România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Prof. univ. doctor docent acad.

Nicolae Giosan (1921-1990) - personalitate marcantă a dezvoltării agriculturii româneşti  

 

 

      În toate vremurile, neamul nostru a avut oameni cu minte sclipitoare, care, în momente importante pentru interesul naţional, au acţionat energic spre realizări practice care să ridice pe trepte superioare starea unuia sau altuia dintre domeniile economiei naţionale. Ei au fost întotdeauna cu ideea şi fapta „înainte”, având adepţi în breaslă, la momente potrivite şi în sfera puterii politice; căci până în zilele noastre aceasta a rămas o cale importantă pentru a realiza ceva în interesul ţării şi al oamenilor săi. Între aceste personalităţi ilustre, realizate în plan profesional sub plafonul la care i-ar fi permis zestrea inteligenţei şi capacităţii de muncă, care a determinat, printr-o voinţă aproape singulară, o schimbare radicală de sens în cercetarea agricolă românească după ultimul război mondial, a fost prof. N. Giosan.

Persoană distinsă cu o ţinută de intelectual rafinat, diplomat, foarte atent în comportare la orice nivel, cu ochiul dinlăuntru întotdeauna deschis spre binele cercetării agricole, agriculturii şi, pe cât posibil, al semenilor săi, N. Giosan a urcat foarte tânăr, cu mare rapiditate, treptele spre putere şi acolo a rămas până la sfârşitul său dramatic şi nedrept din anul 1990. El a fost un simbol al „noului val” ridicat de jos, dintre ţărani, care foarte tânăr fiind, era puţin preocupat de nedreptăţile vremii, având, în minte şi faptă, idei pentru progresul agricol în condiţiile care erau şi pe care mulţi le înţelegeau a fi de lungă durată. Acesta a fost cazul unui agronom deosebit, de înaltă ţinută intelectuală, agreabil în orice împrejurare, care dorea să fie un om între oameni şi care n-a adus cuiva un prejudiciu din interes personal şi s-a mulţumit cu puţinul pe care îl avea intelectualul român multă vreme.

Nicolae Giosan s-a născut la 30 decembrie 1921 în familia lui Achim şi Maria Giosan, oameni gospodari din satul Drâmbar, comuna Ciugud, judeţul Alba. După obiceiul vremii, clasele primare le-a parcurs în satul natal, iar cursul liceal, de la clasa I până la obţinerea bacalaureatului, în 1940, la vestitul liceu „Mihai Viteazul” din oraşul Alba Iulia.

A absolvit Facultatea de Agronomie din Cluj, în anul 1945, în ultimul an al celui de al doilea război mondial. De fapt trebuie să spunem că N. Giosan a studiat agronomia la Timişoara , acolo unde a funcţionat instituţia clujeană în perioada ultimei dramatice conflagraţii mondiale, când milioane de oameni ardeleni au fost forţaţi să părăsească pământul strămoşesc al Transilvaniei. Eminentul savant agronom şi părinte al organizării cercetării agricole postbelice nu a uitat niciodată această bejenie şi întreaga viaţă a avut atitudini, activităţi şi fapte de patriot consecvent, cu profund sentiment de iubire pentru glie şi neamul său.

Dacă stăm să analizăm cu luciditate evoluţia cercetării agricole şi a stării agriculturii de la ultimul război mondial şi până în anul 1989, trebuie să recunoaştem că prof. N. Giosan a fost un personaj central timp de 30 de ani (1953-1983), având o puternică contribuţie personală şi influenţă asupra procesului de organizare şi dezvoltare a cercetării agricole şi în parte asupra extinderii rezultatelor obţinute în marea producţie agricolă. Din acest punct de vedere el trebuie acceptat ca fiind omul cel mai influent, având poziţia de personalitate credibilă în nucleul superior al puterii politice şi de stat, deşi nu s-a considerat om politic şi nici nu a fost acceptat astfel în mod real de puterea vremii, indiferent de sarcinile politice avute, de fapt, nici când pentru un timp a deţinut înalta funcţie de stat, ca Preşedinte al M.A.N. (1977 - 1989).

