Domnia lui Cuza a însemnat accelerarea procesului de modernizare a ţării prin instituţionalizarea principiilor şi a dezideratelor anului 1848, încheind în fapt un lung proces de tranziţie spre regimul politic modern, spre o societate structurată în liniile ei esenţiale după modelul european. Exemplu tipic pentru reformismul secolului al XIX-lea, cei şapte ani de domnie ai lui Cuza au demonstrat valoarea şi importanţa statului naţional în afirmarea naţiunii şi în promovarea interesului naţional. De asemenea au fost dovada principiului conform căruia „unirea face puterea”. În ciuda unor inerente greşeli pe care orice act de guvernare le cunoaşte, asumate şi/sau neasumate, însă care au dus la abdicarea forţată de la 11 februarie 1866, meritul mare al lui Cuza este de a fi acţionat energic în sensul înfăptuirii programului unionist al Adunărilor ad-hoc, de a fi împlinit reformele fundamentale solicitate de modernizarea României şi de a fi înţeles, atunci când misiunea sa s-a încheiat, să se retragă spre a lăsa succesorilor săi posibilitatea de a realiza integral aspiraţiile poporului român: independenţa şi unitatea naţională.      Fiecare pas politic şi/sau militar a fost bine cântărit, scopul fiind unul singur, promovarea intereselor naţionale şi lărgirea autonomiei ţării. Amplele reforme ce se derulau în spaţiul european au favorizat şi inspirat reformele româneşti. Imperiul habsburgic1, Imperiul otoman2, Rusia3, pentru a-şi asigura existenţa şi dominaţia în zonă, încercau reforme în interior opunându-se, în acelaşi timp, transformărilor adânci pe care le doreau Principatele Unite Române, transformări care le-ar fi primejduit propriile interesele, cu precădere economice.

 Pornindu-se de la convingerea că „o naţiune spre a fi curat independentă în exerciţiul drepturilor sale are trebuinţă de o putere publică capabilă a-i face să i se respecte naţionalitatea în afară”4, în vastul program reformator inaugurat încă de la începutul anului 1859, apărarea naţională şi modernizarea sistemului militar românesc au reprezentat o preocupare centrală. Armata era chemată să garanteze existenţa viitoare a statului român şi să contribuie la dobândirea dreptului de „a ne prenumăra printre celelalte naţiuni libere, independente”5 ale continentului. O armată naţională, bine echipată şi bine instruită reprezenta condiţia absolut indispensabilă pentru pregătirea luptei pentru obţinerea deplinei independenţe de stat şi realizarea unităţii naţionale a tuturor românilor.

In legatură cu locul şi rolul viitoarei armate în cadrul statului român, cu structura şi fizionomia ei, a avut loc în acea perioada un larg schimb de idei, înfruntari de opinii, au fost reactualizate concepţii ale revoluţiei de la 1848, s-a facut apel la învăţămintele trecutului. Subliniind că „toată garanţia independenţei noastre naţionale, păstrarea şi respectarea dreptului şi teritoriului nostru stau de azi înainte în puterea şi în mâna noastră”, publicaţia Curierul Principatelor Unite arăta necesitatea de a se efectua o „reorganizare a puterii militare pe bazele unui sistem nou”.

Şi alte publicaţii ale timpului insistau pe ideea că misiunea armatei române trebuie să fie apărarea patriei, că „n-avem a declara război, nici a ataca pe nimeni; e vorba, de apărarea a tot ce omul are mai sacru – naţionalitatea”6.  

Iniţiatorul reformelor şi al măsurilor care aveau să ducă la înfăptuirea unor profunde prefaceri în domeniul apărării ţării, la crearea şi consolidarea armatei naţionale unitare a fost domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Atenţia pe care el a acordat-o în permanenţă organismului militar era dictată de necesităţile de apărare a tânărului stat român modern. Armata trebuia astfel reorganizată, întărită, echipată, pregătită, încât să fie capabilă să facă faţă oricărei situaţii, cu atât mai mult cu cât Imperiul otoman şi Austria, nerecunoscând Unirea, doreau intervenţia militară la nordul Dunării.

