România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Omagiu martirilor Horea, Cloşca şi Crişan

EROII NU MOR NICIODATĂ

 

,,A fost un strigăt de revoltă spart în cer,

Ţâşnit din pieptul lor zdrobit sub roată,

Cei fără Dumnezeu de diavol pier,

Martirii noştri nu pier niciodată”

                                          (Petru Anghel)

Fiinţa lor este păstrată în inimile şi conştiinţa urmaşilor nu doar ca o pioasă aducere-aminte, ci mai ales ca faptă la care se apelează pentru întărirea sufletului uman în momente grele, dar şi ca motiv de semeţie că neamul din care provii a înscris în istoria terei momente de neuitare, făclii ce ard etern.

Eroii românilor s-au înscris în istoria lumii prin Ştefan cel Mare al Moldovei, declarat ,,voievod al Europei” (cronicari polonezi), prin Mihai Viteazul, ale cărui fapte au înspăimântat imperii, iar Ardealul străbate veacurile lumii cu Horia şi Iancu, purtători de glas şi arme ale oropsiţilor.

Printre toate pedepsele de moarte inventate de minţi delirante, nici ghilotina, nici barda călăului, nici rugul nu pot depăşi grozăvia durerii supliciului îndurat de eroii răscoalei din 1784, precum şi sălbăticia  înspăimântării prin împrăştierea trupurilor în bucăţi agăţate pe garduri. Oroarea animalică a ucigaşilor şi tăcerea lui Horea în caznă au rămas în sufletele urmaşilor ca un urlet care nu s-a stins până nu şi-au dobândit libertatea.

Durerea amintirii acestui moment al istoriei noastre este mângâiată de mărturia că ,,răscoala din Transilvania a dat o serioasă lovitură orânduirii feudale, premergând, prin valoarea sa de factor revoluţionar european progresist, revoluţia burgheză din Franţa de la 1789” (Momente din istoria României în creaţia literară, Ed. Didactică şi Pedagogică, Buc. 1963, p.34). Strigătul românilor ardeleni a fost atât de puternic, prin  vitejie şi sfidarea morţii, încât s-a auzit până în Paris, unde, numai după cinci ani, au pornit şi francezii chemarea Marseillaisei. Ardelenii le-au fost exemplu şi îndemn.

Chiar dacă ziua gloriei la noi a sosit mult mai târziu, Horia tronează în conştiinţa românilor cu sceptrul împăratului, ilustrat în creaţia populară:

 

Pân-o fost Horea-mpărat,

Domnii nu s-au desculţat,

Nici în pat nu s-au culcat,

Nici la masă n-au mâncat.

 

Cât fu Horea căpitan,

Şi domnii purtau suman.

Până ce fu Horea crai,

Pe domnie era vai!

 (Momente… p.7)

Acest text de poezie populară,  este adăugat cu timpul şi însoţit de muzică de baladă în care îşi găseşte expresie oful moţului - ,,ai, da…”:

Ai, da,  cât o fost Horea-mpărat,

Domni, pe masă, n-or mâncat,

Nici în pat nu s-or culcat,

Numa’ pă pământ uscat.

Refren: Cântă-mi, Hore, ca să joc

La lumina ăstui foc!...

 

Ai, da, cât fu Horea domn în ţară,

Domnii nu să desculţară,

Nici în pat nu să culcară,

Numa’ pă pământ, afară.

Refren...

 

Ai, da, până Horea-a-mpărăţât,

Domnii n-or mâncat din blid,

Nici cu lingură de-argint,

Numa’ pă pământ arzând.

Refren....

 

Ai, da, vine Horea-n făgădău,

Domnii fug fără hinteu,

Să vede Horea pă deal,

Domnii, tăţi, fug din Ardeal.

Refren...