După ultimul război mondial, când cortina de fier s-a lăsat pentru o lungă etapă istorică în Europa, în primii ani, singura soluţie de pregătire universitară şi postuniversitară peste hotare era URSS. Deşi actul în sine a fost privit cu ostilitate în ţară, un număr important de tineri au efectuat studii universitare şi de doctorat în şcolile sovietice. Dintre aceştia s-au ridicat personalităţi importante pentru numeroase domenii ale economiei naţionale, care în timp au activat în cercetare sau coordonare în cadrul economico-social constituit prin voinţa politică a puterii. Este o greşeală enormă ca personalităţile de acest gen care au adus servicii importante progresului economic să fie tratate cu epitete din partea unor indivizi care în acea perioadă n-au realizat nimic pentru ţară, ba unii au fost simpli întreţinuţi, un număr important de ani. Încheind acest pasaj necesar pentru istorie, vom reveni la ascensiunea tânărului profesor N. Giosan.

Ca absolvent valoros al Facultăţii de Agronomie clujene, cu distincţia „Magna cum laudae”, în anul 1945, N. Giosan a fost reţinut asistent la catedra de Ameliorarea plantelor agricole; era foarte tânăr şi necăsătorit. L-am văzut des pe stradă plimbându-se îndrăgostit cu vreo studentă, vesel şi fericit, în facultate era însă foarte controlat, serios şi ocupat cu activitatea la catedră. A fost trimis în URSS pentru studii de doctorat la Academia de Ştiinţe Agricole „Timiriazev” din Moscova, spre perfecţionare în genetică şi ameliorarea plantelor, în perioada 1949-1952. La întoarcerea sa din URSS, în vara anului 1952, N. Giosan a fost numit conferenţiar la Facultatea de Agricultură din Cluj, la disciplina de Darwinism şi genetică. Am avut ocazia să frecventez cursul său un semestru, în toamna anului 1956, atât cât a stat în institut, pentru că în scurt timp a plecat la perfecţionare în SUA şi Canada, preluând ideea introducerii porumbului hibrid în ţară, domeniu în care a fost sprijinit într-o perioadă când în aspra dictatură se căutau valori între intelectualii proveniţi de jos. În scurt timp, prin relaţii cu firma «Pionner» (Garst et Jones), a organizat chiar din anul 1956 culturi cu hibrizi de porumb aduşi de această firmă, iar în anul 1957 a luat fiinţă „Institutul pentru cultura porumbului Fundulea”, al cărui prim director a fost profesorul N. Giosan (1957-1962). Acesta a fost actul prin care urma să se producă în viitorul apropiat modificări importante în structura organizatorică a cercetării agricole româneşti.

Începând cu anul 1957, Institutul de cercetări pentru cultura porumbului de la Fundulea a înfiinţat 8 staţiuni proprii, amplasate în zone importante pentru această cultură, situate în vecinătatea unor staţiuni ale ICAR. Puterea politică, coordonată pe atunci a acţionat cu prudenţă şi inteligenţă. N-au forţat iniţial modificări în ICAR. Totuşi, la acea vreme, în parte şi ca urmare a războiului, rezultatele cercetărilor erau modeste, multe domenii ale agriculturii încă nu aveau baze de cercetare organizate. Desigur că acestea erau argumente în favoarea celor din „noul val” care erau sprijinite de putere, dar care aveau şi viziuni progresiste în domeniul cercetării agricole.

Deşi noile staţiuni pentru cultura porumbului de la: Turda, Lovrin, Podu Iloaiei, Simnic, Livada, Oradea, Secueni - Roman s-au înfiinţat pe „teren gol”, Profesorul N. Giosan a angajat cercetători tineri, ambiţioşi şi cu o bună pregătire profesională, reuşind să convingă şi foste personalităţi din ICAR, izgonite de indivizi servili noului regim, sau alţi cercetători valoroşi, nemulţumiţi de poziţia din ICAR.

Conducerile noilor staţiuni au fost atribuite unor persoane recunoscute prin competenţă, ca: E. Negruţiu la Turda , Iulian Drăcea la Lovrin , Gh. Timaru la Podu Iloaiei , sau altor tineri cu platforma politică şi cu experienţă redusă, dar executanţi conştiincioşi (N. Laza, P. Tomoroga). Iată o probă de inteligenţă în alcătuirea unor colective noi de cercetare capabile de performanţă, dar şi cu pretenţii la ascensiune. Este recunoscut faptul că profesorul N. Giosan a avut o contribuţie esenţială în această acţiune. Până în anul 1961 staţiunile pentru cultura porumbului şi-au extins aria de cercetare organizând noi laboratoare şi o activitate amplificată, angajând tineret şi primind o finanţare bună în timp ce vechile staţiuni ICAR se stingeau ca o lumânare obosită. Astfel, în anul 1962 se unifică ICCPF Fundulea cu ICAR, rezultând ICCA (Institutul Central de Cercetări Agricole), acesta înlocuia ICAR-ul, iar profesorul N. Giosan devenea director general, preluând de la cele două instituţii cadrele şi baza tehnică, de cercetare agricolă în România. În aceeaşi perioadă, 1962 - 1969, în timpurile grele după încheierea forţată a colectivizării agriculturii, profesorul N. Giosan a avut importanta funcţie de vicepreşedinte al Consiliului Superior al Agriculturii, o situaţie similară cu aceea de secretar de stat la acest minister, când ministru era un activist de partid.

