România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

MAREA UNIRE DIN ANUL 1918, VICTORIE A POPORULUI ROMÂN  

 

Anul 1918 reprezintă în istoria poporului român anul triumfului idealului naţional, anul încununării victorioase a lungului şir de lupte şi sacrificii umane şi materiale pentru făurirea statului naţional unitar. Acest proces istoric, desfăşurat pe întreg spaţiul de locuire românesc, a înregistrat puternice seisme în 1784, 1821, 1848-1849, ca şi evenimente cardinale cum ar fi unirea Moldovei şi Munteniei în 1859, proclamarea independenţei absolute a ţării de sub dominaţia otomană, consfinţită pe câmpul de luptă de armata româna în războiul din 1877-1878, precum şi adunările reprezentative, democratic alese ale românilor din teritoriile aflate sub stăpânirea străină de la Chişinău , Cernăuţi şi Alba Iulia din 1918.Aceste memorabile momente din 1918 au făcut ca jertfa ostaşilor români în primul război mondial să nu fi fost zadarnică. Ceea ce la 1600 – prin fapta Viteazului – fusese doar o clipă de vis, la 1 Decembrie 1918 devenea cea mai miraculoasă realizare a acestui popor

În această zi – scria Nicolae Iorga – a sosit un ceas pe care-l aşteptam de veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viaţă naţională, pentru care am muncit şi am scris, am luptat şi am gândit. A sosit ceasul în care cerem şi noi lumii dreptul de a trai pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre”.

Organizaţi în state separate din punct de vedere politic, ameninţaţi mereu de expansiunea vecinilor mai puternici, cu părţi din teritoriul strămoşesc – Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia, Dobrogea – anexate de cele trei mari imperii, otoman, habsburgic (din 1867 austro-ungar) şi rus, românii şi-au păstrat dintotdeauna conştiinţa că aparţin aceluiaşi popor, că au aceeaşi geneză.

Această conştiinţă a unităţii de neam a românilor a fost consolidată de permanentele şi multiplele relaţii politice, militare, economice şi culturale între ţările române de-a lungul întregului ev de mijloc. Secolul al XIX-lea – denumit şi “secolul naţionalităţilor” – a adus în spaţiul românesc o nouă realitate, cea a naţiunii române, în cadrul căreia s-a cristalizat conştiinţa unităţii naţionale, a conştiinţei destinului comun – trecut, prezent şi viitor.

Desăvârşirea unităţii naţionale a românilor la sfârşitul primei conflagraţii mondiale trebuie înţeleasă ca o firească împlinire, ca o necesitate istorică impusă de evoluţia statului naţional şi de necesitatea desăvârşirii sale şi nu ca urmare a efortului militar al României. Nu primul război mondial a creat România Mare; el a fost doar ocazia. România a intrat în război pentru eliberarea provinciilor asuprite şi pentru întregirea ţării, idealul Unirii afirmându-se intens prin eforturi, jertfe şi eroism pe câmpurile de luptă din Transilvania şi Dobrogea, de pe Valea Jiului şi de pe Argeş, ca şi pe cele de la Mărăşti , Mărăşeşti şi Oituz

Nu o victorie militară a stat la temelia statului naţional român, ci actul de voinţă al naţiunii române. Sacrificiile ei în campania anilor 1916 şi 1917 au fost răsplătite de izbânda idealului naţional, în condiţiile prăbuşirii autocraţiei ţariste, urmată de instaurarea regimului comunist şi a destrămării monarhiei austro-ungare, precum şi al afirmării dreptului popoarelor la autodeterminare pe baza principiului naţionalităţilor.

Cei dintâi care au pus în aplicare dreptul la autodeterminare au fost românii dintre Prut şi Nistru. Primul pas a fost făcut la 21 noiembrie/4 decembrie 1917 când Sfatul Ţării a proclamat “Republica Democratică Moldovenească” – urmat de cel din 24 ianuarie/6 februarie 1918 când s-a adoptat declaraţia de independenţă. Încununarea acestor acţiuni s-a împlinit la 27 martie/9 aprilie 1918, când Sfatul Ţării de la Chişinău , ales prin vot universal, direct, egal şi secret a decis cu majoritate de voturi unirea cu România a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) “în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldave”.

Armata română care, la începutul anului 1918, intrase în Basarabia nu a exercitat nici un fel de presiune asupra membrilor Sfatului Ţării şi n-a instalat un regim de dictatură militară. Ea a fost chemată numai pentru restabilirea ordinii şi a liniştii, pentru protejarea regimului legal constituit al Republicii Moldoveneşti, pentru paza depozitelor militare de alimente si armament româneşti – create acolo în timpul refugiului în Moldova – şi a căilor de comunicaţii. Prezenţa militară româneasca a reuşit să împiedice acţiunile bolşevicilor, ce urmăreau instaurarea puterii sovietice în Basarabia.

Acelaşi rol de protecţie l-au îndeplinit şi trupele române intrate în Bucovina la cererea Consiliului Naţional Român, ca urmare a dezordinilor provocate de retragerea unităţilor militare austriece şi a bandelor de ucraineni, împiedicând totodată intenţiile Consiliului Naţional Ucrainean de a alipi nordul Bucovinei la Ucraina. Intervenţia armatei române s-a făcut după ce Constituanta – adunare din 14/27 octombrie 1918 – a decis “unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent, în deplină solidaritate cu românii din Transilvania si Ungaria”.

