România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Profesor ION BERCIU 

(1904 – 1986) - cercetător

 

 

Ion Berciu, al cărui nume este indisolubil legat de una dintre cele mai prestigioase instituţii cultural-ştiinţifice, nu numai din Transilvania, ci şi din întreaga Românie: Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, s-a născut în satul Bobaiţa (jud. Mehedinţi) la 3 martie 1904, într-o familie de condiţie modestă, fiind cel de-al doilea din cei cinci copii ai lui Badea şi Maria Berciu…

Din anul 1918, după terminarea şcolii primare în satul natal, Ion Berciu şi-a continuat studiile la Liceul „Traian” din Turnu Severin, beneficiind de o bursă de merit, acordată în urma intervenţiei prefectului judeţului, Theodor Contescu. Din cauza greutăţilor materiale, a terminat studiile liceale numai în anul 1927. În acelaşi an, îl găsim înmatriculat la Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia istorie-latină (după unele surse, secţia filologie modernă) de la Universitatea din Bucureşti.Licenţa în filologie clasică o dobândeşte în anul 1931.În timpul facultăţii a desfăşurat o activitate publicistică în revista Tinerimea română, Chiar în acelaşi an (1931), este numit profesor la Liceul „Şincai” din Bucureşti, activând şi ca asistent, un fel de custode, la Muzeul de artă bisericească, al cărui fondator a fost Nicolae Iorga…Remarcat de profesorul Nicolae Iorga, Ion Berciu beneficiază de o bursă de studii în domeniul arheologiei şi filologiei clasice şi anume ca doctorand în istorie antică la Universitatea Sorbona din Paris, unde studiază sub directa îndrumare a renumitului savant Jerome Carcopino, membru al Academiei Române şi prieten cu Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan. Cel din urmă l-a îndemnat pe bursierul român să se dedice unei teme legate de istoria militară a Daciei romane.

Reîntors în ţară după doi ani, se căsătoreşte cu profesoara Hortensia Medrea (fiica învăţătorului Ioan Medrea din Ţelna, cunoscut susţinător al mişcării memorandiste).

Un aspect foarte important, chiar decisiv în biografia profesorului Ion Berciu, a fost stabilirea sa în Alba Iulia, în vara anului 1938. El s-a hotărât să întreprindă acest pas, care va reprezenta începutul unei noi şi prodigioase etape de activitate, la recomandarea profesorului şi consilierului regal Nicolae Iorga…

Profesorul Iorga recomanda numirea profesorului Berciu ca director al noii unităţi muzeale din Alba Iulia, rezultat din contopirea muzeului Societăţii de Istorie şi Arheologie a Judeţului Alba cu muzeul „Unirii” al „Astrei”, cu scopul organizării sale şi pentru „a-i da o dezvoltare temeinică”.

În toamna anului 1939, adică după aproximativ un an de la preluarea conducerii Muzeului din Alba Iulia – în fruntea căruia avea să-şi definească vocaţia majoră a vieţii sale, rezidentul regal al judeţului Mureş, generalul Dănilă Papp, îl confirmă în funcţie…

Cele mai mari probleme cu care s-a confruntat noul director au fost lipsa unui local corespunzător, lipsa unei legislaţii prin care să se pună capăt comercializării şi colecţionării de către numeroşi amatori de patrimoniu arheologic, precum şi lipsa arhivei muzeului, a unor inventare şi mai ales a unor obiecte şi documente din colecţii...

Odată cu noua organizare a Muzeului Regional Alba Iulia, profesorul Ion Berciu a început şi achiziţionarea unor obiecte arheologice descoperite fortuit.Menţionăm printre altele, în afara unei părţi a valorosului tezaur de monede republicane de argint de la Tibru şi nu mai puţin valorosul tezaur de monede republicane romane de la Augustin (296 piese), o statuetă de bronz a zeiţei Venus precum şi un tezaur de 28 de monede, descoperite la Alba Iulia.. .