Primul pas a fost unificarea armatei Moldovei şi a Munteniei prin constituirea, în aprilie 1859, a taberei militare de la Floreşti (lângă Ploieşti), la început sub comanda generalului Constantin Milicescu, ulterior, sub comanda lui Cuza. Situată la jumătatea distanţei dintre graniţele cu Turcia si Austria, tabăra de la Floreşti a avut menirea de a preveni o invazie şi de a exercita totodată presiuni asupra Austriei angrenată în războiul franco-sârbo-austriac. Timp de 6 luni, aproape 12 000 de soldaţi munteni şi moldoveni s-au instruit împreună sub directa supraveghere a domnitorului. Concomitent cu uniformizarea şi perfecţionarea procesului de instrucţie în tabără s-a întărit sentimentul apartenenţei la o singură ţară, la un singur neam. Mai mult, tabăra a marcat naşterea sentimentului de demnitate şi valoare a armatei române gata de sacrificiu pentru pământul ţării.

După experienţa de la Floreşti , în 1861 sunt organizate noi tabere militare la Malmaison , Floreasca şi Colentina în Bucureşti, iar în 1863 1a Cotroceni unde a fost amenajat şi un mare şi modern poligon de tragere.

Noua armată reunită, pe lângă faptul că avea nevoie de o restructurare, avea nevoie şi de o conducere unică.

La 12 noiembrie 1859 s-a înfiinţat Statul major general în fruntea căruia a fost numit generalul Ion Emanoil Florescu. Acest organism a fost restructurat în 1863 pe patru secţii: lucrările corespondenţei oastei, lucrările topografice, lucrările de geniu şi de artilerie şi lucrările publice care reveneau armatei.

În 1862, prin contopirea ministerelor de război de la Iaşi şi Bucureşti s-a format Ministerul de Război al Principatelor Unite la comanda acestuia fiind numit generalul Ion Emanoil Florescu. Comandantul suprem al forţelor armatei rămânea, însă, Cuza, ministrul de război fiind doar „intermediarul domnitorului pentru comenduirea şi administrarea armatei”7.

Soluţia adoptată de Alexandru Ioan Cuza şi de sfetnicii săi apropiaţi – Mihail Kogălniceanu, generalii Savel Manu şi Ion Emanoil Florescu – privind unificarea şi perfecţionarea sistemului militar şi fundamentarea principiilor doctrinare de bază a fost aceea a îmbinării tradiţiei naţionale cu experienţa acumulată în alte ţări, în special în Franţa.

Ideile centrale ale programului de unificare, restructurare şi modernizare a sistemului militar românesc au fost: creşterea numerică şi calitativă a trupelor, diversificarea armelor, asigurarea unui invăţământ militar performant, iniţierea unei industrii de armament pentru aprovizionarea armatei, asigurarea unui cadru legislativ care să confere respect, disciplină, ordine, forţă, noilor structuri militare.

Pentru început, s-a hotărît introducerea uniformei şi a echipamentului unic, iar la 1 septembrie 1862, într-un cadru festiv, unităţilor le-au fost împărţite steaguri tricolore, roşu-galben-albastru cu deviza Honor et patria, tricolor instituit ca drapel de stat de puterea revoluţionară de la 1848. Cu această ocazie domnitorul a insistat pe puterea de simbol a steagului care reprezintă  România. „Steagul este simbolul devotamentului, credinţei, ordinii şi al disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul e totdeodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României” 8.

Ca verigi intermediare între eşaloanele superioare de comandă şi unităţile militare dislocate pe teritoriul ţării, în 1863 au fost înfiinţate trei comandamente teritoriale: la Bucureşti , pentru trupele staţionate în Muntenia până la Olt , la Iaşi , pentru unităţile dislocate în Moldova, şi la Craiova , pentru trupele dispuse dincolo de Olt.

S-a convenit, după îndelungi discuţii, ca armata ţării să fie formată pe baza principiului înarmării şi instruirii maselor populare. Legea pentru organizarea puterii armate în România, adoptată în noiembrie/decembrie 1864 stabilea ca armata ţării să aibă în componenţă armata permanentă, cu rezerva ei, miliţiile, formate din grăniceri şi dorobanţi, cu rezervele lor9 şi gloatele10 care puteau fi mobilizate în situaţii excepţionale.

