Ion Luca Caragiale este unul dintre cei mai importanţi scriitori ai României. „Caragiale, alături de Eminescu, Creangă şi Coşbuc sunt cei patru pilaştri care susţin expresia artistică a sufletului românesc” scria Eugen Lovinescu.

Familia Caragiale este adânc implicată în istoria teatrului românesc. Un rol important în viaţa scenei româneşti l-au jucat cei trei fraţi Caragiali: Costache, Iorgu şi Luca (tatăl lui Ion Luca Caragiale) şi soţiile lor Cecilia (a lui Iorgu) şi Calipoi (prima soţie a lui Luca).

Capul familiei, tatăl celor trei fraţi, Ştefan Caragiali, era de origine greacă. A emigrat în România din Turcia şi a devenit credincer la Curtea domnitorului Ioan Gh. Caragea. Fiii săi s-au naturalizat şi în curând au luat parte la viaţa spirituală românească în domeniul teatrului, care începea să se anime după îndelungata asuprire fanariotă.

Luca Caragiali, născut în 1817, tatăl scriitorului, debutează în anul 1846, într-una din comediile fratelui său. Calităţi de actriţă a vădit şi Caliopi, prima soţie a lui Luca. Ea a jucat cu succes roluri de subretă.

Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale (azi I.L. Caragiale), judeţul Dâmboviţa. Mama sa se numea Ecaterina, născută Karaboa, era a doua soţie a lui Luca Caragiali şi provenea din Braşov. Urmează clasele primare şi Şcoala Domnească la Ploieşti în anii 1860-1864 şi următoarele patru clase în particular şi la Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel”din acelaşi oraş în perioada 1864-1868. Între anii 1868 şi 1870 frecventează cursurile Conservatorului din Bucureşti, clasa de declamaţie şi mimică, avându-l ca profesor pe unchiul său,

dramaturgul Costache Caragiali. Îl întâlnim în Bucureşti, fiind foarte tânăr, locuieşte într-o casă în care se mutase un actor, care a fost pentru o vară directorul teatrului. În această perioadă face cunoştinţă, prin intermediul directorului de teatru, cu poetul Mihai Eminescu. Eminescu era sufleor, ceea ce avea să devină şi Caragiale în scurt timp. E interesant că atât poetul Eminescu, cât şi dramaturgul Caragiale şi filosoful Conta,

spiritele directoare ale vieţii culturale româneşti, au activat în tinereţe ca sufleori în diverse trupe de provincie, atât din lipsă de bani, cât şi din dragoste de teatru. Între timp Caragiale şi Eminescu au devenit buni prieteni, având discuţii care durau nopţi în şir „cu nerăbdarea celor 17 ani“.

Această prietenie începută în anii tinereţii, a durat până la moartea poetului, despre care Caragiale a avut numai cuvinte calde, frumoase în mai multe schiţe şi pe care l-a apărat în faţa atacurilor nedrepte, denigratoare. Şi totuşi între Caragiale şi Eminescu a existat o problemă legată de Veronica Micle, clarificată de poet într-o scrisoare din februarie 1882 către Veronica.

În 1870 renunţă la postul de copist pe care îl ocupa la Tribunalul Prahova şi se angajează ca al doilea sufleor şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti. În această perioadă începe să publice în gazetele politice şi umoristice de orientare liberală „Ghimpele”, „Telegraful”, „Asmodeu” şi este girant responsabil la „Alegătorul liberal” (1875-1876) sau corector la „Unirea democratică” (1876-1877).

 Între 1877 şi 1881, colaborează cu articole, reportaje, note sau traduceri la ziarul politic al junimiştilor, „Timpul”, şi tot acum frecventează şedinţele Junimii, iar în revista „Convorbiri literare” îşi va publica, alături de Mihai Eminescu şi Ion Creangă, 

principalele piese de teatru: „O noapte furtunoasă” în 1879, „Conu Leonida de faţă cu reacţiunea” în 1880, „O scrisoare pierdută” în 1885, „D’ale carnavalului” în 1885, „Năpasta” în 1890, adevărate capodopere ale literaturii române şi universale. Tot în „Convorbiri literare” îşi va publica şi piesele de teatru: „Hatmanul Baltag” în 1884, „Soacra” în 1894 şi „Începem” care apare în anul 1909 în „Noua revistă română”. În perioada 1890-1912 Caragiale a publicat sute de nuvele, momente, schiţe, povestiri, anecdote, versuri. Impresionanta sa operă mai cuprinde: notiţe critice, cronici dramatice şi muzicale, articole, discursuri politice, scrisori.

