|
|
Ion
Berciu, al cărui nume este indisolubil legat de una dintre cele
mai prestigioase instituţii cultural-ştiinţifice, nu
numai din Transilvania, ci şi din întreaga Românie: Muzeul Naţional
al Unirii din Alba Iulia, s-a născut în satul Bobaiţa
(jud. Mehedinţi) la 3 martie 1904, într-o familie de condiţie
modestă, fiind cel de-al doilea din cei cinci copii ai lui
Badea şi Maria Berciu…
Din
anul 1918, după terminarea şcolii primare în satul natal,
Ion Berciu şi-a continuat studiile
la
Liceul
„Traian” din Turnu Severin, beneficiind de o bursă de
merit, acordată în urma intervenţiei prefectului judeţului,
Theodor Contescu. Din cauza greutăţilor materiale, a
terminat studiile liceale numai în anul 1927. În acelaşi an,
îl găsim înmatriculat
la
Facultatea
de Litere şi Filosofie, secţia istorie-latină (după
unele surse, secţia filologie modernă) de
la
Universitatea
din Bucureşti.Licenţa în filologie clasică o dobândeşte
în anul 1931.În timpul facultăţii a desfăşurat
o activitate publicistică în revista Tinerimea română,
Chiar în acelaşi an (1931), este numit profesor
la
Liceul
„Şincai” din Bucureşti, activând şi ca asistent,
un fel de custode,
la
Muzeul
de artă bisericească, al cărui fondator a fost
Nicolae Iorga…Remarcat de profesorul Nicolae Iorga, Ion Berciu
beneficiază de o bursă de studii în domeniul arheologiei
şi filologiei clasice şi anume ca doctorand în istorie
antică
la
Universitatea Sorbona
din Paris, unde studiază sub directa îndrumare a renumitului
savant Jerome Carcopino, membru al Academiei Române şi prieten
cu Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan. Cel din urmă l-a îndemnat
pe bursierul român să se dedice unei teme legate de istoria
militară a Daciei romane. |
|
Reîntors
în ţară după doi ani, se căsătoreşte cu
profesoara Hortensia Medrea (fiica învăţătorului Ioan
Medrea din Ţelna, cunoscut susţinător al mişcării
memorandiste).
Un
aspect foarte important, chiar decisiv în biografia profesorului Ion
Berciu, a fost stabilirea sa în Alba Iulia, în vara anului 1938. El s-a
hotărât să întreprindă acest pas, care va reprezenta începutul
unei noi şi prodigioase etape de activitate, la recomandarea
profesorului şi consilierului regal Nicolae Iorga…
Profesorul
Iorga recomanda numirea profesorului Berciu ca director al noii unităţi
muzeale din Alba Iulia, rezultat din contopirea muzeului Societăţii
de Istorie şi Arheologie a Judeţului Alba cu muzeul „Unirii”
al „Astrei”, cu scopul organizării sale şi pentru „a-i da
o dezvoltare temeinică”.
În
toamna anului 1939, adică după aproximativ un an de la preluarea
conducerii Muzeului din Alba Iulia – în fruntea căruia avea să-şi
definească vocaţia majoră a vieţii sale, rezidentul
regal al judeţului Mureş, generalul Dănilă Papp, îl
confirmă în funcţie…
Cele
mai mari probleme cu care s-a confruntat noul director au fost lipsa unui
local corespunzător, lipsa unei legislaţii prin care să se
pună capăt comercializării şi colecţionării
de către numeroşi amatori de patrimoniu arheologic, precum
şi lipsa arhivei muzeului, a unor inventare şi mai ales a unor
obiecte şi documente din colecţii...
Odată
cu noua organizare a Muzeului Regional Alba Iulia, profesorul Ion Berciu a
început şi achiziţionarea unor obiecte arheologice descoperite
fortuit.Menţionăm printre altele, în afara unei părţi
a valorosului tezaur de monede republicane de argint de
la
Tibru
şi nu mai puţin valorosul tezaur de monede republicane romane de
la
Augustin
(296 piese), o statuetă de bronz a zeiţei Venus precum şi
un tezaur de 28 de monede, descoperite
la
Alba Iulia..
.
