Anul
1918 reprezintă în istoria poporului român anul triumfului
idealului naţional, anul încununării victorioase a lungului
şir de lupte şi sacrificii umane şi materiale pentru făurirea
statului naţional unitar. Acest proces istoric, desfăşurat
pe întreg spaţiul de locuire românesc, a înregistrat puternice
seisme în 1784, 1821, 1848-1849, ca şi evenimente cardinale cum ar
fi unirea Moldovei şi Munteniei în 1859, proclamarea independenţei
absolute a ţării de sub dominaţia otomană, consfinţită
pe câmpul de luptă de armata româna în războiul din
1877-1878, precum şi adunările reprezentative, democratic alese
ale românilor din teritoriile aflate sub stăpânirea străină
de
la Chişinău
, Cernăuţi
şi Alba Iulia din 1918.Aceste memorabile momente din 1918 au făcut
ca jertfa ostaşilor români în primul război mondial să nu
fi fost zadarnică. Ceea ce la 1600 – prin fapta Viteazului –
fusese doar o clipă de vis, la 1 Decembrie 1918 devenea cea mai
miraculoasă realizare a acestui popor
În
această zi – scria Nicolae Iorga – a sosit un ceas pe care-l aşteptam
de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viaţă
naţională, pentru care am muncit şi am scris, am luptat
şi am gândit. A sosit ceasul în care cerem şi noi lumii
dreptul de a trai pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi
rodul ostenelilor noastre”.
Organizaţi
în state separate din punct de vedere politic, ameninţaţi mereu
de expansiunea vecinilor mai puternici, cu părţi din teritoriul
strămoşesc – Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia,
Dobrogea – anexate de cele trei mari imperii, otoman, habsburgic (din
1867 austro-ungar) şi rus, românii şi-au păstrat
dintotdeauna conştiinţa că aparţin aceluiaşi
popor, că au aceeaşi geneză.
Această
conştiinţă a unităţii de neam a românilor a fost
consolidată de permanentele şi multiplele relaţii politice,
militare, economice şi culturale între ţările române de-a
lungul întregului ev de mijloc. Secolul al XIX-lea – denumit şi
“secolul naţionalităţilor” – a adus în spaţiul
românesc o nouă realitate, cea a naţiunii române, în cadrul căreia
s-a cristalizat conştiinţa unităţii naţionale, a
conştiinţei destinului comun – trecut, prezent şi viitor.
Desăvârşirea
unităţii naţionale a românilor la sfârşitul primei
conflagraţii mondiale trebuie înţeleasă ca o firească
împlinire, ca o necesitate istorică impusă de evoluţia
statului naţional şi de necesitatea desăvârşirii sale
şi nu ca urmare a efortului militar al României. Nu primul război
mondial a creat România Mare; el a fost doar ocazia. România a intrat în
război pentru eliberarea provinciilor asuprite şi pentru întregirea
ţării, idealul Unirii afirmându-se intens prin eforturi, jertfe
şi eroism pe câmpurile de luptă din Transilvania şi
Dobrogea, de pe Valea Jiului şi de pe Argeş, ca şi pe cele
de
la Mărăşti
, Mărăşeşti
şi Oituz
Nu
o victorie militară a stat la temelia statului naţional român,
ci actul de voinţă al naţiunii române. Sacrificiile ei în
campania anilor 1916 şi 1917 au fost răsplătite de izbânda
idealului naţional, în condiţiile prăbuşirii autocraţiei
ţariste, urmată de instaurarea regimului comunist şi a
destrămării monarhiei austro-ungare, precum şi al afirmării
dreptului popoarelor la autodeterminare pe baza principiului naţionalităţilor.
Cei
dintâi care au pus în aplicare dreptul la autodeterminare au fost românii
dintre Prut şi Nistru. Primul pas a fost făcut la 21 noiembrie/4
decembrie 1917 când Sfatul Ţării a proclamat “Republica
Democratică Moldovenească” – urmat de cel din 24 ianuarie/6
februarie 1918 când s-a adoptat declaraţia de independenţă.
Încununarea acestor acţiuni s-a împlinit la 27 martie/9 aprilie
1918, când Sfatul Ţării de
la Chişinău
, ales prin
vot universal, direct, egal şi secret a decis cu majoritate de voturi
unirea cu România a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia)
“în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră
şi vechile graniţe cu Austria, ruptă acum o sută
şi mai bine de ani din trupul vechii Moldave”.
Armata
română care, la începutul anului 1918, intrase în Basarabia nu a
exercitat nici un fel de presiune asupra membrilor Sfatului Ţării
şi n-a instalat un regim de dictatură militară. Ea a fost
chemată numai pentru restabilirea ordinii şi a liniştii,
pentru protejarea regimului legal constituit al Republicii Moldoveneşti,
pentru paza depozitelor militare de alimente si armament româneşti
– create acolo în timpul refugiului în Moldova – şi a căilor
de comunicaţii. Prezenţa militară româneasca a reuşit
să împiedice acţiunile bolşevicilor, ce urmăreau
instaurarea puterii sovietice în Basarabia.
Acelaşi
rol de protecţie l-au îndeplinit şi trupele române intrate în
Bucovina la cererea Consiliului Naţional Român, ca urmare a
dezordinilor provocate de retragerea unităţilor militare
austriece şi a bandelor de ucraineni, împiedicând totodată
intenţiile Consiliului Naţional Ucrainean de a alipi nordul
Bucovinei
la Ucraina.
Intervenţia
armatei române
s-a făcut după ce Constituanta – adunare din 14/27 octombrie
1918 – a decis “unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări
româneşti într-un stat naţional independent, în deplină
solidaritate cu românii din Transilvania si Ungaria”.