În anul 1879 face prima călătorie în străinătate la Viena , ca invitat al lui Titu Maiorescu. În 1881 este numit revizor şcolar în districtele Suceava şi Neamţ, de unde se mută, la cerere, în 1882, în circumscripţia Argeş-Vâlcea. În această perioadă participă la  „Aniversarea a XXI-a Societăţi Literare Junimea”.

La Iaşi se organizează „banchetul junimiştilor” în 1884. Aici se întâlneşte cu B. Şt. Delavrancea, care-i va deveni prieten apropiat, V. Alecsandri şi Titu Maiorescu. Ca funcţionar la Regia Monopolurilor , în 1884, o cunoaşte pe Maria Constantinescu. Din această relaţie se va naşte Mateiu Ion Caragiale (1885-1936) prozator şi poet. Cea mai valoroasă operă a sa „Craii de Curte Veche”, pentru care a primit premiul Societăţii Scriitorilor din România în 1929.

Ca urmare a marelui renume pe care l-a obţinut prin comediile sale, a fost numit în anul 1888, director al Teatrului Naţional din Bucureşti. „D-l Caragiale, noul director al teatrelor, s-a pus serios pe muncă, e de sperat, şi noi o dorim din suflet, că d-sa va ajunge să aducă ordinea şi dreptatea în Teatrul Naţional”,

scria „Lupta” în 1888. În acea perioadă cei mai cunoscuţi actori ai Teatrului Naţional erau: Aristizza Romanescu, C.I. Nottara, Lucreţia Ştefănescu, Feea Vermont, N. Hagiescu, Grigore Manolescu, D. Mărculescu şi alţii. În această calitate, Caragiale a pus în scenă o singură piesă „Manevre de toamnă”. Marea tragediană a teatrului francez, Sarah Bernhardt a dat mai multe spectacole pe scena Teatrului Naţional, în perioada când Caragiale era director.

În anul 1889 se căsătoreşte cu fiica arhitectului Gaetano Burelly, Alexandrina. În presă au început să apară tot mai multe critici la adresa lui Caragiale privind funcţia sa de director al Teatrului Naţional. În această situaţie Titu Maiorescu, ministrul Cultelor, îi cere lui Caragiale în aprilie 1889, un raport despre „întreaga situaţiune a Teatrului Naţional”. În mai 1899, Caragiale şi-a dat demisia din funcţia de director general al teatrelor şi director al Teatrului Naţional din Bucureşti „o însărcinare atât de ingrată”.

După moarea lui Eminescu în 1889 se implică alături de Titu Maiorescu în vederea ridicării unui măreţ monument de marmură la mormântul marelui poet, pe care l-a regretat enorm.

Tot în cursul anului 1889, apare la Editura Socec primul volum al lui Caragiale, „Teatru”, prefaţat de Titu Maiorescu, prin studiul său din 1885, „Comediile d-lui I.L. Caragiale”.

Dezamăgit de faptul că opera sa „Teatru” nu a fost premiată de Academia Română, „n-a întrunit majoritatea cerută pentru conferirea premiilor, deşi a fost călduros recomandată de o parte a membrilor” (s-a opus B.P. Haşdeu, susţinută de Negruzzi), suferind mult pentru că în aprilie 1891 i-a murit o fetiţă, iar în iulie 1891, pentru pierderea celei de-a a doua fetiţe, Ioana, Caragiale se hotărăşte să plece la Sibiu. A fost chemat de ASTRA, spre a ocupa catedra de Limba română la Şcoala Superioară de Fete, întreţinută din fondurile Asociaţiunii. Este învinuit guvernul că l-a pus pe Caragiale în penibila poziţie de a-şi părăsi patria pentru asigurarea existenţei familiei sale pe meleaguri străine.

În anul 1892 Caragiale a fost numit membru al Ateneului din Bucureşti, împreună cu George Pan, Al. Vlahuţă şi V.A. Urechia. De asemenea, Caragiale a fost cavaler al ordinului „Steaua României”, ofiţer al ordinului „Coroana României” şi  „Bene-Merenti” clasa I.