O astfel de operă rezultă din acţiunea unei minţi sclipitoare sprijinită pe puterea politică cu cele mai bune intenţii pentru progresul sectorului de cercetare agricolă. Era un moment de răscruce spre un salt calitativ organizatoric şi ştiinţific în acest domeniu, unde ţara trebuie să se bazeze îndeosebi pe resurse biologice şi materiale proprii. Privind azi cu ochi lucizi acei ani în luptă pentru nou, nu poţi să nu dai dreptate reprezentanţilor „noului val” care au adus realizări cu totul excepţionale în noul cadru organizatoric. Acum, când mai funcţionează, cu mari poticneli, cercetarea agricolă organizată de profesorul N. Giosan şi numeroşii săi colaboratori, se regretă tot mai mult dispariţia unui cadru modern de agricultură, capabilă să aplice rezultatele cercetărilor agricole. Suntem acum la o răspântie dureroasă, când pentru vremuri noi n-au mai apărut oameni noi care să îndrepte cercetarea în slujba producţiei cu o eficienţă maximă, încă traversăm ani de incertitudine şi încâlceală, datorită activităţilor politice şi numeroşilor nepricepuţi în ale agriculturii, cu drept de decizie.

După preluarea conducerii ICCA, profesorul N. Giosan a acţionat pentru o diversificare a cercetării şi întărirea activităţii prin crearea de institute specializate, în această idee a fost sprijinit de puterea politică, care i-a acordat credit deplin, realizând un cadru organizatoric de valoare recunoscută în cercetarea agricolă europeană. Deşi au existat câteva institute create chiar înainte de 1945, după 1962 totul a fost reorganizat şi orientat pe principii noi, iar în ceea ce priveşte documentarea tehnico-ştiinţifică, prin înfiinţarea CIDAS în cadrul ICCA, s-a publicat tot ce a fost important din literatura mondială, până prin anii 1972, când înăsprirea dictaturii a limitat mult activitatea acestui sector de informaţie excepţional.

După o activitate de organizare deosebit de intensă, în perioada 1962-1969, care a fost o etapă pregătitoare prin organizarea de institute şi staţiuni, s-a trecut la înfiinţarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, ca a doua academie de ştiinţe, alături de Academia de Ştiinţe Medicale din România. Aceasta a fost concepută ca instituţie centrală de coordonare a întregii activităţi de cercetare şi producere a materialului biologic în sectorul vegetal şi animal, în sprijinul marii producţii agricole în România. Ca preşedinte al acestei instituţii superioare de coordonare a întregii cercetări din agricultura naţională a fost numit profesorul N. Giosan (1969-1973).

Vom face un act de dreptate prin recunoaştere a aportului adus de profesorul N. Giosan în acţiunile relatate anterior, prezentând mai jos institutele, staţiunile, laboratoarele şi centrele de cercetări ale ASAS, dintre care multe au fost înfiinţate sau reconfirmate sub conducerea sa:

1. - Institutul de Cercetări pentru Cereale şi Plante tehnice Fundulea;

2. - Institutul de Pedologie şi Agrochimie Bucureşti;

3. - Institutul de Economie Agrară Bucureşti;

4. - Institutul de Cercetări pentru Legumicultură şi Floricultură; v

5. - Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Pomicultură;

6. - Institutul de Cercetări pentru Viticultură şi Vinificaţie;

7. - Institutul de Cercetare şi Producţie a Cartofului (1968)

8. - Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Industri-alizarea Sfeclei de Zahăr şi a Substanţelor Dulci Fundulea.