(Cât dor este pe la moţi, Maria Cioica, culegător; Cât o fost Horea-mpărat, Informator: Avram Deoancă – Cărpiniş, Ed.Unirea, 2007, p.143)

Ecoul suferinţei este atât de prelung şi fierbinte, încât creatorul popular simte nevoia alinării pe care o găseşte prin introducerea miezului de fantastic în legendă, ca o pedeapsă pentru cei răi, aşa cum sunt cele trei întâmplări din evocarea lui Dumitru Almaş: Fluierul şi gorunul lui Horea-Povestiri istorice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Buc., 1982, p.50:

,,Foarte, foarte ostenit, Horea mai mult se târa, decât mergea. Gleznele îi sângerau din pricina cătuşelor, mâinile îi amorţeau sub povara fierului, iar gâtul îi înţepenise în cătuşă...Peste toate acestea îl mai chinuia şi o sete grozavă...După o îndelungă suferinţă, iată, în sfârşit, un  izvor la marginea drumului...Horea s-a oprit şi s-a aplecat să bea apă. Dar soldatul călare, care-l ţinea legat, a smucit lanţul şi nu l-a lăsat nici să atingă apa ca să-şi răcorească buzele.

Horea l-a privit cu mânie şi a rostit: <Secătură!>

Se zice că, din clipa aceea, izvorul a încetat să mai curgă: a secat. Aşa că nici cei care-l păzeau pe Horea n-au mai avut cu ce-şi potoli setea”.

,,Mergând spre Alba Iulia, ca să-şi mai aline durerea şi arşiţa setei, Horea a scos fluierul şi a început să cânte...Temându-se ca asemenea căntare din fluier să nu fie semnal de nouă răscoală, un soldat i-a smuls fluierul de la gură, l-a rupt şi l-a aruncat, cu ciudă, în râpă. Horea a rostit doar un cuvânt: <Blestematule!>

Se zice că, după câteva minute, calul acelui soldat a sărit în sus, aruncându-şi stăpânul într-o prăpastie, de unde nimeni nu l-a mai scos”

,,...se mai spune că un om de omenie ar fi dres fluierul lui Horea şi l-ar fi aşezat pe o stâncă în vârful Detunatelor. Glasul lui vrăjit se aude şi astăzi, în bătaia vântului, cântând dreptatea şi libertatea românilor”

O aspră pedeapsă a aruncat amintirea poporului asupra trădătorilor, care şi-au făcut averi pe banii vănzării:

„...După ce l-o dus la moară (grâul), a făcut păne ş-o băgat-o în cuptor...La noi aşa e obiceiul, să nu taie cu cuţitul, să rupă cu unghia. O rupt pânea cu unghia şi numa deasupra o fost grâu, şi-n inima pânii o fost sânge...”(Legende populare româneşti, Ed. Albatros, Buc.1983, p.171)

În nevoia de a-i păstra pe eroi lăngă sufletul său, în  Balada lui Horea, Cloşca şi Crişan, creatorul popular i se adresează direct, mărturisindu-i durerea şi dorinţa de statornică pomenire:

,...Doamne, Horea, noi ştim bine,

Cum te-or zdrobit atunci pe tine,

Pă Cloşca şi pă Crişan,

Pentru Sfânt Templu  ,,Ardeal”,

Te-om plânge şi te-om jeli,

Pă tine şi pă tăţi tri,

În veci vă vom pomeni,

Cât pă lume vom trăi,

Ca să ştie tăţi românii

Şi să ştie şi străinii

Ce ne-or făcut, atunci, păgânii!

(Maria Cioica, culegător; Informator,Todea Maria, Albac, op.cit. p.153 )

Monumentul eroului ardelean, Horea, este şi mai mult înălţat şi consolidat de literatura cultă, care dezvoltă şi şlefuieşte pe cea populară, păstrând prin timp cu o mai variată gamă literară nemurirea eroului.

