România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

ZLATNA, 250 de ani de la eliberarea călugărului Sofronie, de sub garda habsburgică  

 

Ziua de l august 1760 poate fi considerată ca zi a scadenţei răbdării românilor din Ţara Moţilor.

În anii de umilinţă, de asuprire, de împilare a românilor din Transilvania, toate porţile vieţii politice şi culturale erau închise pentru ei. Singura mângâiere şi speranţă în această perioadă a fost biserica strămoşească. Prin această instituţie românească am reuşit să ne menţinem identitatea etnică, limba, tradiţia şi religia strămoşească.

Secolul XVIII a început cu noi suferinţe pentru moţii Apusenilor. Nicolae Densuşianu menţiona: “de la 1715 încoace, încetul cu încetul, românii din Munţii Abrudului începură să fie consideraţi ca iobagi ai statului. Taxa în bani e privită ca o taxă pentru răscumpărarea sarcinilor iobăgeşti şi întreg teritoriul munţilor, cu casele, cu grădinile şi cu arăturile munţilor, fu declarat ca domeniu al statului, iar pentru încasarea diferitelor venituri din Munţii Abrudului se afla încă din vechime instituită o administraţie cu reşedinţa la Zlatna , iar după numele acestui oraş, întreg teritoriul munţilor s-a numit Domeniul Zlatnei.”

Moţilor, deveniţi iobagi ai statului le-a revenit o serie de greutăţi în plus, printre care:

- să transporte la topitoriile din Zlatna 3000 de stânjeni de lemne în loc de 800 cât se transporta până atunci;

- abuzul privind scoaterea la tăiatul lemnelor, de grupuri de 200-250 de ţărani, fără a se ţine seama de nevoile propriilor gospodării, care rămâneau exclusiv în sarcina bătrânilor şi a copiilor;

- scoaterea bărbaţilor la diferite munci necalificate fără alimente şi fără a fi remuneraţi;

- obligaţia de a transporta din Ungaria orz pentru berăria de la Galaţi , sat aparţinând localităţii Zlatna, operaţiune care necesita cel puţin 12 zile, iar pentru funcţionarea uzinei Zlatna, se aduceau cărbuni din Valea Jiului, transport care se efectua cu carele acestora.

Pe lângă suferinţele materiale, ale moţilor, s-au adăugat şi acţiunile de dezbinare şi de trecere a unei părţi din populaţia majoritară de partea minorităţilor asupritoare prin desnaţionalizare.

Soluţia cea mai adevărată pentru noi şi cea mai eficientă pentru duşmani, s-a concretizat prin acţiunile întreprinse asupra credinţei şi a bisericii strămoşeşti. Pentru prima oară s-a reuşit dezbinarea românilor prin religie, prin atragerea unei părţi a clerului ortodox, la biserica Romei prin promisiuni deşarte.

Poetul Alexandru Vlahuţă, zugrăveşte în cuvinte admirabile icoana vieţii sufleteşti, simplă şi smerită a strămoşilor noştri“... în liniştea măreaţă pe înălţimile luminoase, departe de pământ şi aproape de cer, sufletele celor care au trecut prin atâtea dureri, sorbeau însetate credinţa strămoşească, cea dătătoare de viaţă. O cruce de lemn, înfiptă la gura unei peşteri, însemna pragul unei biserici. Vremea trece, trec şi sutele de ani, vânturând noroadele şi schimbând faţa lumii... numai crâmpeiul acesta de neam, nebăgat în seama şi pierdut din vederea istoriei, rămâne statornic aici şi în toată lunga-i întunecare, nimic nu se tulbură, nimic nu se strică din alcătuirea firii lui. Cum a intrat, aşa va ieşi din munţi, acelaş chip, aceeaşi limbă şi credinţă, acelaşi suflet.”

Dezbinarea religioasă din anul 1698, cu urmările sale dezastruoase până în zilele noastre, pentru unitatea sufletească a neamului nostru, nu a fost făcută cu scopul ca din noua „rânduială” să rezulte o „rânduială” mai bună pentru „toleratul” de român din Transilvania.

Acţiunea habsburgică a fost repede înţeleasă de moţi, care spuneau: „mai bine murim cu toţii decât să împărtăşim unirea”. Buciumanii ziceau: „noi suntem gata să lăsăm biserica la porunca maiestăţii voastre, preotului unit, dar mai bine ne pustiim şi ne pribegim, decât să ne ţinem de preotul unit”. Atât de puternică era înrădăcinată în moţii noştri credinţa strămoşească, încât în timpul revoluţiei lui Horea, numai acei unguri îşi mai puteau salva viaţa, care treceau şi se botezau la religia română ortodoxă.

