România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Să-i amintim domnului Tökes vocile istoriei despre crimele maghiarilor în Transilvania!

 

   

Parcurgând pagini care relatează despre incredibile bestialităţi săvârşite de maghiari asupra românilor din Transilvania, cercetătorii strecoară unele consemnări despre revoltă, dezaprobare şi condamnare din partea unor voci internaţionale şi, ce este mai demn de remarcat, chiar din partea unor conaţionali ai fanaticilor unguri, dovadă că pădurea sufletelor uscate mai are şi câte un vlăstar verde. Încercăm să mângâiem rănile istoriei românilor din Ardeal, dezvăluind opinii diferite, în total dezacord cu teroarea suportată de populaţia românească, majoritară, din această parte a României, totul acuzând pe acest preot, pornit din nou să instige la vandalism.

În timp ce contele Wesselenyi, sfătuitorul lui Kossuth, afirma:,,Această impozantă majoritate este egală la noi cu zero”(Radu Theodoru, Urmaşii lui Attila, Ed.Lucman, Bucureşti, p. 6), gazeta Marczius Tizenotodike scria: ,,Dieta ( de la Cluj , n.n.) nu reprezintă decât câteva sute de oameni (unguri, n.n.), românimea însemnând Ardealul întreg” (idem p.7), iar revoluţionarul ungur Simonffy Jozsef afirma: ,,românii şi maghiarii au neapărată trebuinţă de cea mai strânsă frăţie...,cine seamănă discordie, ură şi produce vărsare de sânge între aceste două naţiuni surori este trădător al propriei naţii...”(idem). Era glasul raţiunii. În cartea sa, scriitorul-cercetător, Radu Theodoru, consemnează opinia lui Mocsaryc Ludovic, fost preşedinte al Partidului Maghiar al Independenţei, la sfârşitul anului 1907:,,...o teamă grozavă ne împinge să săvârşim acţiuni extravagante. Mă refer la tendinţa generală de maghiarizare...Zadarnic vrem să negăm toate acestea, căci această dorinţă bolnăvicioasă trăieşte în noi şi constituie unul din elementele esenţiale care stau la baza politicii nostre cu privire la naţionalităţi.” (idem p. 68,69) În noiembrie 1918, ,,Peste 100 de personalităţi din arte, cultură şi ştiinţe semnează un Manifest prin care recunosc ca îndreptăţite demersurile popoarelor din recent destrămatul Imperiu Austro-Ungar de a-şi făuri statele naţionale. Printre semnatari, poetul Ady Endre şi compozitorul Bela Bartok cu glasul raţiunii în conţinutul Manifestului:... Faţă de naţiunile surori nu mai avem nicio  pretenţie...Să trăim în pace ca o naţiune liberă cu celelate naţiuni libere.” (idem, p. 16) Îl aminteşte apoi pe ,,doctorul Samuiel Féneys, excelent publicist din Ungaria, refugiat în România în urma persecuţiilor, care în volumul UNGARIA REVIZIONISTĂ, Bucureşti, 1934, scrie:...Hotarele de azi ale Ungariei au fost fixate pe baza dreptăţii istorice... pretenţiile teritoriale ale Ungariei horthyste asupra acestor străvechi teritorii româneşti  nu sunt justificate.” (idem, p. 18) Tot astfel, un glas puternic împotriva hungarismului bestial este cel al gazetarului secui György Ferenczy, care în volumul GOLGOTA TRANSILVANIEI,Arad,1940 şi ediţia a II-a Bucureşti1941,menţionează: Naţionalităţile au trăit ca cetăţeni români cu drepturi depline într-o totală libertate. La reforma agrară le-a revenit pământ...Trebuie să mă refer la umanitate... la sentimente omeneşti când arăt atrocităţile fără seamăn care s-au comis pe pământul Transilvaniei după ocupaţie...A chinui...cu un vandalism necruţător oameni lipsiţi de apărare este nemaiîntâlnit în istoria statelor civilizate ale Europei...Nu-mi rămâne altceva decât să mă ruşinez că m-am născut secui-maghiar şi să reneg şi faptul că am învăţat prima oară să mă rog lui Dumnezeu în limba maghiară.”(idem, p.107)

Comentariul scriitorului Radu Theodoru:

,,Cutremurător. Înspământătoare mărturisire. Ce alt argument mai convingător poate fi adus împotriva hungarismului ca doctrină de stat criminală? Care este gradul de competenţă al civilizaţiei cu hungarismul?”(idem, p. 107)

Mergând până la ultimul eveniment al dezlănţuirii urii ungureşti asupra românilor, scriitorul aminteşte de publicistul Nysztor Zoltan, care: ,,...Analizând reacţia agitaţiei revizionist-extremiste promovate şi impuse la toate nivelurile educaţionale şi propagandistice, scrie că aceasta provoacă în sufletul ungurului...dispoziţii psihologice negative, care nu-i permit să judece cu bun-simţ realităţile politice. Adică, zic eu, îi scoate la suprafaţă restul hunic, animalic, instinctual” (idem,p.17)

Zbaterea disperată a ungurilor întâmpină pe parcursul vremii o dezaprobare totală a statelor, care intuiesc adevărata cauză a destrămării Imperiului Austro-Ungar.

Se ştie că după moartea lui Attila (453) ,,uniunea tribală hunică s-a destrămat” (Dicţionar Enciclopedic Român, vol.1, p. 239), iar ,,dinastia arpadiană s-a stins în 1301” (idem, p. 200) Au rămas răspândiţi şi dezorientaţi în diferite regiuni ale Europei, din care, prin gâlcevi politice şi ploconeli în faţa puternicilor, şi-au alipit, pe nedrept, părţi din ţările vecine şi prin animalică teroare s-au instituit stăpâni, chiar dacă erau minoritari.

Dezavuarea de înşişi unii unguri a sălbăticiei conaţionalilor lor, întăreşte în sufletul românilor ideea că uscăturile pădurii vor pieri şi va rămâne acea natură umană despre care se relatează în cartea ,,TEROAREA HORTISTO-FASCISTĂ ÎN NORD-VESTUL ROMÂNIEI, septembrie 1940-octombrie 1944” , Buc.,1985, că, un maghiar, rândaş la primărie, a zărit pe lista întocmită de honvezi cu numele celor ce urma să fie ucişi, şi pe al unui prieten al său român şi s-a dus peste noapte să-l sfătuiască să se ascundă, mărturisindu-i ceea ce văzuse. Gest de omenie al unui revoltat în sine de nedreptatea ce se săvârşea.

Cu atât mai mult se explică opiniile unor personalităţi ale marilor state privind politica revanşardă de stat a Ungariei. În 1850 istoricul american Francisc Bowen publica în North American Rewiev: ,,...cauza lor (a maghiarilor, n.n.) a fost nedreaptă: au căutat să-şi apere învechitele lor privilegii de clasă şi neam împotriva iureşului ideilor libere şi a spiritului de reformă din sec. al XIX-lea.” (Constantin C. Gomboş, 160 de ani de la Revoluţia Română din Transilvania, Revista DACOROMANIA nr. 38, p.10)

De asemenea, câteva opinii, ,,nu fără foloase pentru cauza naţională a românilor”, despre maghiarizare: Lordul Fitzmaurice, în 1890 scria:...Ungurii urmăresc o politică violentă şi oarbă faţă de naţionalităţile supuse coroanei ungare şi în special contra românilor. În Transilvania, atitudinea provocatoare a minorităţilor maghiare contra românilor poate declanşa de la o zi la alta tulburări”. (Radu Theodoru, Urmaşii lui Attila, Ed. Lucman, Bucureşti, p. 68). Bertrand Auerbach, austriac, profesor la Universitatea din Nancy-Franţa:,,....Pentru martorul dezinteresat, se pare că maghiarii comit un anacronism atunci când încearcă să fondeze o naţiune, una şi trăitoare pe cadavrele diverselor naţionalităţi, pe care trebuie să le ucidă şi care nu doresc decât să trăiască.” (idem, p.86), J. Novicow:,,...În numele cărei superiorităţi intelectuale ungurii pretind să-i maghiarizeze pe sârbi sau pe români?...” (idem, p.86). Houston Stewart Chamberlain:,,...Raţiunea de stat poate să spună orice vrea, însă comunitatea poporului de limbă naţională, de credinţă, de obiceiuri şi de trecut, nu poate fi înlocuită prin nici un ideal abstract.” (idem, p. 86,87). ,,Francesco Nitti, fost ministru al Italiei, în LA DEMOCRATIE , vol. I, p.171:...este greu să găseşti în istoria modernă un guvern mai ticălos ca dictatura maghiară, care îl are ca şef pe amiralul Horthy, guvern de jaf, de tortură, de asasinat. Pentru prima dată s-a văzut în Europa modernă un guvern...de oameni corupţi, de hoţi şi de mârlani.” (idem, p.10) ,,Harmswoet, secretar de stat în guvernul britanic, conchide:...Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părţile sale componente înainte de începerea lucrărilor Conferinţei de pace...(n.n., Ungaria) n-a fost decât un conglomerat artificial de neamuri diferite şi în unele cazuri ostile.” (idem, p.142) ,,Concluzia zecilor de experţi ai forumului internaţional numit Conferinţa de Pace de la Paris , ca şi a oamenilor de stat participanţi, reflectă adevărul istoric: Imperiul Austro-Ungar, formulă statală anacronică, s-a descompus până la data începerii conferinţei datorită luptei mozaicului de popoare subjugate, care s-au dorit naţiuni politice de sine stătătoare în vatra milenară a etnogenezei lor.” (idem, p. 143)