După ce Muzeul a cunoscut o perioadă lungă, dar sigură de ascensiune, atât în plan organizatoric, cât şi sub aspectul realizărilor în plan ştiinţifico-muzeologic, în primii ani de directorat ai profesorului Ion Berciu, începând cu sfârşitul anului 1940, se va trece printr-o serie de greutăţi determinate de nesiguranţa cadrului legislativ şi implicit a situaţiei financiare...

Încă de la începutul activităţii sale la muzeu, profesorul Berciu s-a îngrijit în mod exemplar de constituirea unei biblioteci funcţionale, acordând o mare importanţă literaturii arheologice de specialitate...În vara anului 1941 au fost reluate săpăturile arheologice la cetatea dacică de la Căpâlna... Pasionatul şi laboriosul arheolog Ion Berciu a întreprins, tot în vara anului 1941, cercetări de teren şi în hotarul comunei Ighiu... În perioada 10-13 august 1941, îl întâlnim pe arheologul Ion Berciu la Răchita , făcând o cercetare de documentare la o staţiune preistorică, semnalată de inspectorul şcolar Ioan Raica...Alte cercetări întreprinse în acest timp au urmărit lămurirea circumvoluţiunilor de la Laz şi Pianu de Sus, precum şi a aşezării de la Ciugud.

În ciuda lipsei crescânde de spaţiu cu care se confruntau toate instituţiile culturale de interes naţional din Alba Iulia, muzeul a contribuit, în mod nemijlocit,  prin angajamentul personal al profesorului Berciu, la acţiunea evacuării Universităţii din Cluj, după semnarea sentinţei arbitrare a Dictatului de la Viena din 30 august 1940. Pentru ca Universitatea să poată funcţiona în noul oraş în care se va instala în mod provizoriu, planul de evacuare întocmit sub conducerea rectorului Fl. Ştefănescu-Goangă prevedea că ea trebuie „să-şi ia tot ceea ce constituie fiinţa sa – arhivele sale – de la înfiinţarea sa românească, cu tot ceea ce constituie patrimoniul ei românesc, rezultat al stăruinţelor şi al muncii noastre creatoare”. Conform planului iniţial, la Alba Iulia urmau să fie evacuate Facultăţile de Litere-Filosofie, Ştiinţe, Medicină şi Biblioteca Universitară. Ulterior, cele mai multe facultăţi ale Universităţii clujene au fost evacuate la Sibiu , cu excepţia Facultăţii pentru Ştiinţele Naturii, care a fost mutată la Timişoara. Deşi oraşul Alba Iulia nu prezenta niciuna din condiţiile cerute pentru funcţionarea universităţii, adică a Facultăţii de Drept, cum se prevăzuse iniţial, în acest oraş, directorul muzeului a întreprins o serie de demersuri pe plan local pentru ca Institutul de Studii Clasice al Universităţii „Ferdinand I”, mai multe seminarii şi o parte a Bibliotecii Centrale să poată fi evacuate la Alba Iulia. Timp de zece zile şi zece nopţi, au fost salvate valori de o deosebită importanţă naţională din Cluj, fiind transportate cu trei camioane ale Rezidenţei la Alba Iulia. Cu stăruitoare şi dezinteresată râvnă, impusă de nevoi mai presus de ei înşişi, participă la această acţiune şi Florean Medrea,  şi Iustin Sava, şi toţi membrii familiei Berciu. Prin astfel de exemple pilduitoare, „s-a adus un pic de mângâiere în sufletele cărturarilor noştri, lăsaţi în acele vremuri grave în voia sorţii. Muzeul nostru a devenit un depozit imens în acele momente şi un popas pentru cei refugiaţi”...

Pentru cei mai mulţi oameni de ştiinţă şi specialişti în domeniul arheologiei şi muzeologiei, numele eruditului Ion Berciu este legat indisolubil de editarea buletinului Muzeului Regional Alba Iulia, prin care fondatorul lui urmărea să obţină oglinda activităţii muzeului ca instituţie de cercetare şi ocrotire a patrimoniului naţional...

