituţiilor de cultură (Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional, Muzeul Naţional al Unirii, Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga”, ai societăţilor cultural-patriotice („Avram Iancu”, ASTRA, Veteranii de război, Cultul Eroilor etc.), urmaşi ai familiei, locatari ai casei şi vecini, precum şi pe cetăţenii interesaţi ai urbei noastre.

Ne-a onorat din nou, cu prezenţa sa, părintele protopop ortodox Niculiţă Pascu.

După deschiderea manifestării de către scriitorul şi poetul Ion Mărginean, s-a trecut la dezvelirea plăcii prin reprezentanţii fundaţiei (Ion Străjan şi Ion Pleşa), în aplauzele asistenţei, apoi a fost prezentată viaţa şi activitatea celui omagiat (Ion Pleşa, Ionela Mircea, Ion Străjan, Mioara Pop). În încheiere, părintele protopop Pascu a rostit rugăciunea adecvată şi a sfinţit placa, prin stropirea ei cu apă sfinţită, după care fotografi ai presei şi amatori au imortalizat evenimentul.

Sintetizându-i pe vorbitori, prezentăm, în cele ce urmează, câteva aspecte din viaţa şi activitatea av. memorandist Rubin Patiţia.

S-a născut la Câmpeni , la 21 august 1841, în casa preotului Ioan Patiţia (din 1859 protopop ortodox), care, deşi autodidact, a devenit un orator celebru în zonă. Copilul de abia 7-8 ani, a trăit intens evenimentele revoluţiei de la 1848-1849 (refugiat cu familia de mai multe ori prin păduri în timpul luptelor cu trupele maghiare; tatăl său a condus pe câmpenari la Adunarea Naţională de la Blaj din 3/15-5/17 mai 1848 şi a participat la luptele de la Abrud cu trupele lui Hatvany; a avut ocazia să-l întâlnească de două ori pe Avram Iancu - în casa tatălui său - 1848 şi în închisoarea de la Alba Iulia - 1852) ceea ce va avea un rol important în formarea permanentei lui stări „revoluţionare” şi a tenacităţii sale de excepţie în susţinerea cauzei româneşti.

Înclinat spre învăţătură şi foarte silitor, urmează cursurile mai multor şcoli româneşti şi germane (din comuna Neagra - Poiana Arieşului, Beiuş şi Sibiu) pe care le absolvă cu succes, urmărind să se „procopsească în limba română”. După calificativele obţinute, presupunem însă că şi-a însuşit bine limba germană şi că era un bun cunoscător al limbii maghiare (a profesat meseria de avocat mai mult în această limbă).

Parcă pentru a îndeplini visul lui Avram Iancu (în 1850 acesta şi-a redactat testamentul, prin care şi-a lăsat întreaga avere pentru înfiinţarea unei academii de drept româneşti, ca mijloc de câştigare a drepturilor naţiunii române pe calea legilor), în 1862 se înscrie la Academia de Drept Săsească din Sibiu, pe care o absolvă cu „excepţional” în 1866. După părerea tânărului absolvent, juriştii români erau mai apreciaţi în oficiile de stat, întrucât posedau bine toate cele trei limbi principale utilizate în Transilvania, comparativ cu juriştii maghiari şi germani care se încăpăţânau să înveţe doar în limbile materne.

Dorind să-şi ia doctoratul în drept, la Viena , solicită mitropolitului Şaguna, o bursă de 500 florini, dar este refuzat, promiţându-i-se doar 200 florini, sumă pe care el o refuză.

După un an de practică neplătită la Tabla Regească din Târgu Mureş, a fost nevoit să intre în serviciu pentru a-şi câştiga existenţa, mai întâi ca vicejude al Tribunalului Abrud şi notar la „Sedria orfanală” locală (1867) iar mai apoi ca jude al aceluiaşi tribunal (1871).

În anul 1870, s-a căsătorit cu fiica fostului protopop ortodox din Alba Iulia, Grigore Raţiu, cu numele de Ana. Alături de cumnatul său, Alexandru Tordoşan, protopopul ortodox în funcţie la Alba Iulia , Rubin Patiţia a desfăşurat o remarcabilă activitate pentru crearea şi înfiinţarea oficială a Despărţământului VIII al ASTREI din Alba Iulia, în 1870. Odată cu mutarea sa în oraş, în 1872, va deveni secretar (notar) al acestui despărţământ, în cadrul căruia va activa până spre sfârşitul vieţii (în perioada 1898- 1902 a fost şi conducător al despărţământului).