Armata permanentă, nucleul sistemului de apărare a României după Unirea din 1859, a cunoscut în cei şapte ani de domnie a lui Cuza, importante mutaţii de ordin calitativ şi cantitativ devenind un instrument suplu, modern, eficient al puterii militare defensive a ţării.

Efectivele armatei au fost treptat mărite. Dacă în momentul Unirii efectivele celor două armate erau de aproximativ 10 000 de soldaţi şi ofiţeri cărora li se adăugau 3 000 de ostaşi din formaţiunile teritoriale nepermanente, în 1865 armata permanentă a ajuns la un efectiv de peste 19000 de combatanţi cărora li se alăturau mai bine de 24500 cît numărau trupele teritoriale. Această creştere s-a datorat noilor modalităţi de recrutare şi înfiinţării de noi unităţi şi subunităţi de diferite arme11. Potrivit legii din 1864 recrutarea se făcea prin conscripţie12, înrolări de bună voie13 şi reangajări. Astfel, în 1860, au luat fiinţă încă două regimente de infanterie cu câte două batalioane, un batalion de vânători, două escadroane de cavalerie ce se adăugau celor două existente şi primul regiment de geniu din armata română. Cele patru baterii de artilerie au fost întrunite într-un regiment de artilerie luându-se totodată măsuri pentru dotarea flotilei „cu navele trebuincioase”.

La sfârşitul domniei lui Cuza, genurile de armă din compunerea armatei permanente erau: infanteria (compusă din regimente de linie şi batalioane de vânători), cavaleria (din regimente de lăncieri şi vânători), artileria (dintr-un regiment de artilerie cu şase baterii şi un divizion de pontonieri), geniul (dintr-un regiment cu două batalioane), flotila (din companii de marinari şi navele respective).

În cadrul formaţiunilor teritoriale, grănicerii erau organizaţi pe pichete şi erau dispuşi pe linia Carpaţilor şi a Dunării, iar dorobanţii, constituiţi în escadroane şi batalioane, erau dispuşi în toate districtele teritoriale existente. Ei se pregăteau în comunele lor cel puţin o dată la două săptămâni şi se concentrau pentru manevre o dată pe an timp de o lună. Caii dorobanţilor erau proprietatea lor sau a comunelor din care făceau parte.

De asemenea, s-a prevăzut organizarea jandarmeriei, a trupelor de administraţie, intendenţei. şi serviciului sanitar, în fruntea caruia a fost numit dr. Carol Davila.

Totodată, în cadrul Ministerului de Război, pentru găsirea celor mai bune soluţii au fost create comitete şi consilii pentru studii de avizare precum consiliul tehnic, consiliul permanent al instrucţiunii oastei, comitetul central pentru rezolvarea problemelor financiare, consilii de administraţie în întreaga oştire etc. 

Această armată trebuia să beneficieze de o instrucţie de nivel european. Pentru atingerea acestui obiectiv a fost asigurat cadrul legislativ necesar prin elaborarea de regulamente şi adoptarea de legi cu caracter militar. Încă din 1860 s-a aprobat Legea privitoare la instrucţia armatei Principatelor Unite împreună cu Regulamentul serviciului interior şi cel al Comenduirii de garnizoană, Legea ierarhiei militare din 1862, Legea privind înaintarea în grad din 1862, Legea asupra poziţiei ofiţerilor din 1864, Regulamentul serviciului soldei din 1863, Regulamentul pensiilor din 1865, diferite alte regulamente care vizau fiecare tip de armă etc.

O grijă deosebită a acordat domnitorul încadrării cu ofiţeri, echipării şi dotării cu armament corespunzător şi în cantităţi suficiente a efectivelor aflate sub arme.