9. - Institutul de Chimie Alimentară, Bucureşti;

10. - Institutul de Cercetare şi Inginerie Tehnologică pentru Irigaţii şi Drenaje

11. - Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Creşterea Bovinelor, Baloteşti;

12. Institutul de Cercetare şi Producţie pentru . Creşterea Ovinelor şi Caprinelor Palas (Constanţa);

13. - Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Cultura Paj iştilor Braşov;

14. - Institutul de Biologie şi Nutriţie Animală - Baloteşti;

15. - Institutul de Geodezie, fotogrametrie, cartografie şi organizarea teritoriului;

16. - Centrul de Cercetări pentru Protecţia Plantelor, Bucureşti;

17. - Centrul de Cercetare şi Proiectare pentru Piscicultură, Pescuit şi Industrializarea Peştelui;

18. - Centrul Naţional de Reproducţie şi Selecţie a Animalelor Baloteşti;

19. - Casa Centrală a Agronomului Băneasa - Bucureşti;

20. - Staţiunea de Cercetări pentru Plante Aromate şi Medicinale Fundulea;

21. - Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Ameliorarea Solurilor Sărăturoase Brăila;

22. - Staţiunea Centrală de Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni - Dolj;

23. - Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Combaterea Eroziunii Solului; ;

24. - Staţiuni de Cercetare şi Producţie pentru Creşterea Porcilor (Focşani, Fierbinţi, Avrig);

25. - Laboratorul Central pentru Carantină Fitosanitară Bucureşti;

26. - Laboratorul Central pentru Controlul Calităţii Seminţelor, Bucureşti;

27. - Laboratorul Central pentru Controlul Alimentelor de Origine Animală;

28. - Laboratorul Central de Control Ştiinţific al Produselor Biologice şi Medicamentelor de Uz Veterinar, Bucureşti;

29. - Comisia Centrală pentru încercarea şi Omologarea Soiurilor;

30. - Institutul de Biologie şi Nutriţie Animală, Baloteşti;

31. - Institutul de Cercetare şi pentru Protecţia Plantelor (l961) Bucureşti;

32. - Staţiunea de Cercetări de la Podu Iloaiei ;

33. - Staţiunea de Cercetare şi Producţie pentru Creşterea Porcilor Periş.

La acestea se adaugă şi alte staţiuni teritoriale; practic existente în fiecare judeţ.

Ar fi nedrept să credem că toate aceste institute au fost create „din nimic”, deşi unele dintre ele au fost chiar aşa organizate, dar important a fost că majoritatea au primit o dezvoltare organizatorică şi funcţională care au conferit României o independenţă aproape totală în privinţa soiurilor, hibrizilor, raselor de animale, producerii de sămânţă, tratamentelor la animale, calităţii produselor etc.; practic toate ramurile agriculturii erau asigurate cu sectoare de cercetare şi analize, necesare unei funcţionări normale în progres a ramurii agriculturii în România.

În zilele noastre, când persoane ostile interesului naţional sabotează funcţionarea cercetării aşa cum a fost concepută pentru agricultura ţării care ne-a protejat de lăcomia străinilor, este cazul să revenim la realitate şi să realizăm importanţa extraordinară a rezultatelor obţinute în acei ani la influenţa profesorului N. Giosan şi înfăptuite prin .munca sa de coordonator de elită şi a cercetătorilor români, care au avut realizări excepţionale. Nu putem trece în acest sens peste primatul mondial în crearea hibrizilor de floarea — soarelui la Fundulea , sub conducerea doctorului docent Viorel Vrânceanu. Cu siguranţă s-ar fi ridicat “mare praf’ în atmosfera ştiinţifică mondială, dacă autorul era un american, englez, neamţ sau aşa ceva, dar n-a fost aşa, însă noi rămânem cu eternul sentiment de revoltă interioară şi personală. Mare pierdere pentru naţiune că guvernele au aplecat prea mult urechea la „jos”, „nu” şi „lichidare”; a fost o etapă criminală ce a împins agricultura în urmă cu un secol.

După cele arătate anterior trebuie să acceptăm ideea, în esenţă, că academicianul profesor N. Giosan a fost cea mai importantă figură agronomică în organizarea funcţională a cercetării agricole româneşti după 1950, rămânând una din marile personalităţi ale secolului în acest domeniu, acesta fiind un adevăr incontestabil.

După întoarcerea de la aspirantură a primit o înaltă funcţie în Ministerul Agriculturii şi a fost numit director al Staţiunii de Ameliorare a Plantelor din Cluj, (1955 - 1956), perioadă în care s-au intensificat interesul şi acţiunile sale pentru introducerea porumbului hibrid în România şi a continuat activitatea de profesor la „Darwinism şi genetică”, până în anul 1957.

