Fruntaşii politici ai românilor transilvăneni au purtat discuţii de doctrină şi principii, pentru a configura şi preciza obiectivele luptei pentru unitate naţional-politică, cât şi modul în care acestea aveau să fie transpuse în practică. Dezideratele principale au fost stabilite din timp, fiind îmbunătăţite şi reformulate pe parcurs. Cel care a redactat într-o ultimă instanţă şi într-o formă unitară, corespunzătoare obiectivelor de strategie politică, potrivit imperativelor vremii, aşa cum se conturau ele în acel moment, a fost Vasile Goldiş. Confirmarea oficială o avem de la Ioan Fluieraş care a declarat, în şedinţa Parlamentului României, din 6 februarie 1928, că Vasile Goldiş a elaborat documentul, în prezenţa lui Ştefan Cicio Pop, fiind aşadar rezultatul consultării a doi dintre cei mai reprezentativi oameni politici români ardeleni.

În preziua Adunării, membrii Consiliului Naţional Român Central, în jurul cărora s-au grupat şi alţi fruntaşi proeminenţi, “înţelepţii” - cum îi socoteau contemporanii - s-au adunat la 30 noiembrie 1918, sub preşedinţia lui Ştefan Cicio Pop, în mai multe consfătuiri succesive. Discuţiile au durat de dimineaţa, până noaptea târziu. S-a dezbătut proiectul de Rezoluţie, care conţinea o seamă de principii fundamentale, privind Unirea cu România.

Discuţii vii a suscitat problema modului în care avea să fie înfăptuită Unirea. O parte din cei prezenţi au propus o autonomie provizorie (Aurel Vlad), spre a evita posibile zguduiri sociale. Alţi fruntaşi susţineau soluţia unei autonomii, până la întrunirea Adunării Constituante (Al. Vaida Voievod). Ştefan Cicio Pop combate ideea autonomiei şi cere instituirea unei cârmuiri administrative pentru o perioadă scurtă. In cuvântul său Ioan Broşu, reprezentantul tineretului, cere proclamarea Unirii fără nicio condiţie, spunând că “manifestarea adunării noastre să fie ca un torent”. Ioan Mihuţ combate, în numele social-democraţiei, Unirea fără condiţii, cerând garanţii pentru drepturile democratice. Istoricul Silviu Dragomir, la rândul său, combate autonomia, care poate fi foarte primejdioasă pentru viitorul ţării. Autonomia este susţinută, în interesul clasei muncitoare, şi de către Ioan Fluieraş. În cuvântul său, Aurel Lazăr cere să se respingă ideea autonomiei şi să se proclame suveranitatea poporului. Socialistul Traian Novac propune Unirea cu România şi nu cu Regatul României, ceea ce s-a acceptat şi s-a introdus în textul rezoluţiei. Se hotărăşte redactarea în următoarea formă: “ Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie, până la întrunirea Constituantei, alese pe baza votului universal”.

Cum spiritele au început să se încingă, Silviu Dragomir adaugă că: ‘’’Dacă şi noi punem condiţii, dăm o armă duşmanilor noştri, ca să ne lovească”. Iuliu Maniu se pronunţă în consonanţă cu principiile de drept: ^Este peste orice îndoială că Adunarea noastră este chemată a anunţa Unirea, tuturor românilor [...] şi nu este vorba de a face un curent contrar intereselor noastre[...], nu avem să desconsiderăm valoarea practică a unor principii de stat, atunci când gândul unităţii este asigurat”. Protopopul Vasile Saftu din Braşov spune că “o asemenea autonomie slăbeşte însăşi ideea Unirii”.

Şedinţa este suspendată, iar când se reia, după amiază, discuţia s-a înfierbântat din nou. Spre a evita amplificarea neînţelegerilor, Consiliul Naţional Român Central hotărăşte ca şedinţa următoare să nu se mai desfăşoare cu uşile deschise, ci să participe numai cei îndreptăţiţi, care se retrag într-o cameră alăturată, pentru a găsi formula potrivită. După dezbateri lungi şi anevoioase, spre miezul nopţii, s-a stabilit, în sfârşit, un acord şi s-a dat formula definitivă proiectului de rezoluţie, ce avea să fie prezentat în faţa Marii Adunări Naţionale. Una din corectările - ce se va dovedi până astăzi de bun augur - a fost suprimarea prevederii “deplină libertate autonomă naţională pentru popoarele conlocuitoare”. O nouă redactare s-a operat în ceea ce priveşte prevederea realizării reformei agrare revendicată de către ţărănime. Celelalte prevederi au rămas în formularea dată de către Vasile Goldiş.

Între timp afară, tineretul studios, sub îndrumarea profesorilor Andrei Bârseanu şi Silviu Dragomir, difuzează apelul redactat, întărit cu zeci de mii de semnături, în care se cerea unirea fără condiţii.

Din mărturiile participanţilor rezultă hotărârea şi clarviziunea de care a dat dovadă Al. Vaida-Voievod. Pronunţându-se în mod categoric împotriva oricărui provizorat, el a susţinut cu tărie Unirea fără condiţii. Argumentele invocate au fost: Unirea condiţionată nu este unire, aşa cum tot ce este condiţionat nu este desăvârşit şi indiscutabil; astfel că la tratativele de pace, cei interesaţi ar putea să susţină că ei oferă Transilvaniei o situaţie mai favorabilă, decât ar avea-o în cadrul statului român. Aceasta ar fi o greşeală ireparabilă, cu repercusiuni imprevizibile pentru întreg viitorul şi chiar pentru existenţa poporului român.