După
ce Muzeul a cunoscut o perioadă lungă, dar sigură de
ascensiune, atât în plan organizatoric, cât şi sub aspectul realizărilor
în plan ştiinţifico-muzeologic, în primii ani de directorat ai
profesorului Ion Berciu, începând cu sfârşitul anului 1940, se va
trece printr-o serie de greutăţi determinate de nesiguranţa
cadrului legislativ şi implicit a situaţiei financiare...
Încă
de la începutul activităţii sale la muzeu, profesorul Berciu
s-a îngrijit în mod exemplar de constituirea unei biblioteci funcţionale,
acordând o mare importanţă literaturii arheologice de
specialitate...În vara anului 1941 au fost reluate săpăturile
arheologice la cetatea dacică de
la
Căpâlna... Pasionatul
şi laboriosul arheolog Ion Berciu a întreprins, tot în vara anului
1941, cercetări de teren şi în hotarul comunei Ighiu... În
perioada 10-13 august 1941, îl întâlnim pe arheologul Ion Berciu
la
Răchita
,
făcând o cercetare de documentare la o staţiune preistorică,
semnalată de inspectorul şcolar Ioan Raica...Alte cercetări
întreprinse în acest timp au urmărit lămurirea circumvoluţiunilor
de
la
Laz
şi Pianu de Sus, precum şi a aşezării de
la
Ciugud.
În
ciuda lipsei crescânde de spaţiu cu care se confruntau toate instituţiile
culturale de interes naţional din Alba Iulia, muzeul a contribuit, în
mod nemijlocit, prin
angajamentul personal al profesorului Berciu, la acţiunea evacuării
Universităţii din Cluj, după semnarea sentinţei
arbitrare a Dictatului de
la
Viena
din 30 august 1940. Pentru ca Universitatea să poată funcţiona
în noul oraş în care se va instala în mod provizoriu, planul de
evacuare întocmit sub conducerea rectorului Fl. Ştefănescu-Goangă
prevedea că ea trebuie „să-şi ia tot ceea ce constituie
fiinţa sa – arhivele sale – de la înfiinţarea sa românească,
cu tot ceea ce constituie patrimoniul ei românesc, rezultat al stăruinţelor
şi al muncii noastre creatoare”. Conform planului iniţial,
la
Alba Iulia
urmau să fie evacuate Facultăţile de Litere-Filosofie,
Ştiinţe, Medicină şi Biblioteca Universitară.
Ulterior, cele mai multe facultăţi ale Universităţii
clujene au fost evacuate
la
Sibiu
,
cu excepţia Facultăţii pentru Ştiinţele Naturii,
care a fost mutată
la
Timişoara. Deşi
oraşul Alba Iulia nu prezenta niciuna din condiţiile cerute
pentru funcţionarea universităţii, adică a Facultăţii
de Drept, cum se prevăzuse iniţial, în acest oraş,
directorul muzeului a întreprins o serie de demersuri pe plan local
pentru ca Institutul de Studii Clasice al Universităţii
„Ferdinand I”, mai multe seminarii şi o parte a Bibliotecii
Centrale să poată fi evacuate
la
Alba Iulia.
Timp de zece zile şi zece nopţi, au fost salvate valori de o
deosebită importanţă naţională din Cluj, fiind
transportate cu trei camioane ale Rezidenţei
la
Alba Iulia.
Cu stăruitoare şi dezinteresată râvnă, impusă de
nevoi mai presus de ei înşişi, participă la această
acţiune şi Florean Medrea, şi
Iustin Sava, şi toţi membrii familiei Berciu. Prin astfel de
exemple pilduitoare, „s-a adus un pic de mângâiere în sufletele cărturarilor
noştri, lăsaţi în acele vremuri grave în voia sorţii.
Muzeul nostru a devenit un depozit imens în acele momente şi un
popas pentru cei refugiaţi”...
Pentru
cei mai mulţi oameni de ştiinţă şi specialişti
în domeniul arheologiei şi muzeologiei, numele eruditului Ion Berciu
este legat indisolubil de editarea buletinului Muzeului Regional Alba
Iulia, prin care fondatorul lui urmărea să obţină
oglinda activităţii muzeului ca instituţie de cercetare
şi ocrotire a patrimoniului naţional...