Sub aspectul volumului de cercetări ştiinţifice personale şi a publicisticii de specialitate, N. Giosan nu a avut un „vârf”, n-a avut timpul fizic necesar de concepţie, nici de execuţie. Totuşi, contribuţiile sale sunt evidente şi trebuie apreciat faptul că nu s-a instalat în fruntea unei lungi liste de autori executanţi pentru a-şi însuşi primatul. Colectivele sale temporare de lucru au fost cel mai adesea formate din două, trei persoane de specializare diferită, încercând să prezinte lucrări pe cât posibil complexe şi aplicabile în practică.

Cele aproximativ 80 de lucrări de cercetare şi sinteze publicate de profesorul N. Giosan se pot grupa în: lucrări de biologie cu aplicare în agricultură, studii asupra liniilor consangvinizate a hibrizilor de porumb, studii asupra soiurilor de grâu, studii şi cercetări de genetică aplicată, publicarea de lucrări în notă monografică cum au fost: „Soia, Principii de genetică, Alimentaţia şi agricultura, Agricultura României” (1944-1946); rezultate privind tehnologiile noi la principalele plante de cultură, cursuri universitare, probleme generale de organizare a cercetării şi producţiei agricole.

Dacă avem în vedere timpul necesar în actul de îndrumare şi că a trăit în „epoca şedinţelor” de toate felurile, constatăm că preocupările sale ştiinţifice au fost de evidentă complexitate, dar s-au încadrat în spectrul general al culturii plantelor de câmp, celor mai importante.

Între lucrările de biologie aplicată vom remarca cercetările asupra rezistenţei grâului şi orzului la ger, prin studii cu izotopii radioactivi P32 şi K42; la temperaturi scăzute, fiind printre primele rezultate care au demonstrat că soiurile de grâu rezistente la ger au o capacitate normală de absorbţie la temperaturi scăzute, iar la cele slab rezistente ea este foarte slabă. Lucrările sale în acest domeniu au rămas de referinţă între cele de pionierat, deşi sunt prezentate într-o formă simplă: „Contribuţii la studiul rezistenţei la ger a unor soiuri de grâu de toamnă în vederea raionării lor” (1959); „Asupra unor aspecte ale relaţiei dintre nutriţia minerală a plantelor şi rezistenţa lor la ger” (1960); „Contribuţii la studiul absorbţiei microelementelor de către grâul de toamnă la temperaturi scăzute” (1961); „Studii privind variaţia unor însuşiri biochimice la orzoaică sub acţiunea iradierii şi câmpului magnetic”, au evidenţiat că tratamentul cu neutroni termici a determinat ridicarea conţinutului de proteine şi aminoacizi liberi faţă de varianta martor.

O lucrare foarte valoroasă privind liniile consangvinizate şi hibrizii de porumb sub titlul „Unele aspecte privind manifestarea fenomenului heterozis la hibrizii dubli de porumb” a adus importante informaţii cu privire la alegerea formelor parentale în crearea hibrizilor dubli de porumb şi la evoluţia caracteristicilor biologice în generaţiile avansate F2, F3 (1961), iar prin lucrările „Rezultate cu privire la cultura porumbului dublu hibrid” (1961), „Rezultatele cercetărilor din perioada 1957 - 1962 cu privire la cultura porumbului dublu hibrid în RPR” (1963) şi „Contribuţii privind ameliorarea porumbului prin consangvinizare” (1963), a adus lămuriri generale şi convingătoare care au deschis definitiv drumul spre crearea hibrizilor de porumb în România, obţinând rezultate excepţionale; primul şi cel mai de seamă fiind generalizarea cultivării hibrizilor pe întreaga suprafaţă după numai şapte ani de la intrarea primelor linii şi hibrizi din SUA la Fundulea în 1956. A fost ceva uimitor, pentru că nicio ţară din lume nu a înfăptuit aşa ceva. În SUA, generalizarea cultivării hibrizilor s-a realizat în 32 de ani. Încă din primii ani, după înfiinţarea ICCP Fundulea, N. Giosan a fost interesat de soiurile de grâu şi de cultura acestei plante în general, pentru că în anul 1957 se mai cultivau soiuri autohtone ca: A15, Cenad 117, Roşu de Botoşani, Bankut 1201, cu productivitate slabă şi foarte variabilă, slab rezistente la cădere şi la boli. Astfel în anul 1959 -1960 s-a făcut un import masiv de soiuri americane, sovietice şi din ţările vecine după care cercetarea românească a avut un avânt excelent de creaţie în acest domeniu, având şi azi soiurile noastre de nivel mondial sub aspectul valorii agrobiologice şi productivităţii. Ele au fost create prin coordonarea de către ICCPT Fundulea şi câteva din staţiunile importante din ţară: Turda, Lovrin, Podu Iloaiei, Şimnic, Suceava. Observaţiile şi concluziile primelor încercări asupra soiurilor de grâu importante se află în lucrarea „Caracterizarea agrobiologică a soiurilor de grâu şi agrotehnica lor în lumina noilor rezultate experimentale” (1963); interesul pentru această cultură se reflectă mai târziu (1968), în lucrarea „Probleme actuale privind cultura grâului după extinderea soiurilor intensive pe suprafeţe mari în agricultura ţării”, perioadă în care se realizau pentru prima oară producţii de 4-5 mii kg/ha.

