România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Unitatea naţională nu este spargerea oglinzii din Sala Unirii

 

Cei 92 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri din Alba Iulia, 1 Decembrie 1918, au zburat spre lumea largă ca un porumbel alb purtând mesajul afirmării identităţii româneşti. Era însuşi lungul drum al credinţei şi jertfelniciei spre ele însele, aşa cum seminţele de sub brazdă parcurg înfrăţirea şi rodirea sub geana rotaţiei anotimpurilor. Iarna aceea zdrobită de paşi, multiplicată de Nume şi Prenume, de cântece devenite oase ale înţelepciunii eterne, de steaguri tricolore ţesute în nopţi de veghe, ajunse lada de zestre a demnităţii româneşti, avea să intre în Sala Unirii, în această albie a solidarităţii, sub forma unei Rezoluţii ce permitea timpului să-şi vadă şi revadă faţa, să-şi consolideze energiile spre veacurile ce vin ca un testament al Limbii Române, acest număr de casă al sufletului românesc, ca lumină a unei peceţi fără de care nu mai putem trăi. Avea loc o descătuşare a râului, ramului, a doinei şi dorului, a jocului de prunci botezaţi cu laptele de busuioc al Rugăciunii, a cununii de spice mirabile, a şcolii reimpregnate cu măreţia iscoditoare a unui alfabet nepieritor, cu felul munţilor şi al dealurilor, al văilor şi câmpiilor de a-şi da mâna pentru a deveni o singură carte cu ieşire la mare. România începea să aibă un chip al ei pe planeta pământ în ciuda tuturor intemperiilor, piedicilor, laşităţii umane, venită din suburbiile negre ale fascismului-nazist, ale unei maghiarimi strunite trianonic de marile puteri, de-un adevăr ce-şi cerea o respiraţie eternă. Începuse drumul unor mari transformări calitative ale relaţiilor interne şi internaţionale româneşti, luând forma izbânzii „pentru cauza popoarelor şi democraţiei”. În ele străluceau ca nişte cupole actele Marii Uniri: unirea Basarabiei, unirea Bucovinei şi 1 Decembrie 1918, adică Chişinău, Cernăuţi, Alba Iulia, dar şi premisele care au dus la acest triunghi al certitudinii unităţii: 24 ianuarie 1859, proclamarea independenţei la 9 mai 1877-1878, consfinţită prin Tratatul de Pace de la Berlin din 1/13 iulie 1878. Acestea toate deveniseră meniul zilei libertăţii româneşti, recunoaşterii ei printre popoarele doritoare de progres, democraţie şi dreptate. România Liberă era chiar catalizatorul energiilor românităţii de pe arealul pământesc, prin care fumegau încă cele 52 de luni ale primului război mondial, chipurile celor peste 800.000 de soldaţi români, intrarea ţării în acest cutremurător război la 14/27 August 1916 alături de Franţa, Marea Britanie, Rusia, Italia, dintre care majoritatea au rămas cu trupurile lor sub glie străină, ca nişte netrimise vii scrisori. Marea Adunare de la Alba Iulia era chiar expresia unei demne dăinuiri, iar spiritualitatea românească recucerea spaţii şi timp, dând lumii fructe ale propriului portret binecuvântat de Dumnezeu. Scriitori, artişti, arhitecţi, compozitori, savanţi învăţători, asaltau redutele de sus ale înţelepciunii, iar numele lor a rămas pe frontispiciul adevărului ca semn al nobleţei şi frumuseţii interioare a unui popor ce şi-a câştigat locul la tâmpla universalităţii creatoare, a binefacerilor progresului.

Suntem în 2010, la 92 de ani de atunci, la o aniversare ce-ar trebui să poarte întregul eşafodaj al recunoştinţei, tuturor generaţiilor, când 1 Decembrie 1918, devenită, între timp, Ziua Naţională a României, aşteaptă cu înfrigurare mesajul de bun simţ al unităţii naţionale, fără de care am trăi cortegiul funebru al destrămării. Dar de unde să vină el? De la cine? Dinspre politică? Dinspre cultură, învăţământ, dinspre pământul cu obrajii crăpaţi în urma nesimţirii unora, altora, a unor legi, decrete, ordonanţe nefaste, dinspre promisiunile cameleonice ale guvernanţilor celor 20 de ani? Acest mesaj trebuie să vină, în primul rând, de la fiii adevăraţi ai patriei române, pentru care România este şi rămâne marea familie prezentă şi viitoare, aşa cum credinţa, rugăciunile şi demnitatea formează marea familie a Dumnezeirii. Dinspre aceştia trebuie să adie tot mai puternic spaţiul unităţii naţionale, ei trebuie să-i refacă rănile, crăpăturile, să-i aerisească biografia de cruzimile unor laşităţi, de trădători şi vânzători de principii cu acea duhoare în glas şi paşi  ce umbresc însăşi libertatea şi limba română, ce-i iartă, aşa cum primăvara iartă vreascurile iernii.