În anul 1872, nemaifiind numit în tribunalele regeşti nou înfiinţate, din cauza sentimentelor sale româneşti manifestate, se prezintă la concursul de la Alba Iulia pentru postul de senator al magistratului, pe care-l obţine. Astfel, se mută în oraş şi va locui în casa soţiei, aceeaşi pe care s-a fixat placa omagială (în 1879 vechea casă a fost restaurată şi reclădită parţial, menţinându-se astfel până în zilele noastre. Amplasamentul său este în colţul format de actualele străzi „Primăverii” şi „Nicu Filipescu”, vis-a-vis (în diagonală) de casa av. Dr. Camil Velican şi, cândva, înainte de demolare, şi de casa notarului public Boca Romulus (astăzi supermagazinul „Spar”).

Luptând pentru menţinerea limbii române în  „pertractările” şi actele magistratului, va fi persecutat şi silit, ca după abia şase ani, să-şi părăsească postul. În 1878 şi-a deschis la Alba Iulia un birou avocaţial particular, pe care îl va conduce până aproape de izbucnirea primului război mondial.

Aşa cum afirmă avocatul şi cum o dovedesc procesele civile şi penale în care a fost implicat, el a apărat mereu dreptul de folosinţă publică a limbii române, precum  şi cauzele românilor din oraş şi din jurul acestuia, cu deosebire ale ţăranilor, cu toţii suferind agresiunea reprezentanţilor statului opresor. Pentru aceasta el a fost mereu pârât organelor de stat maghiare că este „daco-romanist”.

După informaţiile pe care le deţinem până în prezent, se pare că Rubin Patiţia a intrat în activitatea politică românească, odată cu mutarea sa la Alba Iulia. Nu este exclus, însă, ca el să o fi început încă pe timpul stagiului de la Abrud , cu deosebire după înfiinţarea Partidului Naţional Român din Transilvania (Miercurea Sibiului, 7-8 martie 1869), care a adoptat tactica „pasivismului”, tactică politică pe care Rubin Patiţia o cunoştea atât de bine şi pe care a susţinut-o cu convingere până spre începutul secolului XX.

În Alba Iulia, cetate istorică a neamului, găseşte o atmosferă propice dezvoltării activităţii sale  politice şi, deci, de afirmare (îl întâlneşte pe Axente Sever şi pe alţi combatanţi ai revoluţiei paşoptiste, o seamă de preoţi activi în problemele naţionale; participă la marile adunări de protest faţă de politica asupritoare a guvernanţilor şi manifestă dăruire pentru activitatea despărţământului local al ASTREI etc.).

Numai astfel ne putem explica faptul că în 12-24 mai 1881 a fost delegat, împreună cu fostul tribun Matei Nicola, să-i reprezinte pe românii din Alba Iuia şi din jur la Conferinţa Naţională a Partidului Naţional Român din Sibiu, conferinţă care a adoptat pentru un timp îndelungat programul politic al românilor, bazat pe „pasivism” faţă de Parlamentul Ungariei, dar şi pe sporirea eforturilor în comitate şi municipii, pentru reprezentarea proporţională, reintroducerea limbii române în toate sectoarele vieţii publice şi accesarea de posturi în aceste sectoare, prin români capabili şi buni patrioţi.

Faptul că cei doi delegaţi au fost aleşi de la Alba Iulia , ne face să credem că aici era posibil să se fi înfiinţat (încă nu ştim când) o organizaţie locală a Partidului Naţional Român. Punctul de pe ordinea de zi a adunării alegătorilor români din comitatul Alba Inferioară (Alba Iulia, 24 aprilie 1884), cu referire la reorganizarea comitetului comitatens al Partidului Naţional Român, ne confirmă şi ne întăreşte această ipoteză.

Revenind la lucrările Conferinţei Naţionale a Partidului Naţional Român din 12-24 mai 1881, este de remarcat faptul că Rubin Patiţia a fost ales în comisia de 30 fruntaşi care au dezbătut şi definitivat programul naţional al partidului. La următoarea conferinţă naţională a partidului, cea din 1-3 iunie 1884 a fost reales în aceeaşi comisie de 30, care a reîntărit programul stabilit în 1881.