Moţii declarau împărătesei Măria Tereza că: “ei se supun crăiesei, dar cu sufletul aparţin lui Dumnezeu care l-au zidit şi răscumpărat cu preţiosul sânge al fiului Său. Ei nu îl vor jertfi nici unui om pământean şi nu îşi părăsesc legea veche de dragul nimănui.” Aşa putem explica faptul ca uniatismul nu a putut pătrunde în Tara Moţilor, decât într-o proporţie destul de redusă, iar datele statistice, chiar şi prin cele ale “Şematismului veneratului cler al Archidiecesei Metropolitane greco-catolice române de Alba Iulia şi Făgăraş pre anul domnului 1900, de la sfânta unire 200” , confirmă cu prisosinţă cele de mai sus.

Acţiunea de dezbinare a romanilor prin biserică, a declanşat o uriaşă mişcare de protest în Ardeal. Ţăranii cu preoţii în frunte, cei din Mărginimea Sibiului, din zona Făgăraşului, a văii Mureşului, a Zarandului, Bistriţei din Ţara Moţilor etc. au fost cei mai activi, cu toate măsurile represive luate de autorităţile habsburgice, având în vedere că în acea perioadă se aplica Codul Terezian deosebit de diabolic.

„Constitutio criminalis Thereesiana” sau Maria Theresia’s peinliche gerichtsordnung”, era Codul penal şi de procedură penală în vigoare şi în timpul procesului lui Horia. Contele Jankovich, care fusese mai înainte judecător la Tabla septemvirală, trebuia să se călăuzească de acest Cod de care a avut parte prin uciderea martirilor Horea şi Cloşca prin zdrobirea cu roata”..

Codul penal terezian dispunea că pedeapsa are funcţia de „corecţionalizare a infractorului, de a da satisfacţie Statului ofensat şi de a produce repulsie şi scârbă în popor faţă de maltratări”.

Pedepsele cu moartea erau de două feluri: aspre şi blânde. Pedeapsa cu moartea consta în: 1. arderea de viu sau, dacă se admitea o uşurare, prin decapitarea anterioară arderii; 2. prin îmbucătăţirea în patru; 3. prin frângerea cu roata de jos în sus a condamnatului. Când instanţa condamna la pedeapsa cu moartea prin ardere de viu sau prin frângere cu roata de jos în sus, atunci sentinţa trebuia comunicată totdeauna instanţei superioare pentru a decide dacă ar putea totuşi să fie executată într’un mod mai uşor şi fără atâtea chinuri pentru condamnat.

Codul mai prevedea încă o agravare a modului de execuţie chiar la pedepsele aspre, prin târârea condamnatului la locul execuţiei, prin ruperea cu cleşte înroşite, prin tăierea unor fâşii de piele, prin tăierea limbii, prin smulgerea grumazului (gâtului), care se aplicau condamnatului, fie câte una sau chiar mai multe, înainte de executare.

Pedepsele aspre de moarte erau şi executările la moarte ordinare, dacă erau înăsprite cu torturile amintite sau dacă se dispunea arderea sau tragerea în ţeapă a cadavrului, împletirea corpului în cazul că era un bărbat, expunerea pe roată prin tăierea mâinilor şi împlântarea capului pe un stâlp sau fixarea mâinilor la stâlpul infamiei.

În toiul acestor manifestări de rezistenţă s-a detaşat călugărul Sofronie, care s-a născut la Cioara , astăzi Sălişte jud. Alba cu numele de Stan, dintr-o familie de preoţi. La început a fost şi preot în satul său iar după ce a rămas văduv, a trecut în Ţara Românească, la mănăstirea Cozia, unde s-a călugărit luând numele de Sofronie. Întors în locurile natale s-a stabilit la schitul Aftea pe meleagurile Albei.

Întrucât nu a acceptat să părăsească credinţa strămoşească în schimbul catolicismului, în noaptea de Floriile anului 1757 s-a organizat de către autorităţile districtului Vinţului de Jos arestarea lui. Acţiunea nu a reuşit întrucât călugărul Sofronie fiind prevăzător a scăpat cu fuga, în schimb lăcaşul de cult a fost distrus, iar călugării existenţi au fost alungaţi din zonă. Era vremea când acţiunile represive împotriva credinţei strămoşeşti, sub episcopul Petru Pavel Aaron, atinseseră punctul culminant. Într-un memoriu din anul 1757 credincioşii ortodocşi declarau: „a venit vremea că ne-am dus la mormintele morţilor şi am zis: ieşiţi morţilor din gropi să intram noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii uniţi şi de la domnii ţării. Pe nimeni nu-i doare de noi, nici pe domnii cei săseşti, nici pe domnii cei nemţeşti, nici pe cei ungureşti. Că toate temniţele le-au umplut cu noi pentru legea ortodoxă şi atât ne-au prădat, venind cu cătane pe capul nostru, cât nu ştim cu ce o să plătim porţia împăratului”.