Liviu Rebreanu dă glas revoltei asupriţilor prin îndrăzneala cu care Horea îl înfruntă pe groful Enyedi, reproşând neomenia stăpânilor hapsâni:

,,Nu măria ta, am ajuns mai rău ca vitele! De aceea unii domni nici nu mai înjugă vitele la grapă, ci iobagi, că-i mai ieftin” (Crăişorul Horea)

Iar în drama istorică a lui Mihai Beniuc, Horia, jalea iobagului este redată sfâşietor, prin repetarea apăsătoare a amărăciunii vieţii  robilor:

Amară-i frunza-n care zic de jale,

Amar e mărul pădureţ din cale,

Amară-i pita ce mi-o dă iobagul

Şi Dunărea cea turbure-i amară,

Ducând mânia ei din ţară-n ţară...

Săracul n-are-n viaţă niciun drept,

Decăt să-i bată inima în piept.

Minţiţi şi înşelaţi de grofii Transilvaniei, şi împăratul şi-a pierdut credibilitatea, de aceea Horea are curajul de a-şi arăta îndoiala că acesta îşi va îndeplini promisiunile şi cere documnet de garanţie, înfruntându-l cu demnitate:

Impăratul: ...Mă doare şi sufăr că nu am decât o singură inimă să mă înduioşez. Dar îţi făgăduiesc, Ursu, că voi lecui rănile. Eşti mulţumit?

Horia: Mulţimit, măria-ta, da-nvredniceşte-ne cu o carte scrisă şi cu pecetie, cum să se ştie care ni-s drepturile.

Împăratul: Cancelaria noastră va trimite hotărârile.

Horia: S-au mai trimis şi-n alte rânduri şi n-au ajuns. Daţi-ne, înălţimea-voastră, carte la mână, carte cu pecetie înpărătească. Trebuie.

Împăratul: Trebuie?

Horia: Trebuie!

(Mihail Davidoglu, drama Horia, E.S.P.L.A.,1956 )

Minciuna împărăţiei este prezentă şi în drama istorică Horia, a poetului Mihai Beniuc:

De n-om găsi în piept tărie,

Vom rămânea de-a pururi în robie.

Am adunat ceva hârţoage scrise,

Semnate de-mpăratul, pare-mi-se.

Dar împăraţii astăzi scriu, apoi,

Ştergând ce-au scris, trag vorbele-napoi.

(Momente... p. 14)   

Buciumul vremii punctează  cu modulaţii accentuate desfăşurarea răscoalei în momentele ei tragice. Chemarea curajoasă la luptă izbucneşte din durere şi revarsă  hotărârea de a plăti cu îndreptăţire celor care i-au ţinut în nedreptate:

Ian să cercăm cruzimea fără margini

Tot cu cruzimea s-o întâmpinăm,

Şi vechiul nostru drept, furat hoţeşte,

Nu să-l cerşim cu pălăria-n mână,

Să-l cerem înapoi cu fruntea sus,

Cu glas înalt, cu mâna-n şold pe armă

Şi să vedeţi că seamă ţin de noi!

(Ghiţă Pop, Horia, în Momente..., p.16)

Disperarea celor revoltaţi este prezentă în pagini literare care redau în imagini cutremurătoare avalanşa dezlănţuirii iobăgimii, curgerea în potop a celor asupriţi:

Intr-un Brumar a fost, Brumar târziu,

Din veacul sur cu grofi şi cu tirani,

 Când răsculat poporul de ţărani

A-nfipt în şarpe suliţă de jar.

 

Din munţi de suferinţe şi obizi

S-a revărsat în clocote mânia;

Incendii au roşit împărăţia

Şi-au mistuit culcuşuri de omizi.

 

În cap fu Horia, moţul din Albac

Cu fruntea  ‘naltă, dârz în ţundra-i lungă,

În urma lui furtuna, să-l ajungă,

Bătea copite de-armăsar buiac.

 

Crişan năpraznicul, în dreapta lui,

Purta ereţii aprigi ai furtunii;

 

Vuiau spre şes puterile pădurii,

Puhoi sălbatic, vultur rupt din creastă.

 

Rostogoliri, năpraznice avânturi,

Mulţimile – şuvoaie şi torente.