În primăvara anului 1942 se face prima săpătură de salvare în aşezarea neolitică de la „Lumea Nouă”... În anul 1943, Muzeul Regional Alba Iulia... a extins cercetările arheologice nu numai pe teritoriul judeţului Alba, ci şi în judeţul Turda...În arhiva Muzeului Naţional al Unirii, se păstrează, tot din anul 1943, şi jurnalul câtorva periegeze arheologice făcute de Ion Berciu în unele localităţi din Judeţul Alba, începând din septembrie 1943... În 15 septembrie, Berciu cercetează la Ighel punctul „Piatra Poienii”, unde se afla o staţiune Coţofeni, identificată în 1940. În 17 septembrie se continuă investigaţiile arheologice la Tăuţi.. .Jurnalul de săpătură se încheie cu o descriere detaliată a cercetărilor arheologice de la Cetea , începute în 18 septembrie...

În anul 1943, profesorul Ion Berciu a executat, în colaborare cu Institutul de Studii clasice din Sibiu, o săpătură la Ighiu în locul numit Butuci, situat la o depărtare de 12 km spre N-V de Alba Iulia,  unde s-a dezvelit o necropolă tumulară deosebit de importantă. În cursul anilor 1944-1945, s-au făcut cercetări de scurtă durată la Cioara şi Limba, unde s-au descoperit două staţiuni din epoca bronzului şi neolitic, o staţiune Turdaş asemănătoare cu cea de la Tărtăria.. .

Bilanţul activităţii de cercetare arheologică pe ultimii doi ani fiind deosebit de pozitiv şi încurajator, fondatorul revistei APVLVM începe să depună, din ultimele luni ale anului 1944, tot efortul pentru editarea vol. II al Buletinului Muzeului. Despre această intenţie îl informează în scris pe profesorul Constantin Daicoviciu pentru prima dată la 11 noiembrie 1944: „Buletinul nostru va apărea chiar în iureşul acesta al frământărilor şi al furtunilor. El va fi, ca şi începutul, pe măsura posibilităţilor noastre, un indiciu al puterii neînvinse pe care o are, în viaţa naţională, cultura”. Într-o altă scrisoare,  trimisă profesorului Daicoviciu,... se oglindeşte perfect tenacitatea fondatorului buletinului Muzeului Regional Alba Iulia pentru editarea volumului II şi motivele pentru care nu suporta nicio amânare: „Cu toată hărţuirea neîntreruptă, din toate părţile, eu vreau să scot buletinul muzeului. Am pregătit cea mai mare parte din clişee, o parte din studii le am”...În continuare, profesorul Berciu îl roagă pe Constantin Daicoviciu şi pe toţi colaboratorii Institutului de Studii Clasice ca să-i dea tot sprijinul, colaborând cu studii şi articole la buletin, ca să „fie mai solid decât I”.

Activitatea ştiinţifică a Muzeului Regional în perioada 1942/1943 -1945, nu s-a limitat numai la editarea vol. II al buletinului. S-a preconizat şi pregătirea a două serii de studii: o monografie a regiunii; culegeri de documente privind Marea Unire din 1918; un Corpus Inscriptionum Latinarum   (Apulum); un Repertoriu arheologic, istoric şi etnografic al regiunii, precum şi o monografie a oraşului Alba Iulia şi a Munţilor Apuseni...

Ultimele luni ale anului 1944 şi începutul anului următor au însemnat, pentru instituţia muzeală din Alba Iulia cea mai grea perioadă de la înfiinţarea ei din anul 1887-1888...Perioada următoare a însemnat pentru profesorul Berciu o luptă permanentă pentru supravieţuire prin reorganizarea muzeului în noile condiţii...

Paralel cu pregătirile în vederea tipăririi vol. APVLVM III, Muzeul Regional Alba Iulia, în frunte cu directorul său, a iniţiat în vara anului 1948, un vast program de cercetări arheologice. Aceste cercetări care au început în 27 iulie 1948, au fost întreprinse de un colectiv de profesori, studenţi şi elevi în următoarele comune ale judeţului Alba: Ampoiţa, Tăuţi, Straja, Drâmbar, Craiva, Ţelna, Răchita, Bărăbanţ...

