România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Bucovina – diamant din stema lui Ştefan cel Mare şi Sfânt

 

La 28 noiembrie anul acesta se aniversează 92 de ani de la Unirea Bucovinei cu Patria Mamă – România. Pentru istoricii români este limpede ca lumina zilei că zona pe care habsburgii au ocupat-o şi numit-o Bucovina, fiind parte integrantă a spaţiului românesc, fâşie din Ţara de Sus a Moldovei, cuprinzând întreg ţinutul Cernăuţi şi cea mai mare parte a ţinutului Suceava cu fostele ocoale domneşti Câmpulung pe Ceremuş şi Câmpulung Moldovenesc. Situaţia istorică a Bucovinei de la 1774 şi până astăzi a fost următoarea:

1. 1359-1774 (415 ani) a făcut parte din Moldova;

2. 1775-1918 (143 ani) Bucovina s-a aflat sub stăpânirea Austriei habsburgice;

3. 1918-1940 şi 1941-1944 (aproape 25 de ani) Bucovina este parte componentă a statului român;

4. 1940-1941 şi 1944-1991 (aproape 48 de ani nordul Bucovinei a fost încorporat Uniunii Sovietice;

5. 1991 – nordul Bucovinei, regiunea Cernăuţi care include şi ţinutul Herţa şi fostul judeţ Hotin, face parte din Ucraina, ca şi sudul Basarabiei, înglobat în regiunea Odessa.

Istoricul Dimitrie Onciul relevă, ca şi Nicolae Iorga, că până la 1774-1775 nu a existat o ţară numită Bucovina. De la domnul Moldovei, Roman Ion Muşat, apare în două acte de cancelarie numele de Bucovina – pădure de fagi, ţara fagilor. În primul document care datează din 30 martie 1392, se relatează despre o „Bucovină” de pe apa Siretului. Numele unei ţări Bucovina, preciza Dimitrie Onciul, a fost introdus abia după anexarea de către Austria. Locul acestei zone în ansamblul teritoriilor româneşti a fost bine stabilit de istoricii români. Aici au apărut la începutul Evului Mediu primele târguri şi formaţiuni politice. De aici a pornit lupta contra tătarilor. Aici s-a constituit nucleul în jurul căruia s-a format şi s-a consolidat Moldova. Aici a fost prima reşedinţă voievodală a lui Dragoş Vodă la Baia. I-au urmat Siretul şi Suceava. Cea mai glorioasă dintre capitalele Moldovei, a treia în ordine cronologică, a fost Suceava.

Istoria Sucevei şi a împrejurimilor s-a scris şi s-a îmbogăţit odată cu formarea, consolidarea şi înflorirea Moldovei sub Muşatini. Capitala Moldovei, peste două veacuri, preaslăvita Cetate a Sucevei, a devenit în anii 1457-1504 sub Ştefan cel Mare, scut al luptei de neatârnare şi unitate naţională, simbol al vitalităţii, al rezistenţei şi vitejiei antiotomane, zid de apărare la poarta tuturor creştinilor. În această zonă s-a ridicat şi concentrat cea mai mare salbă de ctitorii şi necropole voievodale: Voroneţ, Rădăuţi, Moldoviţa, Mănăstirea Humorului, Suceviţa, Dragomirna şi altele. De aceea, Dimitrie Onciul scria: „Nicăieri pe tot cuprinsul românesc nu se află pe un spaţiu atât de mic atâta bogăţie şi istorie românească, atâtea amintiri scumpe trecutului nostru. Dacă Ardealul cu restituirile sale arheologice din epoca romană este ţara clasică a trecutului roman în Dacia, Bucovina este ţara clasică a trecutului propriu zis. Dar această zonă a avut destinul mioritic al păstorului moldav. Bogată şi plină de farmec într-o vreme, capabilă să organizeze rezistenţa contra trufaşului rege al Ungariei la 1467 iar în 1476 împotriva temutului Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, ori să-l primească frăţeşte ca pe un eliberator, la 29 mai 1600, pe Mihai Viteazul, cel dintâi unificator al românilor, ea a fost şi cea mai râvnită de duşmani.

În veacurile XVII-XVIII au călcat-o şi prădat-o cazacii, suedezii, polonezii, austriecii, turcii şi ruşii iar la 1774 au ocupat-o habsburgii. Frântă în două, Bucovina istorică îşi caută Gologota întregirii sale justiţiare în timp ce urmaşii stăpânilor de ieri ne cheamă să-i  iertăm şi să uităm ce-a fost, propunându-ne o nouă lecţie de istorie. Ieri, ca şi azi, Bucovina îndeamnă la meditaţie şi muncă cinstită. Bucovina a fost şi a rămas o înaltă lecţie de patriotism pentru orice român din orice colţ ar veni încoace. Ion Popovici mărturisea că pentru dânsul Bucovina a fost „cristelniţa de aur” din care a primit pentru totdeauna crezul,  dragostea fanatică pentru ţară, ataşamentul organic pentru orice colţ românesc. De aceea George Bariţiu, Iacob şi Andrei Mureşanu, Timotei Cipariu, A.T. Laurian, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Mihai Eminescu, P.S. Aurelian, Alexandru Odobescu, Ion şi Titu Maiorescu, ca şi mulţi alţii, au fost în corespondenţă şi legături amicale cu fruntaşii românilor bucovineni.