În
primăvara anului 1942 se face prima săpătură de
salvare în aşezarea neolitică de la „Lumea Nouă”... În
anul 1943, Muzeul Regional Alba Iulia... a extins cercetările
arheologice nu numai pe teritoriul judeţului Alba, ci şi în
judeţul Turda...În arhiva Muzeului Naţional al Unirii, se păstrează,
tot din anul 1943, şi jurnalul câtorva periegeze arheologice făcute
de Ion Berciu în unele localităţi din Judeţul Alba, începând
din septembrie 1943... În 15 septembrie, Berciu cercetează
la
Ighel
punctul „Piatra Poienii”, unde se afla o staţiune Coţofeni,
identificată în 1940. În 17 septembrie se continuă investigaţiile
arheologice
la
Tăuţi..
.Jurnalul
de săpătură se încheie cu o descriere detaliată a
cercetărilor arheologice de
la
Cetea
,
începute în 18 septembrie...
În
anul 1943, profesorul Ion Berciu a executat, în colaborare cu Institutul
de Studii clasice din Sibiu, o săpătură
la
Ighiu
în locul numit Butuci, situat la o depărtare de
12
km
spre N-V de Alba Iulia, unde
s-a dezvelit o necropolă tumulară deosebit de importantă.
În cursul anilor 1944-1945, s-au făcut cercetări de scurtă
durată
la
Cioara
şi Limba, unde s-au descoperit două staţiuni din epoca
bronzului şi neolitic, o staţiune Turdaş asemănătoare
cu cea de
la
Tărtăria..
.
Bilanţul
activităţii de cercetare arheologică pe ultimii doi ani
fiind deosebit de pozitiv şi încurajator, fondatorul revistei APVLVM
începe să depună, din ultimele luni ale anului 1944, tot
efortul pentru editarea vol. II al Buletinului Muzeului. Despre această
intenţie îl informează în scris pe profesorul Constantin
Daicoviciu pentru prima dată la 11 noiembrie 1944: „Buletinul
nostru va apărea chiar în iureşul acesta al frământărilor
şi al furtunilor. El va fi, ca şi începutul, pe măsura
posibilităţilor noastre, un indiciu al puterii neînvinse pe
care o are, în viaţa naţională, cultura”. Într-o altă
scrisoare, trimisă
profesorului Daicoviciu,... se oglindeşte perfect tenacitatea
fondatorului buletinului Muzeului Regional Alba Iulia pentru editarea
volumului II şi motivele pentru care nu suporta nicio amânare: „Cu
toată hărţuirea neîntreruptă, din toate părţile,
eu vreau să scot buletinul muzeului. Am pregătit cea mai mare
parte din clişee, o parte din studii le am”...În continuare,
profesorul Berciu îl roagă pe Constantin Daicoviciu şi pe toţi
colaboratorii Institutului de Studii Clasice ca să-i dea tot
sprijinul, colaborând cu studii şi articole la buletin, ca să
„fie mai solid decât I”.
Activitatea
ştiinţifică a Muzeului Regional în perioada 1942/1943
-1945, nu s-a limitat numai la editarea vol. II al buletinului. S-a
preconizat şi pregătirea a două serii de studii: o
monografie a regiunii; culegeri de documente privind Marea Unire din 1918;
un Corpus Inscriptionum Latinarum
(Apulum); un Repertoriu arheologic, istoric şi etnografic al
regiunii, precum şi o monografie a oraşului Alba Iulia şi a
Munţilor Apuseni...
Ultimele
luni ale anului 1944 şi începutul anului următor au însemnat,
pentru instituţia muzeală din Alba Iulia cea mai grea perioadă
de la înfiinţarea ei din anul 1887-1888...Perioada următoare a
însemnat pentru profesorul Berciu o luptă permanentă pentru
supravieţuire prin reorganizarea muzeului în noile condiţii...