Discuţiile purtate asupra unor puncte contradictorii, dovedesc seriozitatea şi maturitatea celor învestiţi cu încredere de către românii ardeleni. Deosebirile de vederi şi deosebirile de nuanţe sau de tactică politică concordă în problema esenţială, primordială - voinţa nestrămutată şi neabătută de Unire a Transilvaniei cu România, convingerea fermă cu privire la dreptatea istorică, aşteptată de veacuri, ce se săvârşea prin această hotărâre.

A doua zi, duminică, l Decembrie 1918, s-a desfăşurat Măreaţa Adunare Naţională. La ora 10 urcă pe scena construită în sala Cazinoului, azi Sala Unirii, în aclamaţii şi urale frenetice, membrii Consiliului Naţional Român Central şi arhiereii. Peretele din fundalul sălii era împodobit cu tabloul lui Mihai Viteazul, sus, iar mai jos tablourile celor trei eroi şi martiri: Horea, Cloşca şi Crişan.

Salutând Măreaţa Adunare, preşedintele ales, Gheorghe Pop de Băseşti, cere delegaţilor să se “lase pătrunşi de fiorii sfinţi ai acestui strălucit praznic naţional”, chemându-i ca “în cea mai deplină şi frăţească armonie”, să clădească “temeliile fericirii noastre naţionale viitoare”.

Discursul festiv şi solemn a fost rostit de către Vasile Goldiş, profesor, istoric, om politic şi publicist, om de o vastă cultură, cu înalte concepţii social-politice, care subliniază, în cuvinte alese, istoria dramatică şi eroică a poporului român de-a lungul veacurilor. De aceea, pentru edificarea unei societăţi bazate pe muncă şi pe răsplata ei integrală, este necesar să se jure credinţă naţiunii române, dar, totodată, şi civilizaţiei umane. El rosteşte următoarele cuvinte pline de adevăr: “veacuri de-a rândul poporul românesc, adevăratul şi legitimul proprietar al pământului ce fusese odinioară Dacia romană, a fost socotit străin şi rob pe pământul lui strămoşesc “. El se referă totodată şi la modul în care trebuie exercitată în viitor puterea politică: “ Unirea tuturor românilor într-un singur stat, numai atunci va fi statornicită şi garantată prin istoria viitoare a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse prin noua concepţie asupra vieţii, prin duhul vremurilor noi [...] Civilizaţiunea care ne-a. eliberat pretinde de la noi respectul pentru dânsa şi ne obligă să prăbuşim în noul stat orice privilegiu şi să statornicim ca fundament al acestui stat munca şi răsplata ei întreagă”. Vasile Goldiş îşi încheie cuvântarea astfel: “Să jurăm credinţă, de aici înainte, numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă şi civilizaţiunei umane “.

În continuare el supune spre aprobare Măritei Adunări Naţionale Rezoluţia de Unire, iar când a sfârşit lectura, toţi participanţii au răspuns prin ovaţii şi aplauze furtunoase, având puterea unui tunet. Elev de liceu la Blaj , Iulian Trifu, îşi aminteşte că “uraganul de aplauze care a urmat , după citirea actului privitor la Unire , a durat circa 10 - 15 minute “.

După epuizarea cuvântărilor oficiale, preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti supune spre aprobare Rezoluţia citită de către Vasile Goldiş, care a fost votată cu unanimitate şi cu însufleţire. Preşedintele conchide: “Unirea Transilvaniei, Banatului şi a Părţilor Ungurene cu ţara-mamă este decisă pentru toate veacurile “.

În acest fel, îndeplinind mandatul încredinţat de popor, documentul prevede la punctul I: Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia , în ziua de l Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România.

Delegaţii au ieşit apoi în fata celor peste 100.000 de participanţi, grupaţi pe Platoul Romanilor, spre a le anunţa hotărârea. De pe numeroasele tribune ridicate, oratori oficiali, între care episcopii Iuliu Hossu şi Miron Cristea, şi alături de ei fruntaşii mandataţi, Aurel Vlad,  Aurel Lazăr, Silviu Dragomir, prezintă publicului care asculta cu sfinţenie şi aproba cu frenezie fiecare punct, textul Rezoluţiei de Unire, în care reverberau aspiraţiile seculare sfinte ale românilor transilvăneni.

Pentru cei prezenţi la Adunare , pentru toţi românii care au fost contemporanii evenimentului, ca şi pentru posteritatea recunoscătoare, din veac în veac, rămân valabile cele spuse de către Valeriu Branişte, unul din luptătorii pentru Marea Unire: “Ţie măreaţă zi a istoriei, în care s-a înfăptuit această minune, ne închinăm, înscriindu-te nu numai cu litere de aur pe paginile istoriei, ci şi cu litere nepieritoare pe lespezile sufletelor noastre “.

Prof. univ. dr. Ioan Silviu NISTOR