Cu toate că profesorul Berciu s-a concentrat în lunile de vară ale acestui an foarte mult asupra activităţii arheologice, cum era şi firesc, un mare volum de muncă şi multă energie le-a investit în pregătirea Serbărilor şi centenarului 1948...

Perioada care a urmat, de totală nesiguranţă pentru supravieţuirea muzeului ca instituţie şi care va dura încă destul de mult timp, a fost una dintre cele mai grele din viaţa încercată a profesorului Ion Berciu. În luna martie, profesorul Ion Berciu şi asistentul muzeului au fost reţinuţi de securitate, iar muzeul a fost sigilat la intervenţia consilierului cultural Dumitru Ciumbrudeanu...În cele din urmă, Ion Berciu va fi înlocuit din postul de director în anul 1949, în favoarea deja amintitului membru P.C.R., Dumitru Ciumbrudeanu...Agresivitatea reprezentanţilor noii orânduiri comuniste s-a intensificat şi a culminat în anii următori, mergând până la arestarea profesorului Berciu. Arestării i-a urmat o detenţie de 3 ani, una lună şi 21 de zile...

La scurtă vreme, după eliberarea din închisoare, profesorul Ion Berciu îşi va relua activitatea de muzeograf la Muzeul Raional Sebeş. Profesorul Ion Berciu a  avut un deosebit dar pentru a strânge în jurul muzeului colective de intelectuali şi de oameni pasionaţi, aşa cum o făcea şi în anul 1939 la Alba Iulia.. .Reîntoarcerea profesorului Berciu la Muzeul Regional Alba Iulia, în anul 1958-1959, în funcţia de şef de secţie, director fiind Alexandru Popa, deschide o etapă nouă şi deosebit de semnificativă, nu numai în viaţa ctitorului acestei instituţii, ci şi pentru instituţia ca atare, care se va transforma din ce în ce mai mult într-o însemnată şi trainică bază de cercetare arheologico-istorică...

În anii 1961-1963, profesorul Ion Berciu reia, într-un cadru mai larg, în colaborare cu Institutul de Arheologie al Academiei (Bucureşti), prin profesorul universitar D. Berciu săpăturile de la marea aşezare neolitică „Lumea Nouă”... Săpături de mare amploare şi excepţională importanţă s-au efectuat între anii 1960-1967 (reluate de Ion Glodariu şi Vasile Moga, în 1988) la Piatra Craivii.. .Profesorul Ion Berciu s-a convins încă în timpul primei campanii arheologice că cetatea dacică de la Piatra Craivii nu este altceva decât oppidum-ul Apoulon menţionat în această regiune de către geograful alexandrin Ptolemeus.

Apariţia buletinului după 12 ani este incontestabil tot meritul profesorului Ion Berciu, sprijinit de directorul muzeului, Alexandru Popa... După acest nou debut, începând cu vol. V, vor colabora la buletinul APVLUVM şi arheologi străini...Deja la vol. al şaselea, revista APVLVM avea o largă circulaţie internaţională...

Duumviratul Berciu-Popa a avut o reală contribuţie la pregătirile sărbătoririi semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România. În numeroase memorii...au cerut insistent nu numai obţinerea unui nou local, palatul „Babilon”, pentru un muzeu reprezentativ...ci şi fonduri pentru ...restaurarea Sălii Unirii...Se pare că  în anul 1966 a început să se contureze tot mai mult ideea necesităţii organizării la Alba Iulia a unui centru ştiinţific, pe care cei doi iniţiatori, Popa şi Berciu, o  argumentează cu activitatea remarcabilă a muzeului, existenţa Bibliotecii Batthyaneum şi a arhivelor...