La 1 Decembrie 1918, în inima Transilvaniei, la Alba Iulia , votul Marii Adunării Naţionale pentru unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, aclamat de o impresionantă adunare populară, încununa celelalte acte de unire de la Chişinău (27 martie/9 aprilie 1918) şi Cernăuţi (15/28 noiembrie 1918) prin care Basarabia şi Bucovina reveneau în hotarele României. Această Românie, în graniţele sale fireşti, s-a făcut de la sine, peste îndoielile şi erorile clasei politice, ajutată, ce-i drept, şi de un nemărginit noroc” – datorat destrămării concomitente a celor două imperii, rus şi austro-ungar, ce înglobau ambele teritorii Româneşti, după cum scria unul dintre artizanii Unirii ei, generalul Radu R. Rosetti. Adunările reprezentative şi organele lor – Sfatul Ţării, Consiliul Naţional Român din Bucovina, Consiliul Naţional Român Central – prin hotărârile lor liber consimţite, au exprimat năzuinţele poporului român înfăptuind unirea provinciilor româneşti cu patria mamă într-un cadru democratic, prin acte de voinţă liber exprimată, pe teritoriul românesc, înainte ca pacea să pună capăt formal – prin tratate internaţionale – primului război mondial.

Înfăptuirea statului naţional a permis naţiunii române să-şi pună în valoare energiile, capacităţile sale creatoare în slujba progresului economic al dezvoltării ştiinţei, învăţământului şi culturii. Evoluând în cadrul regimului de democraţie parlamentară, România s-a înscris în anii interbelici pe traiectoria unei vieţi moderne, aducându-şi pe plan internaţional o contribuţie substanţială la opera de pace şi securitate.

“…Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera niciunui om politic, a niciunui guvern, a niciunui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit. [...]

Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizanii Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare. Raţionamentul lor s-a înscris formulei tradiţionale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania şi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia; o biruinţă o excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi cu putinţă ca toate aceste provincii să intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat. [...]

Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţională care este statul naţional.[...]

O necesitate istorică – naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional – s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional ROMÂN.

LA MULŢI ANI , ROMÂNI! LA MULŢI ANI , ROMÂNIA!

“1 Decembrie 1918 este fapta istorica a întregii naţiuni române”

Dragii mei, trebuie să rămânem datori faţă de înaintaşii noştri cărora le datorăm cel mai scump lucru din viaţa unui neam: libertatea naţională. Prin urmare, chiar dacă suntem foarte ocupaţi, nu trebuie să neglijăm istoria noastră naţională, trebuie să citim în cărţile de istorie despre curajul pe care l-au avut românii dinaintea noastră, să ne întrebăm dacă noi mai avem acea forţă şi să nu uităm să simţim obiceiurile şi tradiţia noastră românească.

Suntem conştienţi că ce se întâmplă in jurul nostru ne influenţează, dar să nu uităm cine suntem şi de unde ne tragem, care este originea noastră, să demonstrăm celorlalte popoare că suntem şi noi cineva şi avem meritele şi demnitatea noastră şi că putem fi la înălţime.

Limba românească este cea mai scumpă comoară a noastră si merită să o păstrăm curată, trebuie să vorbim clar româneşte intre hotarele acestei ţări, iar in Europa putem vorbi foarte bine orice limbă.

La fel de mult să iubim portul si folclorul nostru naţional, măcar noi, pentru a nu ne pierde identitatea de român. Din istoria noastră naţională să învăţăm şi să ne mândrim cu ea pentru că suntem mult mai bogaţi cu valori naţionale şi spirituale decât multe alte state din Europa.

Rugându-ne Bunului DUMNEZEU să rămână în continuare cu noi, să ne mândrim că suntem români şi să arătăm cu faptele de ce suntem în stare.

Nu am putut să mă abţin să nu pun nişte rânduri pentru această temă, ziua naţională a noastră a românilor. Noi, ca români, trebuie să ne gândim că în mâna stângă avem tăria lui Mihai Viteazul, iar în măna dreaptă avem forţa lui Ştefan cel Mare, şi deci ne putem întrece cu oricine.

 

Academician Gheorghe BUZATU

Cu drag de ea...

 

Nu noi suntem stăpânii limbii,

Ci limba e stăpâna noastră...

A cărei dor şi melodie

Ne-nalţă sufletul spre astre.

Gustul îi este dulce ca poama,

Dragostea de ea mi-a cultivat-o mama.

 

Slova ei, pătrunzând în toate,

Fiind ca un leac pentru eternitate.

Voi lupta pentru ea pân-la sânge,

Căci în ea ştiu a râde şi plânge.

Vorbesc româneşte cu el şi cu tine

Tot gustând din al limbii ciorchine.

Graiul meu este un dar divin,

Trecut prin al strămoşilor chin.

 

             Jitariuc Laura, elevă

 

Laura (fiica) si prof. Svetlana Jitariuc (mama) de la Liceul "Stefan cel Mare si Sfantul" Grigoriopol