Parlamentarii transilvăneni ar trebui să fie corpul cel mai expeditor al păstrării ideii de unitate naţională, să-şi înflăcăreze inimile cu chipul de pasăre-suflet al Transilvaniei, să se bată pentru ca Alba Iulia să nu rămână doar o sintagmă a uniunilor în istoria românităţii, să-i redea albastrul ochilor, dârzenia şi neînduplecarea lui Horia, Cloşca şi Crişan, melancolia de izbuc a fluierului Iancului şi strălucirea de paloş al lui Mihai Viteazul. O, dar ei, Doamne, mulţi dintre ei, sunt doar feţe palide ale politicii actuale, executanţi ai unor nestatornice, schimbătoare ambiţii ce ponegresc numele României, ce-i apasă prezenţa în cultura şi civilizaţia luminii. Tot neajunsul ce se întrevede în ideea de unitate naţională este legat de-o sintagmă veche: iubirea de moşie. Dacă ea nu e crescută în inimi din generaţie în generaţie, atunci nimic nu e, şi dacă este, se aseamănă uneori cu o fereastră spartă a sufletului, prin care mişună trădarea şi minciuna. Iubirea de moşie e simbolul înalt al sângelui cu mari ramificaţii tricolore, nu înavuţirea, furturile, crimele, frauda, deposedarea terenurilor, bălţilor, trudnicilor, împuţinaţilor ţărani. În ea seminţele cresc curat cu harul primăverii al coacerii şi perpetuării. Marea Unire este chiar acest simbol lăsat în poala Albei Iulii spre binecuvântare, perpetuare şi jertfă, dacă este nevoie. Crucificaţi-vă, trădători ai Unirii de azi şi de ieri, stârvurile voastre nu trebuie să atârne pe marginea zilelor şi nopţilor, ci-n casa minciunii, ca flori plastice urât mirositoare. Ce mai înseamnă Unirea de azi? Simplu - a uita de casa părintească, de părinţi, de taţi, de surori, de prieteni, de brazdele mişunând a curate seminţe, freamătul înstelat al cerului peste somnul odihnitor al tuturor, neteama pentru zorii de mâine, pentru traiul demn şi decent, dar mai ales felul de a răspunde prezent chemărilor ţării, de-a şti că Alba Iulia este cu adevărat cetatea de scaun a Marii Uniri, a celei voievodale a Viteazului Mihai, nu pentru o zi, ci pentru mereul naşterilor noastre. Parlamentari transilvăneni, parlamentari ai Munteniei şi Moldovei, nu există o mai frumoasă bătălie câştigată de noi decât să ştiţi unitatea naţională în pace şi fericire, în prosperitate. Nu uitaţi: ea este, face parte chiar din lungul nostru drum spre întruchiparea unui adevăr al iubirii de ţară, nu spargerea oglinzii în care vă reflectaţi împreună cu cei ce v-au trimis în capitală, de care uitaţi, uitaţi şi nu le mai daţi socoteală. Luptaţi pentru idealurile Marii Uniri dacă vreţi să fim veşnici. Bandajaţi rănile Unirii de azi cu surâsul mirabil al adevărului ţării al cărui nume îl purtaţi, a Zilei Naţionale a României.

Juraţi pe nobleţea unităţii naţionale!

Vă implor!

Ion MĂRGINEANU

 

Scrisori din Alba Iulia

Unirea – pâine sfinţită care ne-a rămas

- Albei Iulii -

 

     E tot mai bolnav cuvântul „UNIRE”,

     Umblă doar cu capul trist şi aplecat,

     Grav asaltat de erori, nesimţire

     Şi de pleava grâului sfânt scuturat.

     Prea secătuit cuvântul „UNIRE”

     Doar de minţile bolnave torturat.

 

     Sinceritatea nu mai stă acasă,

     Firea ştie că-i plecată undeva –

     Sălbaticită, tulbure terasă –

     Mâl care dansează fără de perdea.

     Nisip pe care valurile-şi lasă

     Rugina credinţei, fulguiri de nea.

 

     Vierme mutat în pagini de istorii

     Şi purgatorii-n van de strălucire,

     Ce fac vreascuri din truditele glorii,

     Încărcând cu umbre verbul „unire”,

     Cu vândutele, târâtoarele molii,

     Cu false draperii cărţi de citire.

 

     Doamne-alungă pata de nesfârşire

     A minţilor bolnave, negre în glas,

     Scutură seva de răstălmăcire

     Cu pâinea sfinţită care ne-a mai rămas:

     IUBIREA – sângele Tău de Unire

     Ctitorindu-l seminţei, floare în glas!

                                           Ion MĂRGINEANU

 

DE 1 DECEMBRIE

                 Dumnezeu cel Mare,

                 azi, în zi de sărbătoare,

                 ocroteşte-ne de ură

                 şi de cei care-o născură!

                 Să ne ai în grijă, Sfinte,

                 viii, morţii din morminte,

                 vindecă-ne de păcate,

                 luminează-ne în toate,

                 doar iubirea să rămână

                 singura noastră stăpână!

                 Ca un semn de îndurare,

                 iartă ROMÂNIA MARE

                 şi o ocroteşte iară

                 în icoana ei de ŢARĂ!

                                                 Maria D’ALBA