Apariţia revistei «Probleme de genetică teoretică şi aplicată» a profesorului N. Giosan, în 1968, a fost sprijinită cu entuziasm şi de către academicianul N. Ceapoiu, care a publicat aici o parte din lucrările sale de genetică teoretică şi aplicată.

Se ştie că valoroşii noştri înaintaşi au avut şi preocupări pentru sinteze în stil monografic sau monografii, între care unele au fost valori recunoscute pe plan mondial. Deşi nu se înscrie între cei mai productivi autori de acest fel, profesorul N. Giosan a coordonat trei lucrări remarcabile „Agricultura României” (1944- 1964) şi „Alimentaţia şi agricultura în următoarele trei decenii” (1979), iar în anul 1980 a publicat o foarte completă lucrare „Soia” cu I. Nicolae şi Gh. Sin (342 pagini). În acest gen de lucrări, de mare succes şi utilitate, s-a bucurat „Principii de genetică” întocmit împreună cu eminentul profesor şi dascăl Nicolae A. Săulescu, faţă de care a avut întotdeauna o caldă simpatie şi respect. Vom reaminti că după o perioadă de nedreaptă suferinţă a profesorului N. Săulescu, până în anul 1957; la înfiinţarea Institutului de la Fundulea , N. Giosan l-a solicitat pentru laboratorul de ameliorarea plantelor, venind aici de la Comisia de Stat în încercarea şi omologarea soiurilor din Ministerul Agriculturii, unde a fost adăpostit de D. Torje.

La întocmirea lucrării „Agricultura României 1944 - 1964” au contribuit cu capitole de conţinut cele mai de seamă personalităţi ale momentului în domeniul respectiv: T. Bordeianu, P. Moldovan, .M, Motoc, D. Davidescu, Gr. Obrejanu, Bucur Şchiopu, N. Ştefănescu, Toma Dragoş, Sergiu Vrejbă. Redactată pe aproape 400 pagini, această lucrare prezintă evoluţia pozitivă a agriculturii româneşti timp de douăzeci de ani, de la ultimul război mondial, trecând prin frământări şi transformări radicale.

Deşi am putea pune sub semnul îndoielii exactitatea unor date statistice din timpul societăţii socialiste în România; la orice domeniu ne-am referi, se poate constata că am pornit de la un nivel neînsemnat al stării agriculturii de înainte de război şi s-a realizat un progres evident. Alta este situaţia că ţăranul şi agricultura au trebuit să sprijine industrializarea necesară pentru urmaşii lui şi pentru ţară, trăind în continuare greu, dar nu poate fi ignorată protecţia socială aplicată, prin care statul i-a scos copiii la lumina şcolii şi i-a ajutat să se ridice până în scaunele universitare şi academice, iar fabricile şi uzinele le-a oferit un loc de muncă scoţându-i din mizeria satelor. Este o lucrare de referinţă pentru istoriografia agrară românească.

Profesorul N. Giosan a fost unul dintre agronomii de valoare ai ţării care a înţeles şi sprijinit extinderea culturii soiei la noi, în toate ipostazele sale de om cu înalte funcţii în cercetare, conducere, sau de la catedra de ameliorare a plantelor din IANB - Bucureşti. Deşi nu este considerată „monografie”, lucrarea „Soia” a fost la apariţie „o operă”.