Dacă în Dieta de la Cluj ( unde n-a existat nici un român, n.n.), în care s-a proclamat UNIRE SAU MOARTE ( unire însemna asimilarea românilor de către unguri, pornind de la unirea bisericilor, n.n.), unire n-a fost, a rămas doar moartea, ceea ce s-a întâmplat, pe drept, tuturor acelora care au adoptat această proclamaţie. La Târgu Mureş , în anul 1990, la fel s-a vehiculat lozinca revanşardă ACUM ORI NICIODATĂ. Cum ACUM a trecut, a rămas NICIODATĂ.

Cum au răspuns românii la atrocităţile hunice de-a lungul timpului? În vremea revoluţiei din 1848-1849 cei 13 generali ,,care au masacrat 100 de preoţi români, pe lângă cei 40.000 de enoriaşi: bătrâni, femei, copii,...au fost predaţi austriecilor din armata cărora dezertaseră, fiind executaţi. Lor li s-a ridicat de unguri monumentul de la Arad , zis al ,,Libertăţii”, de fapt al opresiunii românilor.” (idem, p.162) Acest monument stă, stă acolo şi noi tăcem. În Zalău, ,,în curtea liceului Wesselenyi, groful şovin şi aţâţător la asuprirea românilor are o ditamai statuia...şi românii n-au dat-o jos, cum cu prisosinţă merită.” (idem, p. 111) Şi câte alte statui ale criminalilor unguri au împânzit Ardealul!

În Octombrie 1918–,,Consiliul Naţional Român, a dat publicităţii un manifest în care după ce denunţă politica de oprimare şi deznaţionalizare dusă de guvernul ungar, declara: Naţiunea română din Transilvania nu urmăreşte să stăpânească asupra altor neamuri...Pe teritoriul său strămoşesc, naţiunea română este gata a asigura fiecărui popor libertatea naţională, iar organizarea sa în stat liber şi independent o va întocmi pe temeiurile democraţiei, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitatea condiţiunilor de viaţă, unicul mijloc al desăvârşirii omeneşti.” (idem, p. 279) Guvernul român ,,era hotărât, aşa cum declara la 27 mai 1919, să recunoască cele mai largi libertăţi minorităţilor etnice şi confesionale şi propunea următoarea formulare a articolului privind drepturile minorităţilor: România acordă tuturor minorităţilor de limbă, rasă şi religie care locuiesc înlăuntrul noilor sale graniţe drepturi egale acelor pe care au ceilalţi cetăţeni români.” (idem, p. 290) Relatând despre evenimentele din august 1919, istoricul român Florin Constantiniu menţionează: ,,ocuparea Budapestei nu a fost un act de răzbunare (autorităţile militare române au avut o atitudine corectă şi au întreprins acţiuni umanitare în beneficiul populaţiei), personalităţi politice ca Al. Vaida-Voevod, lund în considerare raporturi bilaterale normale sau chiar amicale: Ungurii – spunea fruntaşul ardelean amintit – sunt inamicii noştri de ieri, sunt învinşii de astăzi şi vrem ca ei să fie prietenii noştri de mâine.” (idem, p. 288) La trecerea în Ungaria, după eliberarea Transilvaniei în 1944, armata română ,,Era îndreptăţită moral să răzbune ororile făcute de armata regală ungurească învinsă şi fugărită ruşinos cu baioneta la spate. Nu există nici un document care să ateste revanşa. Dimpotrivă. Există zeci de documente ale auorităţilor civile ungureşti prin care se aduc mulţumiri comandamentelor româneşti pentru ajutorul şi protecţia acordate populaţiei. De la hrană, la lemne de foc. De la protejarea monumentelor, la acordarea de asistenţă medicală.” (Radu Theodoru, Urmaşii lui Attila, Ed. Lucman, Bucureşti, p. 115, 116)