Ar fi extrem de nedrept să încheiem această plăcută tentativă de a reconstitui portretul lui Ion Berciu fără să amintim măcar câteva dintre numeroasele sale colaborări ştiinţifice, care demonstrează cât de apreciat a fost, atât în ţară cât şi în străinătate:...participarea Muzeului Regional Alba Iulia la expoziţia arheologică de la Milano , l939, colaborarea cu eminentul arheolog M.Renard, din Bruxelles...participarea la dezbaterile volumului I al tratatului Istoria României etc.

Aşa cum l-au evidenţiat şi cei doi discipoli ai profesorului Berciu, Ioan-Alexandru Aldea şi Vasile Moga, pe magistrul lor în articolul In memoriam Ion Berciu, „ca un permanent exemplu de OM, CETĂTEAN, CERCETĂTOR şi DASCĂL”, dorim şi noi să contribuim cu câteva exemple la întregirea acestei imagini. Deja din cele arătate mai sus, s-a putut observa că el s-a evidenţiat printr-un înalt grad de înţelegere pentru colaboratorii mai tineri sau viitorii colaboratori. Din ultima categorie făcea parte şi autorul acestei temerare încercări de a reconstitui biografia profesorului Berciu. M-a impresionat din primele ore, când am avut prilejul să-l cunosc mai îndeaproape pe fostul meu profesor de latină, la săpăturile din vara anului 1959,încrederea pe care a rătat-o faţă de mine şi în aplecarea mea pentru arheologie şi mai ales prin grija părintească de care a dat dovadă într-o serie de situaţii...Repartizat după terminarea facultăţii departe de Alba Iulia, profesorul Berciu a intervenit pentru a fi transferat mai aproape de casă....Un alt exemplu, la fel de convingător pentru felul în care ştia să-i îmbărbăteze pe tinerii din jurul său în situaţii „cheie”, îl constituie scrisoarea din 15 septembrie 1964, adresată absolvenţilor de liceu,Vasile Moga şi Vasile Ionaş, pe care i-a convins să se înscrie la Facultatea de istorie din Cluj...Am putea da multe exemple pentru scoaterea în evidenţă a extraordinarei omenii ce dă contur OMULUI şi PROFESORULUI Ion Berciu, dar nu înainte de a pune în lumină şi calitatea lui de CETĂŢEAN...Aşa, de pildă, el îşi asumase răspunderea, împreună cu prof. Eugen Hulea, în numele instituţiilor culturale din Alba Iulia că „Samoilă Emanoil Mârza, de profesiune fotograf...este singurul fotograf care a fost de faţă la istorica Adunare Naţională din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia şi că numai fotografiile executate de Domnia sa, în număr de 5 (cinci) sunt autentice şi singurele existente asupra adunării care a decretat Unirea Ardealului cu România”...

Ultimele secvenţe din viaţa eminentului arheolog şi organizator de muzeu, Ion Berciu, s-au petrecut în anii în care „s-a remarcat şi în activitatea de refacere din temelii a muzeului, mai cu seamă, în anul 1968, cu prilejul semicentenarului Unirii de 1 Decembrie 1918, apoi, în anul 1975, când în urma demersurilor sale (trecute cu vederea) Alba Iulia şi-a aniversat bimilenarul zorilor vieţii urbane”

După pensionare, în 1976, slujitorul neobosit al ştiinţei româneşti va prelua funcţia de bibliotecar principal la Episcopia  Ortodoxă Română din Alba Iulia (1977-1979), unde, cu o râvnă fără egal şi cu competenţa care il caracteriza, editează o revistă de înaltă ţinută ştiinţifică: Îndrumătorul pastoral...

Fiecare apariţie editorială a reprezentat pentru profesorul Ion Berciu un moment deosebit de însemnat şi emoţionant. Acest lucru s-a putut constata mai ales cu prilejul apariţiei volumului jubiliar APVLVM II, în anul 1982, când discipolul şi colaboratorul său foarte apropiat, Dr. Vasile Moga, l-a văzut pentru întâia oară lăcrimând, iar mâna care semna autografe pe câteva volume îi tremura de emoţie.