Având poziţii înalte în stat, în conducerea ţării încă de foarte tânăr, profesorul N. Giosan, un intelectual de elevată ţinută, inteligent, abil, cu străduinţă şi corectitudine, a avut relaţii amicale în lumea academică; de altfel prezenţa sa era una deosebit de agreabilă prin modestie şi bunăvoinţă. Relaţiile sale de acest fel se văd şi în coordonarea lucrării „Alimentaţia şi agricultura în următoarele trei decenii„, publicată „în serie” de academician Mircea Maliţa în 1971. Este o lucrare de nivel academic proiectată pe cinci teme fundamentale: „I - Evoluţia populaţiei şi alimentaţia„; „II - Resursele naturale ale agriculturii”; „III - Potenţarea resurselor de către ştiinţă şi tehnologie”; „IV - Potenţarea resurselor prin organizarea socială” şi „V - Potenţarea resurselor prin cooperare internaţională”. Vom aminti numele câtorva importante personalităţi care au onorat realizarea acestei remarcabile lucrări: Iulian Mincu, I. Puia, Viorel Soran, Corneliu Răuţă, Marcu Botzan, Nichifor Ceapoiu, Em. Negruţiu, David Davidescu, Vlad Ionescu Şişeşti, Costin Murgescu, Nicolae Ştefan, Dumitru Teaci.

Oriunde s-ar fi aflat, omul N. Giosan era „profesorul” N. Giosan. De la absolvirea Facultăţii de Agronomie Cluj, în anul 1945 şi până în anul 1989, n-a renunţat total la activitatea didactică.

În perioada 1945 - 1957 a fost cadru didactic la catedra de Ameliorarea plantelor şi genetică a Facultăţii de Agronomie din Cluj, apoi la Catedra de genetică a IANB Bucureşti. L-am cunoscut ca dascăl: un cadru competent, modest, apropiat de studenţi, drept şi înţelept, tolerant. Era unul dintre profesorii simpatizanţi de studenţi care se ataşează de „omul de la catedră” numai când îi simte căldura şi omenia. Întreruperea cursului său în toamna anului 1956 a produs o stare de mare regret între studenţi.

Pentru studenţi a publicat „Curs de ameliorarea plantelor agricole” - partea generală 1971 - 1974, împreună cu profesorul M. Manoliu, lucrare foarte logic sistematizată cu un conţinut foarte bogat pe număr mic de pagini (210), cum le place de regulă tinerilor, veşnic în criză de timp pentru studiu, redată într-un limbaj de specialitate corect utilizat şi inteligibil.

Pentru interesul său deosebit închinat progresului agricol aşa cum a fost conceput în perioada postbelică, profesorul N. Giosan a fost membru al CC şi preşedinte al MAN 1977-1989. Ar fi greşit să se accepte că profesorul N. Giosan a fost un om politic în sensul direct. După ce a ajuns la Bucureşti pe înalte funcţii, în momente de nemulţumire îşi declara cu sinceritate, în repetate rânduri, dorinţa de a se întoarce ca profesor la Cluj , acolo de unde n-a plecat niciodată cu sufletul în adevăratul sens al cuvântului. Activitatea bogată şi încărcată de rezultate necontestabile obţinute în cercetarea agricolă românească şi în producţie sub conducerea şi influenţa profesorului N. Giosan, i-au adus în timpul vieţii numeroase acte de recunoaştere, primind cele mai înalte distincţii ale societăţii: „Steaua Republicii Socialiste România Clasa I”, „Ordinul 23 August clasa I”, „Ordinul Muncii clasa I”, „Meritul ştiinţific clasa I”, „Meritul agricol clasa I”.

Pentru merite ştiinţifice a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1963 şi membru titular al Academiei Republicii Socialiste România în 1974. În anul 1969 a fost ales membru al Academiei Agricole din URSS, al Academiei Agricole din Franţa, în 1975, şi al Academiei Naţionale de Agricultură din Italia 1958. A fost doctor docent în ştiinţe agricole din 1968. Vorbea curent, limbile engleză, franceză, rusa şi italiana.

Profesorul N. Giosan a fost cuprins în tabloul politic, datorită personalităţii sale reprezentative pentru ştiinţa agricolă, domeniu în care istoriografia agrară îi va găsi cu siguranţă merite excepţionale, precum şi faptul că a subscris proiectelor politice de dezvoltare a agriculturii naţionale.

N-a uitat de satul natal, contribuind la ridicarea unei biserici, la îndiguiri, la combaterea alunecărilor de teren din localitate şi altele. Şi-a iubit mult părinţii, îndeosebi mama, care a locuit împreună cu familia sa la Bucureşti.

Prin ceea ce a realizat profesorul N. Giosan pentru organizarea cercetării ştiinţifice agricole din România postbelică va rămâne în conştiinţa urmaşilor cea mai distinsă figură de agronom militant, o minte de rară inteligenţă şi cumpătare, un om distins şi o bunătate curată.