Pornindu-se de la convingerea că numai prin şcoală „se poate dezvolta şi întări instituţiunea militară”14, învăţământul militar s-a bucurat de o atenţie constantă în timpul lui Cuza. Au fost reactivate şcolile de alfabetizare dat fiind numărul ridicat de recruţi neştiutori de carte. Şcoala militară din Bucureşti creată prin reunirea Şcolii miltare din Iaşi şi din Bucureşti, a fost reorganizată pe două secţii, una pentru pregătirea ofiţerilor de artilerie şi geniu, cealaltă pentru pregătirea ofiţerilor de infanterie şi cavalerie. A luat fiinţă Şcoala copiilor de trupă pentru copiii în vârstă de 12 ani, fii ai ofiţerilor, subofiţerilor sau soldaţilor în activitate. A fost creată şi subordonată armatei Şcoala de arte şi meserii. Pentru o bună pregătire fizică a cadrelor militare, la Iaşi au fost puse bazele Şcolii normale militare de scrimă, gimnastică şi tragere la ţintă. În vederea pregătirii instructorilor pentru toate genurile de armă, în Bucureşti a fost creat un detaşament model. Învăţământul militar sanitar a cunoscut acelaşi drum ascendent.

Aşadar, acum se pun bazele unui învăţământ militar performant care va asigura armatei române cadrele militare necesare.

Pentru înzestrarea armatei cu armament şi echipament s-a dus o politică dintre cele mai active determinată de necesitatea înlocuirii mijloacelor de luptă uzate fizic şi moral cu altele moderne. S-a acţionat pe două planuri, unul a vizat dezvoltarea industriei naţionale de apărare15, celălalt, dezvoltarea bunelor relaţii cu analogii externi în scopul contractării unor importuri de armament, cu precădere din Belgia şi Franţa.

În 1861, în clădirile fostei mănăstiri Mihai Vodă din capitală şi-au început activitatea primele ateliere militare menite să repare şi să confecţioneze echipament şi harnaşament pentru armată.

Pentru conducerea şi organizarea activităţii întreprinderilor de profil a fost creată, spre sfârşitul lui 1861, Direcţia Stabilimentelor de Infanterie cu trei secţii: Pirotehnia şi Arsenalul  din Bucureşti şi Fabrica de pulbere de la Târgşor , lângă Ploieşti. În 1963 a fost creat Arsenalul Armatei din Dealul Spirii, o manufactură de arme. O turnătorie de tunuri a fost deschisă la Târgovişte , ulterior fiind transformată în depozit. La Brăila , pentru executarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii a navelor s-a creat Arsenalul flotilei.

Cea mai mare parte a armamentului modern cu care a fost dotată armata în această perioadă s-a achiziţionat din Franţa, domnitorul român aflându-se în bune relaţii cu Napoleon al III-lea. O misiune militară franceză, sosită în ţară la solicitarea lui Cuza, a contribuit la perfecţionarea organizatorică a armatei române, la însuşirea mânuirii de către militari a noului armament intrat în dotarea unităţilor de diferite arme. În plus, Cuza a trimis mai mulţi ofiţeri la manevre şi la studii în Italia, Anglia, Prusia şi, mai ales, în Franţa. De asemenea, la manevrele armatei române asistau ofiţeri din alte armate europene.

Organizarea unei armate moderne presupunea şi existenţa unor organe de presă militară. Astfel, cu sprijinul domniei, în februarie 1860 a văzut lumina tiparului primul număr al ziarului Monitorul oastei,  săptămânal care se adresa „tuturor gradelor ostăşeşti”. În 1864 apar România militară, cu studii de istorie militară în cadrul cărora se insista pe importanţa traditiilor de luptă ale poporului şi ale armatei române, pe faptul că organizarea armatei, instrucţia şi educaţia trebuie să se facă în raport cu firea, tradiţiile, năzuinţele culturale şi naţionale ale poporului român. Tot în anul 1864 a apărut Anuarul militar al oastei române, iar în 1865 a fost publicat un Almanah militar.

La încheierea domniei, Cuza a lăsat o armată cu o înfăţişare modernă, un Stat Major General şi unul princiar, un Comitet Consultativ (1865), un Consiliu Permanent al Instrucţiunii (1865) şi alte organe centrale de conducere bine articulate, 7 regimente de infanterie, 2 de cavalerie, unul de artilerie, 14 baterii, câte un batalion de vânători, de geniu şi de pompieri, o flotilă fluvială, alte trupe şi servicii, o armată regulată însumand circa 20 000 de ostaşi, la care se adauga 25 000 de grăniceri şi dorobanţi, o armată echipată, înzestrată şi instruită.