Treptat starea de nemulţumire generală a luat forma unei adevărate răscoale religioase, urmărind înlăturarea uniaţiei şi revenirea la adevărata credinţă strămoşească a neamului românesc.

În toamna anului 1759, călugărul Sofronie, revine din Ţara Românească, aflându-se în fruntea mişcării populare şi cutreierând localităţi din comitatul Hunedoarei, rugând locuitorii acestora, să rămână statornici în credinţa ortodoxă. În preajma praznicului Crăciunului din anul 1759, a fost arestat şi întemniţat în satul Bobâlna de lângă Orăştie. Vestea arestării lui s-a răspândit urgent, iar la 13 februarie 1760, Sofronie a fost eliberat de circa 600 de credincioşi din Mărginimea Sibiului, conduşi de preotul Ioan din Sălişte împreună cu cei din zona Geoagiului şi împrejurimi. De aici Sofronie s-a îndreptat înspre inima munţilor Apuseni, unde se simţea în siguranţă, iar apărarea era mai uşor de organizat. Pretutindeni a fost întâmpinat de preoţi şi credincioşi din satele din jurul Zlatnei, Abrudului şi a Câmpeniului. În cetatea de piatră a Apusenilor, Sofronie şi-a stabilit „comandamentul”, având în preotul Gheorghe de la Abrud un sprijin de nădejde.

Călugărul Sofronie la 21 aprilie 1760, înconjurat de un mare număr de moţi, a intrat triumfător în Zlatna, adresându-se mulţimilor cu înflăcărare, despre nedreptăţile care s-au săvârşit în ultima jumătate de veac (al 18-lea), care s-au abătut asupra neamului românesc din Transilvania.

„Slujbaşii” minelor din Zlatna s-au speriat când au văzut amploarea şi interesul moţilor la apelul călugărului Sofronie, iar de frică aceştia au tras clopotele „în dungă”.

În continuare, Abrudul şi Câmpeniul au devenit reşedinţa de lucru a călugărului Sofronie. La Câmpeni , la o adunare, în faţa mulţimii moţilor în Mai 1760 organizată de Sofronie s-a evidenţiat în cuvântul său şi ţăranul Urs Popa care a declarat printre altele: „Să ne lase ungurii în pace, iacă înverzesc codrii şi o să fie vina lor, de se va întâmpla ceva”.

Întrucât mişcarea lui Sofronie a luat amploare, cancelarul aulic Bethlen Gabor a propus prinderea şi omorârea călugărului. Astfel, guvernul transilvan a dat poruncă autorităţilor să prindă pe toţi răzvrătiţii şi să-i predea celei mai apropiate garnizoane militare. S-a pornit atunci din nou o prigoană împotriva preoţilor şi a credincioşilor ortodocşi, dintre care unii au ajuns în temniţele habsburgice. În cadrul acestor acţiuni s-a organizat şi arestarea călugărului Sofronie care se afla la Abrud ocrotit de strămoşii patriotului Ioan  Rusu Abrudeanul.

La l august 1760, călugărul Sofronie a fost prins în biserica din Abrud de către lt. Halmeghi şi garda sa formată din 43 de soldaţi şi urma să fie dus la închisoarea de la Alba Iulia. Moţii Apusenilor au aflat de urgenţă despre arestarea cuviosului Sofronie fapt ce i-a mobilizat de pe toate colinele şi văile, în număr de 7000. La Troian , la intrarea în Zlatna dinspre Abrud, cu multă hotărâre şi dârzenie l-au eliberat din „prinsoare”. Această strălucită biruinţă a constituit începutul apogeului mişcării lui Sofronie, fapt ce l-a şi determinat ca în scurt timp, pe data de 10-11 august 1760, să convoace la biserica din Zlatna un sinod bisericesc, care s-a încheiat, cu o serie de doleanţe importante ale românilor din Ardeal, care au fost înaintate la Curtea de la Viena , împărătesei Maria Tereza.

Mişcarea călugărului Sofronie s-a extins în toată Transilvania, unde circulau proclamaţii şi scrisori transmise din Apuseni.