Simţind sfârşitul şi-a dorit să fie înmormântat în cimitirul satului Drâmbar, comuna Ciugud, judeţul Alba, dar conducerea Academiei Române i-a organizat funeraliile şi l-a aşezat în cimitirul „Bellu”, pe „Aleea academicienilor”, din Bucureşti.

Din nefericire, victimele sunt stările inevitabile ale gravelor momente istorice către progres, iar profesorul N. Giosan a fost o victimă a evenimentelor din 1989, decedând în 1990.

 

prof. dr. ing. Iulian Viorel PEŞTEANU (Iaşi)

 

Bibliografie selectivă

 

- „Rezultate experimentale cu privire la cultura porumbului dublu hibrid”, «Probleme agricole», nr. 4/1961;

- Agricultura României, 1944-1946 (cu I. Miclea şi D. Davidescu), Editura «Agrosilvică», 1962;

- Rezultatele cercetărilor în perioada 1957 - 1962 cu privire la cultura porumbului dublu hibrid RPR” , «Probleme agricole», nr. 4 /1963;

- „Caracterizarea agrobiologică a soiurilor de grâu şi agrotehnica lor în lumina noilor rezultate experimentale”, «Probleme agricole», nr. 10 /1963;

- „Contribuţii privind ameliorarea porumbului prin consangvinizare”, (Teodora Pârvan şi V: Butnaeru), «Lucrări ştiinţifice», seria B. 6, IAMB, Editura «Agrosilvică», Bucureşti, 1964;

- „Activitatea de cercetare ştiinţifică în agricultură, în plin avânt”, «Probleme agricole», nr. 8, 1964;

- „Comportarea celor mai valoroşi hibrizi dublii de porumb şi agrotehnica lor în lumina noilor rezultate experimentale”, «Probleme agricole», nr. 41, 1964;

- „Probleme actuale ale conducerii şi planificării agriculturii”, «Lupta de clasă», Nr. 12 /1965;

- La a 10 - a aniversare a Institutului de la Fundulea ”, «Probleme agricole», nr. 2 /1967;

- „Probleme actuale privind cultura grâului”, nr. 10/1968;

- „Un sfert de veac de realizări în agricultură”, «Probleme agricole», nr. 8 /1969;

- „Organizarea ştiinţifică a producţiei şi a muncii în întreprinderile agricole”, «Probleme agricole», nr. l / 1969;

- „Variaţia unor însuşiri biochimice la soia în generaţia M 11,2” (cu I. Nicolae), «Lucrări ştiinţifice», IAMB, Atelier de material didactic IAMB, Partea generală, 1971;

- „Curs de ameliorarea plantelor”, (cu M. Manoliu) Seria A 13, 1970;

- „La recherches scientifique en agriculture a trente aus de la liberations du Parys”, Bucureşti 1975, «Buletin de l’Acad de scriences agricoles et forestier», nr. 4, 1971;

- „Metode de perspectivă aplicate la soia”, (cu I. Nicolae), «Lucrări ştiinţifice», sem. P. T. S. «Agronomia», Bucureşti, 1972;

- „Principii de genetică”, (cu N. A. Săulescu) «Editura Ceres», Bucureşti, 1972;

- „Atelierul de material didactic”, IANB, Bucureşti, 1974;

- „Sowflower growing in România, Reprinted from. Proceeding of intern. Sawflower conf”, July 22-24, Bucureşti, 1974, Probleme actuale de biologie Ion Ionescu Siseşti;

- „Contribuţii la studiul absorbţiei microelementelor de către grâul de toamnă la temperaturi scăzute”;

- „Curs de ameliorarea plantelor agricole”, Partea generală (cu M Manoliu şi Gh. Budoi) - uz intern

- „Curs de ameliorarea plantelor agricole”, de N. Giosan (M. Manoliu, Gh. Budoi) partea a II-a, uz intern;

- „E posibilă cultivarea orezului la Cluj ?”, (cu I. Safta), «Analele», Facultăţii de Agronomie Cluj, Voi. 11, 1944 - 1945, «Cartea românească», 1947;

- „Rezultate obţinute la cultura grâului în anul 1969 şi masuri pentru sporirea producţiei în anul următor”, Şed. CSP, 28 august, 1969, Bucureşti;

- „Soia”, (cu I. Nicolae şi Gh. Sin);

- „Alimentaţia şi agricultura în următoarele trei decenii”, Bucure 1979;

- „Unele aspecte privind manifestarea fenomenului heterozis hibrizii dubli de porumb”, (cu T. Sarea, T. Pârvan şi V. Butnaru), «Analele ICAR»’ .Bucureşti, 1979.