În anul 1885, la 28 februarie, împlinindu-se 100 de ani de la martiriul lui Horea şi Cloşca, atât în Transilvania cât şi în România au fost iniţiate acţiuni de comemorare. Informate despre aceste intenţii, organele represive ale statului din provincie au luat aspre măsuri de combatere. Printre altele, Rubin Patiţia şi alţi „inteligenţi” români erau bănuiţi că vor să ridice un monument de marmură neagră, cu inscripţii evocatoare, pe locul unde a avut loc supliciul (pe baza documentaţiei proprii, el arată că <adevăratul> loc în care au fost maltrataţi şi ucişi conducătorii răscoalei de la 1784 este cel numit de unguri „bitofadomb”, iar de nemţi „Gelgen Berg” şi consemnat în hărţile oraşului cu semnul unei spânzurători, de unde şi denumirea românească „la spânzurătoare”, loc situat deasupra promontoriului cornului podeiului ce domină şesul Mureşului spre sud).

Deşi mitropolitul de la Sibiu , Miron Romanul, îi ordonase telegrafic protopopului Alexandru Tordoşian din Alba Iulia să nu oficieze în acele zile nici o slujbă religioasă, Rubin Patiţia a reuşit, prin insistenţele sale, să-şi determine cumnatul să oficieze slujba liturghiei şi pe cea a parastasului de pomenire a martirilor neamului în ziua de duminică, 28 februarie 1885, sfinţindu-se cu acest prilej şi cele două cununi aurite, împodobite cu pietre colorate în nuanţele tricolorului românesc, comandate special de către avocat la o fabrică din Viena şi gravate special pentru a comemora evenimentul. (după ceremonie cele două cununi au fost lăsate bisericii ortodoxe din centrul oraşului, pentru a fi folosite la căsătorii). Mulţimea de participanţi, în sunetele clopotelor şi cu praporii în frunte, a înconjurat biserica, procesiunea încheindu-se la mormântul tribunului Simion Probu Prodan, aflat în cimitirul din incintă.

Autorităţile locale se vor răzbuna însă şi, pe fondul agitaţiilor provocate de răspândirea în Transilvania a proclamaţiei-manifest tipărită în România de către doi tineri ardeleni stabiliţi acolo, i se percheziţionează casa, unde sunt găsite trei exemplare din romanul „Horia” (publicat la Iaşi de către Pop I. Florentin) şi se constată că a mai distribuit încă 17 exemplare altor persoane.

Exemplarele din roman îi fuseseră expediate din România prin poştă. Drept urmare, Rubin Patiţia va fi condamnat la şase săptămâni de închisoare, comutată în amendă de 150 florini, prin recurs la Tabla Regească din Târgu Mureş.

Continuarea acţiunilor sale pe linia intereselor naţionale îi va fi răsplătită în ianuarie 1892, când va fi delegat de către reprezentanţii cercurilor electorale din Alba Iulia, Ighiu şi Vinţul de Jos, alături de alţi luptători marcanţi, la Conferinţa Naţională de la Sibiu a Partidului Naţional Român, care îl va coopta în Comitetul Central.

Stimulat, Rubin Patiţia se va avânta în lupta pentru definitivarea textului „Memorandumului” şi pentru înaintarea lui grabnică Curţii Imperiale de la Viena.

În şedinţa din 25-26 martie 1892 a comitetului partidului, el primeşte misiunea de a stabili componenţa deputaţiunii ce urma să predea „Memorandumul” şi măsurile de deplasare, în bune condiţiuni, a acesteia la Viena. Se preconiza cuprinderea în delegaţie a întregului comitet central al Partidului Naţional Român şi a reprezentanţilor românilor din comitate, între care cât mai mulţi ţărani, aproximativ 300 de persoane. Rubin Patiţia s-a achitat cu cinste de această misiune şi la 28 mai 1892, când delegaţia a ajuns la Viena , el era în fruntea reprezentanţilor din comitatul Albei Inferioare, mai numeroşi decât „numărul recerut”.