(Vlaicu Bârna, Tulnice în munţi, Ed, pentru Literatură şi Artă, Buc. 195o, p.7)

În plină desfăşurare a răscoalei, Horia apare ca o personalitate impunătoare, sobră, mult pătruns de gravitatea momentului. Chipul său, surprins în avântul revoltei,  este conturat prin hiperbole sugestive, precum vitejii poveştilor. Recunoscându-i-se calităţile de conducător şi hotărât apărător, Horia este urmat de răsculaţi mânaţi şi îmbărbătaţi de speranţa unei vieţi a dreptăţii:

Horia, om din popor,

Vifor clocotitor.

                

Mulţimi de iobagi,

Cetina munţilor dragi,

Îi cunosc puterea, cuvântul,

Fapta şi gândul. (Vlaicu Bârna, op.cit., p.9)

     

Se cutremură din temelii Munţii Apuseni,

Când trece el cu paşi apăsaţi de muntean;

În ochi îi joacă o flacără vie de ură,

Inima  - crater încins de vulcan.

 

Oamenii – înviforate păduri călătoare,

Năpădesc pe urmele lui, spre câmpii;

Pe unde umblă, creşte pârjolu’ răzmeriţei,

Ca nişte stoguri aprinse ard munţii-n tării.

(Vlaicu Bârna, op.cit., p.21)

Şuvoiul participării la răscoală este surprins într-o întinsă enumeraţie a localităţilor din Apuseni, în opera Furtună sub Detunata a scriitorului Francisc Păcurariu:

„Oamenii s-au ridicat cu aceeaşi vrere din Ţara Moţilor, din Zarand şi din Ţara Băiţii, au sărit lemnarii de pe Râul Mare şi Râul Mic şi crişanii de dincolo de muntele Găina, pe cele trei Crişuri în jos către Ţara Ungurească, şi Băieşii de lângă Brad, şi cei de la Roşia , şi  buciumenii, şi cei de la miazăzi către Orăştie... Şi au sărit mocanii de dincolo de cheile Gălzii şi iobagii pănă departe în ţară, în sus pe Mureş şi în jos pe Someş până dincolo de Cluj către câmpie...Au fost oameni câtă frunză şi iarbă...De aceea nu i-au putut răzbi decât prin vicleşug...” (Momente..., p 22)

Şi revărsarea continuă ca un vifor ce sporeşte focul nimicitor, a cărui vâlvătaie cheamă la luptă sărăcimea de prin toate ungherele Apusenilor:

Bate vântul peste ţară

Vâlvără de foc şi pară,

Bate peste curţi domneşti,

Modru nu-i să-l mai opreşti.

- Vântule, de unde bui

Peste măguri, peste grui,

Şi de unde-aduci în spate

Snop de flăcări peste sate,

Şi aprinzi cu para lor

Numai casa grofilor?

- Vin din codri şi din steni,

De pe Munţii Apuseni.

Focul meu – dogoare vie –

E durere şi mânie;

Horia-l poartă-n frâu – balaur,

Peste munţi cu miez de aur

Şi-l întinde curcubeu

De la Strâmba la Ineu.(Vlaicu Bârna, op. cit., p.20)

Istoria consemnează intenţia încheierii unui armistiţiu cu răsculaţii pe care ar fi încercat-o baronul Brukenthal, guvernatorul Transilvaniei.

Demersul baronului ar fi slăbit iureşul răscoalei, prin demobilizarea ţăranilor şi trimiterea lor pe la case, ceea ce determină pătrunderea în Transilvania a armatei imperiale. Începutul dramei sfârşitului este consemnat de poetul ardelean Mihai Beniuc cu previziuni sumbre asupra soartei răsculaţilor:

Curând, către ţinuturi transilvane

Au pornit batalioane de cătane,

Grumazul ţării să-l îndoaie-n jug,

Să rupă-n roţi pe cei ce nu s-apleacă

Şi să ridice doborâtul nemeşug,

S-aducă bici, s-aducă jaf şi clacă

(hivără roşie- O seamă de poeme,Ed.Tineretului, 1953.p.11)

Vlaicu Bârna prezintă momentul cănd trădătorii îşi primesc plata în faţa mulţimii care, ca un tribunal al poporului, îi judecă prin tăcere şi priviri, aruncând săgeţile viitorului blestem:

La Zlatna-n piaţă sună zimţii,

Cei şapte iuzi îşi iau arginţii;

Trompete, salve şi ţimbale

Onoruri dau măriei sale.