Paralel
cu pregătirile în vederea tipăririi vol. APVLVM III, Muzeul
Regional Alba Iulia, în frunte cu directorul său, a iniţiat în
vara anului 1948, un vast program de cercetări arheologice. Aceste
cercetări care au început în 27 iulie 1948, au fost întreprinse de
un colectiv de profesori, studenţi şi elevi în următoarele
comune ale judeţului Alba: Ampoiţa, Tăuţi, Straja, Drâmbar,
Craiva, Ţelna, Răchita, Bărăbanţ...
Cu
toate că profesorul Berciu s-a concentrat în lunile de vară ale
acestui an foarte mult asupra activităţii arheologice, cum era
şi firesc, un mare volum de muncă şi multă energie
le-a investit în pregătirea Serbărilor şi centenarului
1948...
Perioada
care a urmat, de totală nesiguranţă pentru supravieţuirea
muzeului ca instituţie şi care va dura încă destul de mult
timp, a fost una dintre cele mai grele din viaţa încercată a
profesorului Ion Berciu. În luna martie, profesorul Ion Berciu şi
asistentul muzeului au fost reţinuţi de securitate, iar muzeul a
fost sigilat la intervenţia consilierului cultural Dumitru
Ciumbrudeanu...În cele din urmă, Ion Berciu va fi înlocuit din
postul de director în anul 1949, în favoarea deja amintitului membru
P.C.R., Dumitru Ciumbrudeanu...Agresivitatea reprezentanţilor noii orânduiri
comuniste s-a intensificat şi a culminat în anii următori, mergând
până la arestarea profesorului Berciu. Arestării i-a urmat o
detenţie de 3 ani, una lună şi 21 de zile...
La
scurtă vreme, după eliberarea din închisoare, profesorul Ion
Berciu îşi va relua activitatea de muzeograf
la
Muzeul Raional
Sebeş. Profesorul Ion Berciu a avut
un deosebit dar pentru a strânge în jurul muzeului colective de
intelectuali şi de oameni pasionaţi, aşa cum o făcea
şi în anul 1939
la
Alba Iulia..
.Reîntoarcerea
profesorului Berciu
la
Muzeul Regional
Alba Iulia, în anul 1958-1959, în funcţia de şef de secţie,
director fiind Alexandru Popa, deschide o etapă nouă şi
deosebit de semnificativă, nu numai în viaţa ctitorului acestei
instituţii, ci şi pentru instituţia ca atare, care se va
transforma din ce în ce mai mult într-o însemnată şi trainică
bază de cercetare arheologico-istorică...
În
anii 1961-1963, profesorul Ion Berciu reia, într-un cadru mai larg, în
colaborare cu Institutul de Arheologie al Academiei (Bucureşti), prin
profesorul universitar D. Berciu săpăturile de la marea aşezare
neolitică „Lumea Nouă”... Săpături de mare
amploare şi excepţională importanţă s-au efectuat
între anii 1960-1967 (reluate de Ion Glodariu şi Vasile Moga, în
1988)
la
Piatra Craivii..
.Profesorul
Ion Berciu s-a convins încă în timpul primei campanii arheologice că
cetatea dacică de
la
Piatra Craivii
nu este altceva decât oppidum-ul Apoulon menţionat în această
regiune de către geograful alexandrin Ptolemeus.
Apariţia
buletinului după 12 ani este incontestabil tot meritul profesorului
Ion Berciu, sprijinit de directorul muzeului, Alexandru Popa... După
acest nou debut, începând cu vol. V, vor colabora la buletinul APVLUVM
şi arheologi străini...Deja la vol. al şaselea, revista
APVLVM avea o largă circulaţie internaţională...
Duumviratul
Berciu-Popa a avut o reală contribuţie la pregătirile sărbătoririi
semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România. În numeroase
memorii...au cerut insistent nu numai obţinerea unui nou local,
palatul „Babilon”, pentru un muzeu reprezentativ...ci şi fonduri
pentru ...restaurarea Sălii Unirii...Se pare că
în anul
1966
a
început să se contureze tot mai mult ideea necesităţii
organizării
la
Alba Iulia
a unui centru ştiinţific, pe care cei doi iniţiatori, Popa
şi Berciu, o argumentează
cu activitatea remarcabilă a muzeului, existenţa Bibliotecii
Batthyaneum şi a arhivelor...