Cu gândul la România , care se făurea, Eudoxiu Hurmuzachi culegea din arhivele imperiale, cu răbdarea, cinstea, hărnicia şi dăruirea unei albine, peste 3.000 de documente istorice pe care le-a donat statului român, punându-se bazele monumentalei colecţii ce-i poartă numele. Între aceste documente, esenţiale sunt şi cele referitoare la răpirea Bucovinei.

Primul război mondial şi înfrângerile suferite de habsburgi, au intensificat procesul de unificare cu România. Primii au fost fraţii basarabeni, care la 27 martie - 9 aprilie 1918, prin votul dat de Sfatul Ţării de la Chişinău au promulgat unirea cu Ţara. În acest context european, la Cernăuţi , la 27 octombrie 1918, ia fiinţă Adunarea Constituantă sub preşedinţia lui Dionisie Bejan, care hotărăşte unirea cu România, iar cu câteva zile înainte, Sextil Puşcariu, Isidor Bodea, Alecu Popovici, Radu Sbierea şi alţii scot „Glasul Bucovinei” unde se spulberă mitul monarhiei habsburgice. Pe 27 noiembrie 1918 tricolorul a fost arborat pe clădirea Universităţii, iar la 28 noiembrie 1918 a fost convocat Congresul General al Bucovinei pentru stabilirea raportului politic al Bucovinei faţă de Regatul Român. La Congres au fost invitaţi şi reprezentanţii ucrainienilor, germanilor, polonezilor şi evreilor.

Congresul, deschis la orele 11,00 în Sala de Marmură a Mitropoliei, a întrunit 74 de membri ai Consiliului Naţional Român, 7 delegaţi germani, 6 delegaţi polonezi şi 13 delegaţi din comunele ucrainiene. Basarabia era reprezentată de Pan Halippa, Ion Buzdugan şi Grigore Cazachiu. Lucrările Congresului au fost conduse de Iancu Flondor, şeful guvernului bucovinean.

S-a dat citire „Declaraţiei de Unire”, în care se precizează că Bucovina a făcut pururea parte din Moldova şi în jurul ei s-a închegat statul iar 164 de ani, bucovinenii au luptat ca nişte mucenici, pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru gloria Austriei. S-a hotărât în unanimitate unirea. Apoi în Piaţa Unirii s-a încins o horă mare. Un martor ocular consemna: „O sărbătoare, cum poate a fost pe timpul lui Şefan cel Mare după vreo victorie”. Peste câteva zile la Alba Iulia s-a desăvârşit unitatea naţională a românilor.

Azi, ca şi Basarabia, sora ei întru suferinţă, Bucovina îşi duce în spate crucea trecutului. Politica habsburgică şi cea sovietică şi-au pus pecetea ca un semn săpat în carne vie cu fierul înroşit. Procesul amalgamării etnice şi al rutenizării început de habsburgi a fost continuat şi desăvârşit de imperiul moscovit în partea de nord a Bucovinei cotropită de sovietici în 1940. Dacă habsburgii în cei 144 de ani de stăpânire (1774-1918) au reuşit să pregătească îndepărtarea şi înstrăinarea de la spaţiul românesc a zonei dintre Prut şi Nistru, ruşii, în numai 50 de ani, au deportat, asimilat şi împuţinat considerabil populaţia autohtonă românească.

Făuritorii României moderne au gândit şi au rostit despre Bucovina ca despre una din cele mai scumpe zone ale spaţiului românesc. Bălcescu o considera „Fala Moldovei şi templul ei de glorie”. Vasile Alecsandri în celebra sa poezie „Dulce Bucovină”, care pusă pe note de Carol Niculai devenea un fel de imn naţional al bucovinenilor, vedea în ea sora Moldovei, Munteniei şi Transilvaniei, care, scrie el, „Către tine cată cu suspine”. Mihai Eminescu supranumea Bucovina „Raiul Moldovei” şi „diamant din stema lui Ştefan”. Mihail Kogălniceanu vedea în această zonă cea mai frumoasă parte a Moldovei, cu Câmpulung, vechea republică a românilor, cu Suceava, capitala domnilor eroi, cu cele mai renumite şi bogate mănăstiri, cu Putna păstrătoare a oaselelor lui Ştefan cel Mare. A.D. Xenopol, numea şi el Bucovina „partea cea mai frumoasă şi grădina Moldovei”. „În această zonă - preciza Nicolae Iorga - s-a concentrat toată bogăţia strălucitoare de artă monumentală a vechilor domni şi boieri”.

Istoriile Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei, componente ale istoriei naţionale, sunt cu atât  mai necesare de reconstituit, cu cât agresiunii brutale se adaugă astăzi mijloacele falsificate de denaturare şi calomnie, menite a justifica, a înşela opinia publică şi a permanentiza raptul. Dreptul unei naţiuni, o ştim, nu se discută. El se afirmă. Datoria noastră este să-l rostim mereu, neobosit, fără încetare. Istoria, tezaurul de înţelepciune, s-o folosim cu credinţă şi dreptate, pentru a pune adevăratele ei temelii unei ofensive legitime a spiritului românesc şi a conştiinţei naţionale.

Lucilia DINESC

Scriitor, publicist