În 2 iulie 1893 se naşte fiul său Luca Ion Caragiale, poet şi prozator. Cea mai cunoscută lucrare a sa „Nevinovăţiile viclene” a apărut în 1911 în „Viaţa Românească”. A murit la doar 29 de ani. Tot în anul 1893 apare primul număr al ziarului umoristic „Moftul român” sub direcţia lui Caragiale. Judecat după succesul primului număr, i s-a prezis un viitor frumos.

În noiembrie 1893 marele dramaturg a deschis în strada Gabroveni berăria „Caragiale şi Mihalcea”. Şi de această dată este acuzat guvernul  pentru faptul că un scriitor atât de celebru n-a putut trăi „în atmosfera asta de slugi şi de slugarnici”. În urma acestui fapt i se aduc multe jigniri în presă, dar i se i-a şi apărarea: „ce omoară literatura noastră este mai cu seamă nepăsarea burgheză, mai mult decât scriitorii proşti ce se înmulţesc pe fiecare zi”, scria Cincinat Pavelescu.

Opera lui Caragiale editată în mai multe volume, broşuri şi pliante, care împreună cu „Calendarul claponului” în 1878, „Calendarul moftului român” în 1902 şi cu principalele gazete editate singur sau în colaborare „Claponul” în 1877 „Naţiunea română” în 1877, „Bobârnacul” în 1878-1879, „Moftul român” în 1893 şi 1901-1902, „Vatra” în 1884-1903, alcătuiesc cea mai complexă ofertă făcută de un scriitor clasic român circuitelor de difuzare literară şi publicului. În ciuda acestei activităţi prodigioase care ar fi trebuit să-l consacre încă din timpul vieţii lui, Caragiale i s-a refuzat sistematic acreditarea socială sau culturală. Astfel în octombrie 1894, Caragiale pleacă la Buzău pentru a fi mandatar al restaurantului din gară. Şi de această dată comentariile şi criticile îşi fac apariţia în presă. „Adevărul ilustrat” îi ia apărarea, „Caragiale, ca valoare, apropiat de Eminescu, în pofida talentului său de excepţie, nu a reuşit să-şi câştige existenţa din scris, motiv pentru care a devenit berar şi, în ultimul timp, mandatar la gara Buzău”.

În ianuarie 1901 în capitală are loc Jubileul lui Caragiale când maestrul împlineşte 49 de ani şi 25 de ani „de când ţine pana în mână spre bucuria sufletească a întregii inteligenţe româneşti”. În septembrie 1901 a început scandalul prin care C. Al. Ionescu (Caion), un obscur scriitor, îl acuză pe dramaturg că a plagiat „Năpasta” după o dramă ungurească „Nenorocul” de Kemeny Istvan. În acest scandal Caion este susţinut de Al. Macedonschi. În apărarea lui Caragiale s-au aflat: B. Şt. Delavrancea (primar al capitalei în acea perioadă),

T. Maiorescu, Mihai Sadoveanu, C. Mille, N. Iorga, Al. Vlahuţă. Pentru calomnie, Caragiale l-a dat în judecată pe Caion. În urma procesului Caion a fost condamnat la 3 luni de închisoare, 500 lei amendă şi 10.000 lei despăgubiri către Caragiale. „Epoca” în noiembrie 1903 scria „Caragiale a părăsit ieri ţara împreună cu familia. S-a dus în Franţa şi Italia şi o veste dureroasă pentru cei ce-şi dau seama de importanţa faptului, este cu gândul de a nu se mai întoarce înapoi”. În urma acestui fapt în „Viaţa nouă” apărea: „Marele nostru dramaturg, prozatorul fără seamăn, Caragiale, a părăsit ţara plecând în străinătate, la Paris. E dureros, că unul din cei mai sublimi apostoli ai acestei ţări, pleacă scârbit de ingratitudinea noastră, pleacă în străinătate, şi pleacă pentru totdeauna. El pleacă rănit în suflet de nepăsarea noastră, de răutatea şi meschinăriile unora dintre semenii săi”.

În octombrie 1904 apare în presă ştirea că marele dramaturg va părăsi România pentru a se stabili la Berlin. De data aceasta familia Caragiale: marele scriitor, soţia sa Alexandrina, fiii săi Mateiu Ion Caragiale şi Luca Ion Caragiale, împreună cu fiica sa Caterina Caragiale au părăsit definitiv ţara. După plecare, N. Iorga „aprobă auto-exilul lui Caragiale ca semn de protest împotriva unei vieţi corupte la toate palierele societăţii şi ingratitudinea celor de la putere”.