Nemernicia politicianistă a nepoţilor ucigaşilor de atunci scormoneşte în continuare istoria cu ideea autonomizării, făcând paşi mărunţi pe poteca reungurizării Transilvaniei.  Ca şi cum nu ne-ar fi de ajuns toată răbdarea vremii care a trecut, cinismul fariseic al rămaşilor, bântuiţi de revizionism, mai răsuceşte un sfredel în inimile noastre prin demersuri revanşarde. În schimb, ,,...se face un apel să uităm istoria. De aceea scârţâie propaganda hungaristă coardele sentimentaloide ale încheierii conturilor româno-ungare printr-o frăţietate europeană în care ungurii să fie în şa şi românii sub şa.” (idem, p.118) 

Concluzia scriitorului Radu Theodoru este una înţeleaptă, rod al bogatei experienţe de viaţă şi al unor asidue cercetări: ,,Dacă Budapesta nu înţelege măcar în ceasul al 12-lea (mesajul de pace al vecinilor,n.n.) înseamnă că trufia nemeşească împinge lucrurile până la limita de la care începe neantul.” (idem, p.298)

Atunci când Dumnezeu a făcut dreptate, românii s-au aşezat în vatra lor milenară cu drepturile ce li se cuveneau şi, de 90 de ani, (cu excepţia celor patru ani de dictat), trăiesc în omenie şi înţelegere cu alte etnii fără niciun fel de discriminare. Duhul revanşard însă nu doarme, rătăceşte prin lume, minte, se pleacă, acuză şi cine ştie ce se mai pregăteşte sub imperiul aceloraşi imbolduri din creierele tulburate: ,,Acum ori niciodată!”, ,,Vrem sânge de valah!”, au fost lozincile care au mânat acea turmă distructivă să înscrie în harta Europei negre pete de sălbăticie, murdărind statutul existenţei neamului maghiar, care are un fond spiritual de civilizaţie, cu tradiţii culturale: muzică, artă şi obiceiuri, parte a patrimoniului universal.

Dacă noi am suportat toate umilinţele vremii fără riposte de vendetă binemeritate de oprimatorii noştri, dacă stăm cuminţi astăzi în faţa ameninţărilor nepoţilor celor de atunci, nu înseamnă că şi acceptăm. De aceea, facem apel la apel: apelul ,,Să uităm istoria!” să fie valabil şi pentru ei, deoarece atunci, la Trianon , ni s-a dat ce ni se luase.

Ca naţiune adoptivă a minorităţilor, România stă în fruntea ţărilor europene. Ne-am făcut datoria cu vârf şi îndesat. Dar şarpele din sân continuă să ne împroşte cu otravă. Totuşi, în generozitatea noastră, ne întrebăm: Ce le mai lipseşte? Le vom da tot ce se poate da. Dar să nu ne ceară ce NU se poate da. Că, de uitat, om uita, dar ne doare când  trosnesc sub talpă oasele bunilor noştri prin tot Ardealul de veacuri chinuit. Şi apoi, trebuie să se ţină cont că, dacă atunci, la 1918, desăvârşirea unităţii naţionale a fost ,,...fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului” (Florin Constantiniu, op.cit., p. 282), în condiţiile deşteptării din umilinţa de veacuri, astăzi românii vor şti şi vor putea, în stadiul de naţiune consolidată, să oprească o nouă manevră de atentat la liniştea ţării. Dacă se cere să uităm istoria, înseamnă că trebuie să trăim ca fraţii. Armele să rămână moarte şi să ne vedem de copii şi de holdă.

Aceasta spun şi vocile istoriei.

prof. Georgeta Ciobotă