Ar
fi extrem de nedrept să încheiem această plăcută
tentativă de a reconstitui portretul lui Ion Berciu fără să
amintim măcar câteva dintre numeroasele sale colaborări ştiinţifice,
care demonstrează cât de apreciat a fost, atât în ţară cât
şi în străinătate:...participarea Muzeului Regional Alba
Iulia la expoziţia arheologică de
la
Milano
,
l939, colaborarea cu eminentul arheolog M.Renard, din
Bruxelles...participarea la dezbaterile volumului I al tratatului Istoria
României etc.
Aşa
cum l-au evidenţiat şi cei doi discipoli ai profesorului Berciu,
Ioan-Alexandru Aldea şi Vasile Moga, pe magistrul lor în articolul
In memoriam Ion Berciu, „ca un permanent exemplu de OM, CETĂTEAN,
CERCETĂTOR şi DASCĂL”, dorim şi noi să
contribuim cu câteva exemple la întregirea acestei imagini. Deja din
cele arătate mai sus, s-a putut observa că el s-a evidenţiat
printr-un înalt grad de înţelegere pentru colaboratorii mai tineri
sau viitorii colaboratori. Din ultima categorie făcea parte şi
autorul acestei temerare încercări de a reconstitui biografia
profesorului Berciu. M-a impresionat din primele ore, când am avut
prilejul să-l cunosc mai îndeaproape pe fostul meu profesor de latină,
la săpăturile din vara anului 1959,încrederea pe care a rătat-o
faţă de mine şi în aplecarea mea pentru arheologie şi
mai ales prin grija părintească de care a dat dovadă într-o
serie de situaţii...Repartizat după terminarea facultăţii
departe de Alba Iulia, profesorul Berciu a intervenit pentru a fi
transferat mai aproape de casă....Un alt exemplu, la fel de convingător
pentru felul în care ştia să-i îmbărbăteze pe
tinerii din jurul său în situaţii „cheie”, îl constituie
scrisoarea din 15 septembrie 1964, adresată absolvenţilor de
liceu,Vasile Moga şi Vasile Ionaş, pe care i-a convins să
se înscrie
la
Facultatea
de istorie din Cluj...Am putea da multe exemple pentru scoaterea în
evidenţă a extraordinarei omenii ce dă contur OMULUI şi
PROFESORULUI Ion Berciu, dar nu înainte de a pune în lumină şi
calitatea lui de CETĂŢEAN...Aşa, de pildă, el îşi
asumase răspunderea, împreună cu prof. Eugen Hulea, în numele
instituţiilor culturale din Alba Iulia că „Samoilă
Emanoil Mârza, de profesiune fotograf...este singurul fotograf care a
fost de faţă la istorica Adunare Naţională din 1
Decembrie 1918 de
la
Alba Iulia
şi că numai fotografiile executate de Domnia sa, în număr
de 5 (cinci) sunt autentice şi singurele existente asupra adunării
care a decretat Unirea Ardealului cu România”...
Ultimele
secvenţe din viaţa eminentului arheolog şi organizator de
muzeu, Ion Berciu, s-au petrecut în anii în care „s-a remarcat şi
în activitatea de refacere din temelii a muzeului, mai cu seamă, în
anul 1968, cu prilejul semicentenarului Unirii de 1 Decembrie 1918, apoi,
în anul 1975, când în urma demersurilor sale (trecute cu vederea) Alba
Iulia şi-a aniversat bimilenarul zorilor vieţii urbane”
După
pensionare, în 1976, slujitorul neobosit al ştiinţei româneşti
va prelua funcţia de bibliotecar principal
la
Episcopia Ortodoxă
Română din Alba Iulia (1977-1979), unde, cu o râvnă fără
egal şi cu competenţa care il caracteriza, editează o
revistă de înaltă ţinută ştiinţifică: Îndrumătorul
pastoral...
Fiecare
apariţie editorială a reprezentat pentru profesorul Ion Berciu
un moment deosebit de însemnat şi emoţionant. Acest lucru s-a
putut constata mai ales cu prilejul apariţiei volumului jubiliar
APVLVM II, în anul 1982, când discipolul şi colaboratorul său
foarte apropiat, Dr. Vasile Moga, l-a văzut pentru întâia oară
lăcrimând, iar mâna care semna autografe pe câteva volume îi
tremura de emoţie.