În acelaşi timp, Sofronie l-a determinat pe directorul minelor din Zlatna, Keyliny şi pe un alt funcţionar superior Eder să se deplaseze la Sibiu şi să obţină de la guvernul Transilvan aprobarea de punere în libertate a tuturor preoţilor şi a credincioşilor ortodocşi arestaţi în urma poruncii guvernului din 7 iulie 1760. Acest gest îndrăzneţ a călugărului Sofronie a avut rezultatul dorit, căci în ziua de 12 august cei doi funcţionari s-au întors la Zlatna de la Sibiu nu numai cu aprobarea guvernului de a pune în libertate preoţii neuniti arestaţi, ci chiar cu cei eliberaţi, care au fost prezentaţi moţilor spre satisfacţia şi încrederea acestora.

Cel mai important sinod a fost ţinut la Alba Iulia , în perioada 14-18  februarie 1761, iar hotărârile acestuia au fost fixate în 19 puncte şi înaintate guvernului. Se poate aprecia că mişcarea condusă de călugărul Sofronie a fost o biruinţă, cu toate măsurile represive luate de autorităţile habsburgice, întrucât zeci de sate s-au întors la credinţa străbună.

Deoarece mişcarea condusă de Cuviosul Sofronie a cuprins întreaga Transilvanie, în primăvara anului 1761, guvernatorul Kemeny a raportat Cancelariei Aulice de la Viena că: „înnoirile şi excesele lui Sofronie cresc zilnic şi reclamă din zi în zi o atenţie tot mai mare. Mi-e ruşine că un asemenea om rău stăpâneşte guvernul şi că lui i se îngăduie orice, fără să fie pedepsit, spre marea pierdere a serviciului crăiesc, concluzionând că şi această scânteie ce a izbucnit sub pretextul religiunii, se va preface în foc mare”.

În aceste împrejurări, împărăteasa Maria Tereza, pentru stăvilirea mişcării lui Sofronie, a trimis forţe militare suplimentare în Transilvania în frunte cu generalul Nicolae Adolf von Bukow.

În faţa acestor situaţii deosebite călugărul Sofronie a fost silit să ajungă la o înţelegere cu subtilul general Bukow. După liniştirea mişcării lui Sofronie, Bucow a acţionat în deplină siguranţă prin măsuri draconice.

Călugărul Sofronie a fost condamnat la 5 ani închisoare severă, iar preotul Gheorghe din Abrud la 10 ani de detenţie. A urmat distrugerea a cca. 300 lăcaşuri de cult ortodox (biserici, mănăstiri şi schituri) din Transilvania şi persecuţia preoţilor şi a călugărilor ortodocşi.

În această perioadă a fost distrusă şi mănăstirea de la Cheile Cibului (locul unde Sofronie se întâlnea în taină cu preoţii din Apuseni după fuga lui în Ţara Românească) precum şi mănăstirea din Valea Bulzului (azi Valea Mică) sat aparţinător de oraşul Zlatna.

În Ţara Românească, călugărul Sofronie a ajuns stareţ la Mănăstirea Robaia cu ajutorul arh. N. Balomireanul, de la Mănăstirea Curtea de Argeş, iar după moartea acestuia i-a urmat în funcţie

Mişcarea lui Sofronie a avut şi un pronunţat caracter naţional. Împreună cu mulţimea de români care l-au urmat, au luptat în numele neamului românesc, pentru ortodoxie, care era legea românească.

Scrisorile lui Sofronie către reprezentanţii Partidei Naţionale de la Bucureşti şi Iaşi, precum şi iniţiativa de colectare de fonduri pentru constituirea unei armate naţionale la care să participe şi tineri ardeleni, care să lupte la izgonirea „turcului” din Ţara Românească, după care să treacă Carpaţii să elibereze Ardealul şi să refacă DACIA MARE, împreună cu Crişana şi Banatul.

La împlinirea a 250 de ani (1 august 1760 – 1 august 2010) de la eliberarea călugărului Sofronie la Zlatna , Fundaţia „Alba Iulia 1918, pentru unitatea şi integritatea României”, Despărţământul ASTRA „Ampeie” Zlatna, Parohia ortodoxă Zlatna şi Primăria oraşului Zlatna a organizat evocarea momentului prin amplasarea şi sfinţirea unei plăci comemorative pe locul respectiv numit Troian. În aceeaşi zi de duminică, la biserica ortodoxă din Zlatna unde s-a desfăşurat primul sinod bisericesc organizat de călugărul Sofronie la data de 10-11 aug. 1760, după slujba bisericească, s-a sfinţit o placă omagială, amplasată din partea parohiei ortodoxe Zlatna, în amintirea evenimentului respectiv.

Ec. Melania FOROSIGAN

Preşedinta Despărţământului „Ampeie” Zlatna