După cum se ştie, împăratul a refuzat primirea delegaţiei române, precum şi a Memorandumului, care, până la urmă a ajuns pe masa guvernului de la Budapesta , prilej folosit de către acesta pentru a declanşa urmărirea penală a autorilor. Mai mult, poliţia vieneză a intervenit cu brutalitate pentru împrăştierea întrunirii organizate de români în sala veche a magistratului oraşului. Consultându-se cu principalii conducători ai Partidului Democrat-creştin din Austria, singurul partid austriac care i-a întâmpinat cu căldură pe delegaţii români memorandişti, Rubin Patiţia a aflat că aceştia se temeau de intenţiile românilor din Transilvania de a se desprinde de monarhie pentru a se uni cu România.

Atitudinea de desconsiderare, umilire şi abuz a autorităilor austro-ungare a declanşat în Transilvania o largă mişcare de protest a populaţiei româneşti, considerată ca cea mai amplă şi mai eficientă etapă a luptei sale pentru drepturile sociale şi naţionale de după Revoluţia de la 1848/1849 şi până la înfăptuirea statului naţional unitar.

Toate formele de manifestare (adunări publice, presă, adeziuni, corespondenţă etc.) exprimă solidaritatea deplină cu Memorandumul, cu clauzele cuprinse în el, cu cei acuzaţi că l-au redactat şi făcut public, subliniindu-se că toate s-au întreprins în numele şi cu aprobarea naţiunii române, precum şi protestul hotărât faţă de legile de deznaţionalizare votate în parlamentul budapestan.

La Alba Iulia , în 21martie şi în 13 aprilie 1893, au loc impozante adunări, cu mii de participanţi, în care s-au elaborat moţiuni de protest faţă de noile legi  aflate în dezbatere în Parlamentul de la Budapesta , cu referire la restrângerea autonomiei bisericeşti şi a folosirii limbii române în serviciul divin.

La 30 mai 1893, Rubin Patiţia a fost interogat la Tribunalul din Alba Iulia, în  legătură cu acţiunile sale privind „Memorandumul”, iar documentele rezultate au fost trimise tribunalului din Cluj (acţiunea judiciară asupra cazului a fost deschisă la 13 mai 1893 prin decizie guvernamentală).

După Conferinţa Naţională Extraordinară a Partidului Naţional Român din 23-24 iulie 1893, în care s-a aprobat, din nou, cu toată hotărârea şi în unanimitate, acţiunea memorandistă, populaţia oraşului Alba Iulia (bărbaţi, femei şi copii), în frunte cu învăţătorul Ilariu Tulburean, şi-a exprimat adeziunea la această hotărâre, prin semnături pe adresa trimisă preşedintelui Ioan Raţiu.

Repunerea în discuţia Parlamentului din Budapesta a proiectelor noilor legi bisericeşti, determină pe fruntaşii albaiulieni să convoace pentru 5 aprilie 1894, o mare adunare românească în oraş, cu locuitori din comitatele Alba Inferioară, Hunedoara, Turda-Arieş şi cercul Sebeşului.

La această adunare de protest s-au strâns cca. 5-6000 de români, cuvântul de deschidere şi la obiect fiind rostit de către Rubin Patiţia.

Odată stabilită data procesului Memorandumului pentru 7 mai 1894, autorităţile din Transilvania şi-au înmulţit forţele şi acţiunile pentru înfrânarea manifestărilor de simpatie cu acuzaţii ale românilor.

Totul a fost însă zadarnic, pentru că de la Sibiu până la Cluj , trenul cu cei acuzaţi a fost întâmpinat de mii de români cu urale şi cântece patriotice, cu flori şi încurajări. Rubin Patiţia a plecat din Alba Iulia în 4 mai, fiind însoţit până la gară de 100 de bărbaţii (unii dintre aceştia l-au însoţit până la Teiuş ) şi purtând buchetul de flori al Reuniunii Femeilor Române din Alba Iulia, cu deviza „Totul pentru naţiune”.

La Teiuş , va urca în trenul de Sibiu-Cluj, în care erau şi ceilalţi acuzaţi şi se va bucura, pe tot traseul, de spectacolul entuziasmant şi tonificator susţinut de popor.

Abia ajunşi şi cazaţi la Cluj , memorandiştii au primit sute de telegrame şi scrisori de adeziune şi încurajare, printre care şi cea din 5 mai, semnată de fruntaşii Alba Iuliei şi de 76 cetăţeni ai oraşului şi satelor din jur.