Comisul Craiului grăieşte:

- Vedeţi? Plătim împărăteşte

Şi-i miluim pe-ascultători

Cu talere de gălbiori!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Poporul murmură prelung...

Soldaţii lui Richard împung

Cu spăngile-nainte, gata,

Să nu mai dea năvală gloata.

 

Cei şapte iuzi cu ochi de guzi

Stau năduşiţi de spaimă, uzi;

Dinspre mulţime-i bate-un vânt,

Le-a îngheţat orice cuvânt,

Pe buze vinete de prună;

Înghit în sec, ar vrea să spună

Ceva domniilor de faţă

Dar simt că-i frige şi-i înghiaţă

O uitătură neştiută;

Cu mii de ochi mulţimea mută

Îi ţintuieşte, îi străpunge:

„Blestemul nostru v-o ajunge!”

(Cei şapte iuzi, op.cit.,p.27)

Acelaşi poet scoate masca machiavelică a împăratului:

Sub arcul sălii, ogival,

Stă  <împăratul liberal>.

Citeşte-ntruna la rapoarte

Şi-o mână rece scrie: moarte.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Un sfetnic smirnă stă, puhav...

Cezarul sala o colindă,

Apoi oprit deodată, grav,

Se-ndreaptă trufaş în oglindă:

 

- În fine prinşi – vorbeşte el,

Iar mâine-or fi zdrobiţi cu roata;

Aşa se guvernează gloata...

Il Principe de Machiavel!

( La Schoenbrunn , op.cit.,p.24)

Creatorul, cuprins de durere în momentul evocării, simte nevoia să-şi întărească sufletul şi îşi prezintă eroul înfruntând moartea cu bărbăţia şi îndârjirea cu care pornise  la luptă. Prins, dus la închisoare şi aşteptându-şi moartea, Horia este mai puternic decât ucigaşii săi:

Inima mea nu plânge azi,

Milă de la grofi nu aşteaptă.

Ca şoimul doborât printre brazi

Răbda-voi dârz osânda nedreaptă.

Gâzi întunecoşi, mă pândiţi

Cu braţe de casnă pline, dar domnii, lupii haini,

Sunt totuşi mai morţi decât mine.

În pieţe cu alai pregătite,

Roata ce-aţi ridicat

Va frânge doar oase trudite,

Dar gândul lui Horea să-l frângeţi fi-veţi în stare?

(Letiţia Papu, Horia în temniţă ,Contemporanul,  1950)

Sfântă amintire se păstrează despre ultimele cuvinte rostite de Horea. În mărturisirea către preot îi transmite mesajul să aline durerile poporului şi dă glas încrederii că moţii vor continua lupta:

Când o fost roata să-l taie,

O muţit lumea de jale

Şi popa l-o spovedit,

De rele l-o deslipit,

Sufletu i l-o iertat,

De păcate l-o scăpat.

Dar Horea pe roată-ntins

Cu privirea l-o cuprins

Şi i-o spus-o răspicat,

Fără lacrimi şi oftat:

„Io, părinte dragă, mor.

Mor acum pentru popor.

Lui să-i iei durerile,

Să-i alini nevoile.

Eu mă fac spic de secară,

M-or cosi moţii la vară

Şi-om porni la luptă iară!

(Cules de Ion Mărginean de la Palaghia Popa Mărginean, Lopadea Veche,1985, în Seminţe şi lance, Alba iulia, 2010,p.92)

George Murnu prinde într-o imagine versificată cele două lumi care-şi manifestau, în mod antagonic, sentimentele în faţa supliciului:

Alba Iulia-n Ardeal,

Cu împrejmuirea-i toată,

Azi stă martoră pe deal

Cum pe Horia-l trag pe roată.