În urma complicaţiilor unei boli necruţătoare, care s-a declanşat la sfârşitul lui ianuarie l986, a fost curmat şi robustul său optimism, care altădată îl ajutase să suporte numeroase şi grele încercări. La 6 februarie, Ion Berciu a încetat din viaţă.

Cu prilejul acestor rânduri, gândul nostru nu se opreşte numai la neobositul şi modestul erudit, ci ne apare în faţa ochilor şi omul de o atât de aleasă probitate morală, civică şi profesională, care s-a aflat întotdeauna la înălţimea  educaţiei generaţiei din care a făcut parte şi pe care n-a trădat-o cu niciun preţ. A fost mai întâi om, apoi cetăţean, arheolog, organizator de muzeu şi nu în cele din urmă un extraordinar educator şi profesor.   

          VOLKER WOLLMANN

(Secvenţe din APVLVM XLI, 2004)

(Selecţia: prof. Ioan Ciobotă)  

Semidocţii

 

Nu-i nimic mai periculos pentru o familie, o societate sau chiar un neam ca pleava sterilă a semidocţilor, adică a acelor inşi îngâmfaţi şi îndrăzneţi, dar lipsiţi de elementele necesare ale unei pregătiri serioase.

Semidoctul este o fiinţă aparte, gata oricând la orice lucru, neavând nici frâna morală pentru a fi oprit de la orice faptă mârşavă şi nici cunoştinţele trebuitoare pentru a-şi da seama de greutatea însărcinării sau de datoria elementară faţă de semenii lui.

Orbit de întunericul şi zăpăceala din capul său pătrat, semidoctul merge înainte spre scopul său unic, care de cele mai multe ori se reduce, fie la interesele mărunte, fie la vanităţi condamnabile, totul fiind privit, la acest individ fără „coloană vertebrală”, prin prisma eului său, devenit pentru el, o morişcă, în jurul căreia se învârteşte lumea!

Incapabil prin aroganţa, încăpăţânarea şi neputinţa sa organică de a privi lucrurile în adâncime şi în perspectivă, semidoctul ajuns în momente tulburi la locuri de seamă, devine o primejdie de moarte, el, din mândria sa prostească, preferând orice, în afară de ajutorul, sfatul sau chiar părerea altuia.

Fricos până la laşitate când este vorba de propria lui piele, semidoctul ajuns devine de o mare ferocitate prostească, iraţională, dar cu atât mai primejdioasă.

Sunt şi semidocţi benigni, care îşi expun „gândurile lor colosale”, fie la gură-cască, fie la gazetă, fie faţă de cei cari anumit vor să petreacă ascultând cele mai schimonosite vorbe şi cele mai fantastice idei.

În general semidoctul este un om bolnav, „lovit cu leuca”, apucat de „alte ălea”.

Cum este şi natural el nu poate fi produs decât de mediu viciat al oraşelor.

Vremea noastră este foarte prielnică înmulţirii blestematei ciuperci a semidocţilor. Frământările adânci, care răscolesc omenirea, scot la  suprafaţă şi multe „gozuri”, care însă după puţină svârcolire sunt aruncate departe.

Ceeace constituie caracterul esenţial în definirea semidocţilor nu este atât lipsa de anumite cunoştinţe, cât mai mult „suficienţa”, cu care, discută toate chestiunile şi  îndrăzneala nesăbuită în vorbă, în faptă şi în gândirea-i răvăşită.

Bunul simţ, care face nobleţea omului, la semidoct nu există.

Măsura în gândire este înlocuită cu vorbe mari şi late care pot seduce pe naivi sau pe săracii cu duhul.

O privire ironică, un zâmbet de dispreţ, o indiferenţă totală, sunt armele sigure, ucigătoare aproape, pentru grandilocvenţa, sofismele şi ideile năstruşnice ale semidocţilor, a căror falsă strălucire începe să se întunece. 

     prof. Ion BERCIU