Toate acestea au fost structurate şi puse să funcţioneze în pofida situaţiei financiare dificile. Totul a fost posibil pentru că, din 1859 până în1865 inclusiv, în medie 25% din bugetul anual a fost rezervat satisfacerii nevoilor armatei şi modernizării ei. Pe lângă acest procent ridicat înscris în bugetul ţării, în cursul fiecărui an financiar se alocau fonduri importante sub forma creditelor suplimentare şi extraordinare pentru acoperirea cheltuielilor neprevăzute. Alte credite au fost făcute prin împrumuturi naţionale. O cotă parte din aceste împrumuturi erau acoperite din fondurile statului, o alta era oferită de locuitori. Pentru dotarea armatei, pe lângă fondurile alocate de la bugetul Ministerului de Război, o sursă importantă de subvenţii a reprezentat-o împrumuturile şi subscripţiile publice. Au existat şi donaţii particulare.

Pe plan european, pentru consolidarea Unirii şi afirmarea statului român, Cuza a promovat o politică militară fermă de apărare a suveranităţii ţării stabilind relaţii cu puterile susţinătoare ale politicii româneşti, mai ales cu Franta. Au fost extinse raporturile politico-militare cu ţările mici şi mijlocii (Serbia, Belgia), s-a acordat sprijin mişcărilor de eliberare naţională ale popoarelor vecine (unguri, polonezi, bulgari). Cuza şi-a manifestat constant interesul şi intenţia de întregire a Unirii cu celelalte provincii locuite de români, sprijinindu-i, tot timpul domniei sale, pe românii rămaşi în 1859 în componenţa marilor imperii europene.

Bilanţul realizărilor pe tărâm militar întregeste imaginea operei de aşezare a României pe baze moderne în perioada domniei lui Cuza. Fundamentarea unui sistem militar modern a fost gândită de Cuza nu ca o creştere a puterii armate a statului român în contra altor popoare, ci ca o expresie a modelului românesc de modernizare a societăţii prin toate componentele sale, armatei revenindu-i, cum era şi firesc, un rol esenţial, progresist.. Mutaţiile survenite în dimensionarea şi funcţionarea organismului militar românesc au fost dictate de raţiunile apărării ţării în faţa oricărui agresor ce ar fi atentat la integritatea teritorială a României moderne.

       Ionela Simona MIRCEA

NOTE

1 Imperiul habsburgic se afla în plină epocă liberală.

2 Imperiul otoman cunoştea epoca tanzimatului.

3 În Rusia se încerca o reformă agrară.

4 *** Istoria militară a poporului român, vol. IV, Bucureşti, 1987, p. 413.

5 G . Borănescu, Necesitatea unei armate, în Revista militară, vol. 1, 1864, apud *** Istoria militară a poporului român, vol. IV, Bucureşti, 1987, p. 413.

6 Anunţatorul român, februarie 1859.

7 Monitorul oastei, an V, nr. 27, 19 decembrie 1864, p. 457.

8 Mesagii, proclamaţii, răspunsuri şi scrisori oficiale ale lui  Cuza Vodă, Vălenii de Munte, 1910, p. 90.

9 Erau incluşi toţi cetăţenii români cu vârsta între 20 şi 26 de ani.

10 Cuprindeau toţi bărbaţii apţi de luptă peste 26 de ani, împărţiţi în trei clase de mobilizare în funcţie de vârstă. 

11 *** Istoria militară a poporului român, vol. IV, Bucureşti, 1987, p. 413 şi urm.

12 Chemări anuale prin tragere la sorţi, sistem aplicat pe întreg teritoriul ţării cu excepţia zonelor de frontieră care furnizau soldaţi pentru trupele de grăniceri.

13 Voluntariatul dura 4 ani şi era forma de satisfacere a serviciului militar de către cetăţenii români între 17 şi 30 de ani, care trebuiau să îndeplinească câteva condiţii. Ce vizau statutul civil şi de moralitate, precum şi pregătirea fizică şi intelectuală.

14 *** Istoria militară a poporului român, vol. IV, Bucureşti, 1987, p. 438.

15 De accesorii, muniţii, reparare a mijloacelor de luptă, etc