 

Sărbătoare de călăi

Şi de băutori de sânge,

Râd toţi nemeşii cei răi,

Iobăgimea toată plânge.

 

Domnii râd, se veselesc,

Dar fiorul îi petrece.

Ochii Horii nu clipesc

Şi se uită-aşa de rece.

 

Bucuroşi i-aud trosnind

Oasele sub roata cruntă,

Dar pe domni fiori îi prind,

Ochii reci parcă-i înfruntă.(Horia)

 

Durerea mulţimii străpunge spaţiul dealului printr-un vuiet de jale, căruia îi răspund, cu un ecou frăţesc, stâncile şi pădurea munţilor:

Gemu pădurea asta toată,

Că domnii-i prefăcură bradul

În roata ce-l sfărmă turbată

Pe Horea, neînduplecatul

(Eugen Jebeleanu, Poezii şi poeme, E.S.P.L.A.,1961) 

Emoţionantă şi datornică recunoştinţă au fost exprimate, spre cinstirea eroilor, în literatură, căreia i s-au alăturat muzica, pictura şi sculptura, grup creator de arte care dezvăluie generaţiilor, prin veacuri, toată plămada de oase şi sânge a pământului liber pe care îl calcă şi căruia i s-a atribuit, cu dreptate, metafora „Sfânt Altar”.

Simbolic, din neclintirile unei generaţii se nasc neclintirile celor viitoare. Istoria românilor are multe asemenea exemple, în toate treptele existenţei lor.Prin tărie şi prin adâncimea rădăcinilor în pământ, stejarul nu este aplecat sau smuls de furtuni.

De secole, îl bat vânturi, furtuni îl tot frământă,

I-au răsucit tulpina, dar neclintit şi drept,

Pe culmea lui semeaţă, sub creştetul luminii,

Înfruntă apăsarea şi dârz îi ţine piept.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Când pe-nălţimi s-abate un tăietor de lemne,

Copoi colţos – să muşte din trupul lui săcurea,

El cade, dar o mie de rădăcini dau mladă

Şi-n locul lui pe culme s-a ridicat pădurea”

(Vlaicu Bârna, Stejarul, op.cit.,p49)

Personaj de baladă, Horea trăieşte şi colindă munţii prin nepoţi:

„A fost pe-aici odată unul Horea...

Mi se pare însă că mai sunt

Oricari nepoţi prin munte( Mihai Beniuc, A fost odată unul Horea, op.cit.,p.9)

Poetul dă glas hătărârii urmaşilor de a continua lupta, preluând duhul lui Horea în „Vulturul răzbunării”:

Nu are Horea mormânt,

Domnii-l tăiară şi afară-l lăsară.

Un vultur s-a hrănit din trupu-i sfânt

Şi vulturul nu poate să moară.

      Peste creste pribeag,

      Veac după veac,

      Sboară, tot sboară,

      Şi vulturul nu poate să moară.

Domnii visează urât,

O gheară îi strânge de gât.

Un plisc le scobeşte chii, urechile,

S-au prins blestemele, străvechile!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

      Iar sus pe Carpaţi,

      Vulturul povesteşte la fraţi

      Că nu poate să moară,

      Nu poate să moară.

S-adună toţi vulturii stol,

Subt cer se rotesc rotogol

Şi cad viforos peste lume,

Pe Horea să-l răzbune,

Pe Horea să-l răzbune!

Imaginea lui Horea, ca împărat al munţilor este surprinsă, în chip statuar ecvestru, şi de Eminescu:

...Horia pe-un munte falnic stă călare:

O coroană sură munţilor se pare,

 

Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori

Îşi vuiau prin tunet gândurile lor.