În
urma complicaţiilor unei boli necruţătoare, care s-a declanşat
la sfârşitul lui ianuarie l986, a fost curmat şi robustul său
optimism, care altădată îl ajutase să suporte numeroase
şi grele încercări. La 6 februarie, Ion Berciu a încetat din
viaţă.
Cu
prilejul acestor rânduri, gândul nostru nu se opreşte numai la
neobositul şi modestul erudit, ci ne apare în faţa ochilor
şi omul de o atât de aleasă probitate morală, civică
şi profesională, care s-a aflat întotdeauna la înălţimea
educaţiei generaţiei din care a făcut parte şi
pe care n-a trădat-o cu niciun preţ. A fost mai întâi om, apoi
cetăţean, arheolog, organizator de muzeu şi nu în cele din
urmă un extraordinar educator şi profesor.
VOLKER WOLLMANN
(Secvenţe
din APVLVM XLI, 2004)
(Selecţia:
prof. Ioan Ciobotă)
Semidocţii
Nu-i
nimic mai periculos pentru o familie, o societate sau chiar un neam ca
pleava sterilă a semidocţilor, adică a acelor inşi îngâmfaţi
şi îndrăzneţi, dar lipsiţi de elementele necesare ale
unei pregătiri serioase.
Semidoctul
este o fiinţă aparte, gata oricând la orice lucru, neavând
nici frâna morală pentru a fi oprit de la orice faptă mârşavă
şi nici cunoştinţele trebuitoare pentru a-şi da seama
de greutatea însărcinării sau de datoria elementară faţă
de semenii lui.
Orbit
de întunericul şi zăpăceala din capul său pătrat,
semidoctul merge înainte spre scopul său unic, care de cele mai
multe ori se reduce, fie la interesele mărunte, fie la vanităţi
condamnabile, totul fiind privit, la acest individ fără
„coloană vertebrală”, prin prisma eului său, devenit
pentru el, o morişcă, în jurul căreia se învârteşte
lumea!
Incapabil
prin aroganţa, încăpăţânarea şi neputinţa
sa organică de a privi lucrurile în adâncime şi în perspectivă,
semidoctul ajuns în momente tulburi la locuri de seamă, devine o
primejdie de moarte, el, din mândria sa prostească, preferând
orice, în afară de ajutorul, sfatul sau chiar părerea altuia.
Fricos
până la laşitate când este vorba de propria lui piele,
semidoctul ajuns devine de o mare ferocitate prostească, iraţională,
dar cu atât mai primejdioasă.
Sunt
şi semidocţi benigni, care îşi expun „gândurile lor
colosale”, fie la gură-cască, fie la gazetă, fie faţă
de cei cari anumit vor să petreacă ascultând cele mai
schimonosite vorbe şi cele mai fantastice idei.
În
general semidoctul este un om bolnav, „lovit cu leuca”, apucat de
„alte ălea”.
Cum
este şi natural el nu poate fi produs decât de mediu viciat al oraşelor.
Vremea
noastră este foarte prielnică înmulţirii blestematei
ciuperci a semidocţilor. Frământările adânci, care răscolesc
omenirea, scot la suprafaţă
şi multe „gozuri”, care însă după puţină svârcolire
sunt aruncate departe.
Ceeace
constituie caracterul esenţial în definirea semidocţilor nu
este atât lipsa de anumite cunoştinţe, cât mai mult
„suficienţa”, cu care, discută toate chestiunile şi
îndrăzneala nesăbuită în vorbă, în faptă
şi în gândirea-i răvăşită.
Bunul
simţ, care face nobleţea omului, la semidoct nu există.
Măsura
în gândire este înlocuită cu vorbe mari şi late care pot
seduce pe naivi sau pe săracii cu duhul.
O
privire ironică, un zâmbet de dispreţ, o indiferenţă
totală, sunt armele sigure, ucigătoare aproape, pentru
grandilocvenţa, sofismele şi ideile năstruşnice ale
semidocţilor, a căror falsă strălucire începe să
se întunece.
prof. Ion BERCIU
|
|