După cum se ştie, Rubin Patiţia a fost condamnat la 2 ani şi jumătate de închisoare, pe care a executat-o la Vaţ (până în septembrie 1895 - graţiaţi de împărat). Este interesantă informaţia conform căreia printre vizitatorii celor deţinuţi s-a numărat şi celebrul „Badea Cârţan”.

În ziua de 27 mai 1894, după proces, la întoarcerea în Alba Iulia a fost întâmpinat cu mare entuziasm de către orăşeni şi sătenii din jur (după unele aprecieri cca. 3.000) cu toată opoziţia şi şicanele jandarmeriei şi poliţiei locale.

Odată reîntors acasă, Rubin Patiţia şi-a reluat atât activitatea de avocat, apărându-i pe români, cât şi pe  cea politică (atât în cadrul Partidului Naţional Român cât şi în organizaţiile acestuia din Alba Iulia şi Blaj) şi culturală (cu deosebire cea de conferenţiar în cadrul Despărţământului local al ASTREI).

Va fi alături de preşedintele Ioan Raţiu în încercările lui de a reface unitatea Partidului Naţional, până la moartea acestuia (4 decembrie 1902).

După adoptarea noii orientări politice a Partidului Naţional Român, cea a „activismului” (10 ianuarie 1905), Rubin Patiţia nu se va putea adapta, dar aceasta nu a însemnat că a depus armele. Îl găsim semnând, alături de alţi fruntaşi, apeluri de mobilizare a românilor pentru susţinerea cu orice preţ a ziaristicii naţionale - cu deosebire a „Tribunei” şi a „Foii poporului” (15 ianuarie 1899) şi pentru aniversarea a 50 de ani de la revoluţia paşoptistă românească (1898). Pasionat de istoria locurilor în care s-a născut şi  activat, el se va documenta şi va aşterne pe hârtie peste 1.000 de pagini de memorii şi informaţii cu privire la Munţii Apuseni , Revoluţia de la 1848/1849, procesul Memorandumului, istoria oraşului Alba Iulia, „revoluţia” sătenilor din Oarda de Sus, multe dintre ele cu elemente autobiografice şi cu date despre familia sa.

În această privinţă subliniem şi strădaniile sale de a depista documente importante privind istoria românilor şi de a le pune la dispoziţia unor istorici români contemporani spre a fi publicate şi, deci, puse în circuitul ştiinţific. Astfel, trimite lui Il. Puşcariu la Sibiu (pe atunci protosâncel la Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei) un protocol de anchetă al autorităţilor habsburgice, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, încheiat la Alba Iulia , din care rezulta interdicţia ca românii ortodocşi din oraş, deşi libertini, să-şi construiască propria lor biserică (se referă la cei din cartierul Lipoveni).

De asemenea, pune la dispoziţia lui Nicolae Densuşianu o seamă de documente privind răscoala iobagilor români de la 1784, pe care acesta le include între cele 567 de documente, cu referire la răscoală, pe care le raportează la 16 martie 1880 Academiei Române, cu propunerea de publicare.

În 1906 va avea prilejul să viziteze România, capitala Bucureşti cu expoziţia jubiliară organizată acolo şi Constanţa. Însemnările sale despre expoziţia vizitată şi despre cele observate în România sunt de-a dreptul emoţionante.

Rubin Patiţia se va afirma şi în zilele de 19-20 septembrie 1909, ca organizator al adunării generale anuale a „Societăţii pentru fond de teatru român” de la Alba Iulia şi ca redactor al ziarului ocazional „Thalia română la Alba Iulia ” (primul ziar în limba română apărut în acest oraş).

Neobosit, el va participa, în luna august 1911, la Blaj , la grandioasele manifestări ale aniversării semicentenarului ASTREI. Cele văzute acolo, inclusiv zborul lui Aurel Vlaicu cu aeroplanul său, i-au umplut sufletul de bucurie şi, totodată, de speranţa că poporul român îşi va atinge ţelul suprem, cel al unităţii sale sufleteşti şi de stat.

Calea o vedea în reunirea lui într-o singură biserică naţională şi folosirea tuturor resurselor sale materiale spre şcoală - „lumina neamului nostru” -.

Şi-a trăit ultimii ani de viaţă bolnav, la domiciliul său din Alba Iulia, în atmosfera sumbră şi tristă a primului război mondial.

A decedat la 13 iunie 1918, în vârstă de aproape 77 de ani, cu doar câteva luni înainte de marele eveniment istoric de la 1 Decembrie 1918, pe care n-a avut norocul să-l ajungă.