La
1 Decembrie 1918, în inima Transilvaniei,
la Alba Iulia
, votul Marii
Adunării Naţionale pentru unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei
şi Maramureşului cu România, aclamat de o impresionantă
adunare populară, încununa celelalte acte de unire de
la Chişinău
(27 martie/9
aprilie 1918) şi Cernăuţi (15/28 noiembrie 1918) prin care
Basarabia şi Bucovina reveneau în hotarele României. Această
Românie, în graniţele sale fireşti, s-a făcut de la sine,
peste îndoielile şi erorile clasei politice, ajutată, ce-i
drept, şi de un nemărginit noroc” – datorat destrămării
concomitente a celor două imperii, rus şi austro-ungar, ce înglobau
ambele teritorii Româneşti, după cum scria unul dintre
artizanii Unirii ei, generalul Radu R. Rosetti. Adunările
reprezentative şi organele lor – Sfatul Ţării, Consiliul
Naţional Român din Bucovina, Consiliul Naţional Român Central
– prin hotărârile lor liber consimţite, au exprimat năzuinţele
poporului român înfăptuind unirea provinciilor româneşti cu
patria mamă într-un cadru democratic, prin acte de voinţă
liber exprimată, pe teritoriul românesc, înainte ca pacea să
pună capăt formal – prin tratate internaţionale –
primului război mondial.
Înfăptuirea
statului naţional a permis naţiunii române să-şi pună
în valoare energiile, capacităţile sale creatoare în slujba
progresului economic al dezvoltării ştiinţei, învăţământului
şi culturii. Evoluând în cadrul regimului de democraţie
parlamentară, România s-a înscris în anii interbelici pe
traiectoria unei vieţi moderne, aducându-şi pe plan internaţional
o contribuţie substanţială la opera de pace şi
securitate.
“…Marea
Unire din
1918 a
fost şi
rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia
ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii
naţionale nu este opera niciunui om politic, a niciunui guvern, a
niciunui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române,
realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile
conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de
fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă
politică remarcabilă spre ţelul dorit. [...]
Marea
Unire nu a fost rezultatul participării României la război.
Nici partizanii Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în
vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei
austro-ungare. Raţionamentul lor s-a înscris formulei tradiţionale
a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina,
Transilvania şi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da
Basarabia; o biruinţă o excludea pe cealaltă, astfel că
nimeni nu vedea cum ar fi cu putinţă ca toate aceste provincii să
intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat. [...]
Nu
o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de
voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura
teritorial-instituţională care este statul naţional.[...]
O
necesitate istorică – naţiunea trebuie să trăiască
într-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decât
orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă,
şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă
uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă
aspiraţiei sale: statul naţional ROMÂN.
LA MULŢI
ANI
, ROMÂNI!
LA MULŢI
ANI
, ROMÂNIA!
“1
Decembrie 1918 este fapta istorica a întregii naţiuni române”
Dragii
mei, trebuie să rămânem datori faţă de înaintaşii
noştri cărora le datorăm cel mai scump lucru din viaţa
unui neam: libertatea naţională. Prin urmare, chiar dacă
suntem foarte ocupaţi, nu trebuie să neglijăm istoria
noastră naţională, trebuie să citim în cărţile
de istorie despre curajul pe care l-au avut românii dinaintea noastră,
să ne întrebăm dacă noi mai avem acea forţă
şi să nu uităm să simţim obiceiurile şi
tradiţia noastră românească.
Suntem
conştienţi că ce se întâmplă in jurul nostru ne
influenţează, dar să nu uităm cine suntem şi de
unde ne tragem, care este originea noastră, să demonstrăm
celorlalte popoare că suntem şi noi cineva şi avem meritele
şi demnitatea noastră şi că putem fi la înălţime.
Limba
românească este cea mai scumpă comoară a noastră si
merită să o păstrăm curată, trebuie să
vorbim clar româneşte intre hotarele acestei ţări, iar in
Europa putem vorbi foarte bine orice limbă.
La
fel de mult să iubim portul si folclorul nostru naţional, măcar
noi, pentru a nu ne pierde identitatea de român. Din istoria noastră
naţională să învăţăm şi să ne mândrim
cu ea pentru că suntem mult mai bogaţi cu valori naţionale
şi spirituale decât multe alte state din Europa.
Rugându-ne
Bunului DUMNEZEU să rămână în continuare cu noi, să
ne mândrim că suntem români şi să arătăm cu
faptele de ce suntem în stare.
Nu
am putut să mă abţin să nu pun nişte rânduri
pentru această temă, ziua naţională a noastră a
românilor. Noi, ca români, trebuie să ne gândim că în mâna
stângă avem tăria lui Mihai Viteazul, iar în măna dreaptă
avem forţa lui Ştefan cel Mare, şi deci ne putem întrece
cu oricine.
Academician
Gheorghe BUZATU
|
Cu drag de ea... |
|
Nu noi suntem stăpânii limbii,
Ci limba e stăpâna noastră...
A cărei dor şi melodie
Ne-nalţă sufletul spre astre.
Gustul îi este dulce ca poama,
Dragostea de ea mi-a cultivat-o mama.
Slova ei, pătrunzând în toate,
Fiind ca un leac pentru eternitate.
Voi lupta pentru ea pân-la sânge,
Căci în ea ştiu a râde şi plânge.
Vorbesc româneşte cu el şi cu tine
Tot gustând din al limbii ciorchine.
Graiul meu este un dar divin,
Trecut
prin al strămoşilor chin.
Jitariuc
Laura,
elevă
|
Laura (fiica) si prof. Svetlana Jitariuc
(mama) de la Liceul "Stefan cel Mare si Sfantul"
Grigoriopol |
|
|
|
|