 

- Eu am – zise-un tunet -  suflet mare, greu,

Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;

 

- Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,

Dară a lui nume mai mult o să ţie,

 

Nalţi suntem noi munţii – zise-un vechi Carpat –

Dar el e mai mare, că ni-i împărat.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi un stol de vulturi muntele-ncongior,

Cugetând că-i Joe, Dumnezeul lor. (Horea, în Luceafărul, Ed. Ion Creangă, 1980,p115 )

Aron Cotruş invocă duhul lui Horea, făcându-i cunoscută izbânda asupra călăilor, împotriva cărora urmaşii-i continuă lupta cu sufletul întărit de pilda lui:

grofii au crezut că te-au înfrânt

şi te-au închis, pe totdeauna, în mormânt,

dar tu, cât Adealul acesta de mare,

pe-al primejdiei roşu cal călare,

te-ai ridicat peste mormânt, mai dârz, mai tare...

şi te-ai însutit

te-ai inmiit,

necontenit,

ca iobagii-n suflet să te poarte, în lupta lor pe viaţă şi pe moarte...(A.C.grofii au crezut că te-au înfrânt, în Versuri, Ed. Minerva, Buc., 1978, p.417 )

Imperiul a murit, dar eroii trăiesc, pentru că ei nu mor niciodată. Morţi sunt cei ce au ucis:

mort e de mult Iosif împăratul

şi praf alesu-s-a de-mpărăţia lui...

cât vezi pe-aici, de-a lungul şi de-a latul,

e slobod astăzi drumul moţului...(A.C. mort e de mult Iosif împăratul, op.cit.,p.4)

Horia, dormi liniştit...

vreri aspre veghează necontenit

şi-nchid, pentru năluci şi strigoi,

toate drumurile-ntoarcerii-napoi...

(A.C.Horia, dormi liniştit..., op. cit., p.426)

La Alba Iulia , marele adăpost de istorie românească, Horea este cu noi, pentru că Împăratul Robilor trăieşte „cu moartea pre moarte călcând”. ,,Destinul lui a fost să ridice sacrificiul pe cea mai înaltă treaptă, purificându-l prin dârzenie pentru dăinuirea şi veşnicia poporului”, „să transforme suferinţa unui neam în mânie fierbinte”, „să ridice în lumina istoriei nobleţea clasei din care se trăgea” (Ion Lăncrăjan, Cuvânt despre Tansilvania,Ed. Sport-turism,Buc. 1982,p.74, 75, 76)

La Alba Iulia , „Cântecul de moarte-al Horii” străbate din mărturii de cinstire şi pioasă aducere-aminte, puse, ca o replică a biruinţei, faţă în faţă cu sinistre semne ale trecutului, mort în blestemăţie.

Pe poart-a treia din Cetate

Unde cătane-aveau cvartir,

De două veacuri e-un altar

La care vin, cu frunţi plecate,

Nepoţii unui neam martir

Ce-avu o viaţă de Calvar...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Sus...măreţie de statuie...

Jos...celula unui condamnat,

Ca un Hristos bătut în cuie

Şi-n lanţuri grele-nsângerat,

C-a îndrăznit, printr-un tumult,

Să ardă legea de demult,

Să surpe  „ordinea firească”

Din vechea lege nemeşească.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ciudată, sumbră-nperechere

Între trufie şi durere,

Între superba majestate

Şi-un dor nestins de libertate

Al iobăgimii oprimate

Şi umilită-n tot ce sfânt

Mai are omul pe pământ.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

La Alba Iulia-n Cetate,

De cănd se revărsară zorii

Libertăţii câştigate,

Turiştii, grupuri-grupuri, suie

Sus la altarul sub statuie,

Să pun-o floare şi s-asculte

Căntecul de moarte-al Horii,

Înfiorat de doruri multe...(Ioan Cioara, Cu minte şi suflet, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,2009,p.74)

De două veacuri, înfioraţi de această sfântă jertfă, punem florile sufletului acolo unde a curs sângele  martirilor. Şi ne plecăm, şi ne închinăm.

       prof. Georgeta CIOBOTĂ