Familia lui Rubin Patiţia s-a bucurat de naşterea a trei copii: 2 băieţi (Silviu şi Rubin) şi o fată (Elena).

Silviu a îmbrăţişat cariera militară, în 1906 fiind locotenent-colonel cu garnizoana la Braşov.

Rubin a preferat cariera de avocat şi a urmat cursurile juridice la Universitatea din Budapesta, tocmai în perioada procesului Memorandumului şi a detenţiei tatălui său la Vaţ. Este interesant de reţinut aici un fapt semnificativ şi anume, acela că Rubin Patiţia junior a participat personal la evenimentele din noiembrie-decembrie1918  petrecute la Alba Iulia , datorită stimei pe care orăşenii au purtat-o tatălui său. Astfel, el nu a figurat în Consiliul Naţional Român al oraşului, constituit ad-hoc la 2 noiembrie 1918, dar la 5 noiembrie, când acest consiliu a fost remaniat şi aprobat într-o mare adunare populară, Rubin Patiţia junior a fost inclus în rândurile sale, la propunerea mulţimii

şi a „inteligenţei” prezente. După Marea Adunare Naţională, la 5 decembrie1918, când conducere administrativă a  oraşului a fot preluată de către primul primar român, av. Dr. Camil Velican, lui Rubin Patiţia junior i se încredinţează funcţia de şef al poliţiei orăşeneşti.

În ce priveşte pe fiica Elena, aceasta, la 1 mai 1910 s-a căsătorit cu avocatul dr. Zaharia Muntean din Alba Iulia şi el un demn luptător pentru cauza naţională (condamnat la moarte în 1915 pentru furnizarea de informaţii cu caracter secret, militar, armatei române; membru în Consiliul Naţional Român Alba Iulia şi împuternicit  al acestuia de a edita ziarul local „Alba Iulia - organ al proclamării unităţii naţionale”). Ea a fost multă vreme preşedinta Reuniunii Femeilor Române din Alba Iulia, “iniţiatoare de acţiuni naţionale şi filantropice”.

Familia Zaharia Muntean a locuit, împreună cu cea a socrului Rubin Patiţia, în casa acestuia.

Menţionăm că în urmă cu mulţi ani, pe casa memorandistului a mai fost amplasată o mică placă omagială, care însă a dispărut la un moment dat (bănuim că în perioada proletcultistă). Este posibil să fie vorba de placa ce a fost fixată pe mormântul familiei Rubin Patiţia de către o persoană bine intenţionată, cu scopul de a o salva de la distrugere, care a fost semnată de ASTRA Alba Iulia, la 15 mai 1936 (preşedinte prof. Eugen Hulea).

Şi în prezent, într-un colţ discret al faţadei casei dinspre strada Primăverii, se află o mică plăcuţă de marmură cu numele şi anii de viaţă ai memorandistului, fără date de revendicare. Alături de placa pe care Fundaţia „Alba Iulia 1918 pentru Unitatea şi Integritatea României” a dedicat-o, la 20 august 2010, memoriei marelui român care a fost avocatul Rubin Patiţia, subliniază şi ea valoarea de patrimoniu cultural naţional a casei, altar de jertfă românească.

Ni s-a părut interesantă, chiar valoroasă, propunerea făcută în cadrul ceremoniei din 20 august a.c., ca imobilele Patiţia şi Velican, aflate faţă în faţă la intersecţia străzilor Primăverii cu Nicu Filipescu să fie preluate în patrimoniul organelor locale de stat şi amenajate corespunzător pentru Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” şi pentru un muzeu al creaţiei literare de pe meleagurile Albei.

În ce priveşte fundaţia noastră, ne-am propus ca şi în viitor să ne preocupăm de vestigiile familiilor Patiţia şi Muntean, îndeosebi de reamenajarea mormintelor acestora.

prof. Ioan Pleşa

Bibliografie selectivă

Nicolae Josan, Memorandistul moţ Rubin Patiţia (1941-1918), Alba Iulia, 2002.

Nicolae Josan, Înfiinţarea şi activitatea despărţământului Alba Iulia al ASTREI, până în 1900, în „Apulum”, vol. XXVII-XXX, 1990-1993, Alba Iulia.

Revista „Dacoromania”, Nr. 2; 6; 10; 16; 20; 48.