De la Berlin unde continuă să scrie, îmbogăţind literatura română cu câteva din capodoperele ei narative „Kir Ianulea”, „Calul Dracului”, Caragiale surprinde pe toată lumea, făcând cea mai completă şi mai radicală analiză politică a momentului, o adevărată radiografie a societăţii româneşti, în studiul „1907 Din primăvară până-n toamnă”, publicat parţial şi în revista vieneză „Die Zeit”.

În vara anului 1908 se angajează într-o ultimă aventură politică mai importantă, alături de Take Ionescu, liderul Partidului Conservator-Democrat, o formaţiune politică proaspăt înfiinţată, dar şi această experienţă se încheie printr-o decepţie. Tot prin decepţie s-au încheiat şi acţiunile politice ale lui Caragiale cu Partidul Radical din septembrie 1895 şi cu Partidul Conservator din mai 1897.

Tot în această perioadă Caragiale a făcut mai multe vizite în Ardeal şi la Budapesta , unde la redacţia „Luptei”, s-a întâlnit cu pr. dr. Vasile Lucaciu, cu reprezentanţii tinerimii universitare, cu membri ai Societăţii „Petru Maior” şi cu Octavian Goga, aflat în detenţie în Ungaria.

În august 1911 participă la „Serbările de la Blaj ”, prilejuite de Jubileul Societăţii ASTRA, de 50 de ani de la înfiinţare. Aici s-a întâlnit cu Vasile Goldiş, episcopul Miron Cristea, Octavian Goga, Şt. O. Iosif, V. Eftimiu, Nicolae Iorga, Aurel Vlaicu,  fiind plăcut impresionat şi entuziasmat de zborul său.

Cu ocazia împlinirii a 60 de ani, în Bucureşti se organizează „Jubileul Caragiale”, sub înaltul patronaj al Principesei Maria. Scriitorul refuză onorurile tardive pe care i le oferea ţara, după o viaţă întreagă de privaţiuni. La jubileu urmau să participe toate personalităţile din domeniul culturii şi autorităţile statului deoarece se sărbătorea „cel mai mare scriitor român de la Eminescu încoace, Caragiale e un geniu atât românesc, cât şi universal”. Prezenţa lui Caragiale ar fi dat serbării înflăcărarea unei sărbători naţionale. Caragiale, ca şi Eminescu a suferit de nerecunoştinţa ţării căreia i-a lăsat un bogat tezaur de literatură. Printre neîmplinirile lui Caragiale, aşa cum le arăta şi presa la momentul respectiv au fost şi faptul că opera sa a fost refuzată în repetate rânduri de la premiile Academiei Române, nu a reuşit  să ajungă membru al Academiei şi nici deputat cum şi-a dorit.

Ultima vizită pe care o face Caragiale în ţară a fost la 3 mai 1912 în Roman. Pe 22 iunie a sosit de la Berlin telegrama care a produs consternare şi durere în România, moartea lui Caragiale. Scriitorul urma să plece cu o zi înainte spre Bucureşti. Corpul lui Caragiale a fost depus în cavoul cimitirului Schoneberg din Berlin, fiind de faţă familia sa, iar din ţară Delavrancea, C.D. Gherea, Vlahuţă, Dimitrie Gusti, poetul Cerna, Ivaşcu, secretar de Legaţie la Berlin şi studenţimea română din Berlin.

Peste 6 luni, în noiembrie 1912 Caragiale a fost adus în ţară şi înmormântat în cimitirul Bellu. „Lumina” scria „pierderea lui însă trebuie să fie ceasul remuşcării naţionale a unui popor care n-a iubit şi n-a răsplătit pe Caragiale pentru iubirea şi devotamentul cu care ilustrul dramaturg i-a închinat talentul şi munca, el care n-a avut nici măcar mângâierea să moară sub cerul patriei lui”. Adevărul este că poporul l-a iubit pe Caragiale, în mod special tineretul, el n-a fost iubit de putere şi în mod deosebit de cei din cercul puterii care s-au regăsit în opera lui.

Caragiale este omagiat anual în Alba Iulia, la bustul său aflat pe Aleea Scriitorilor, lângă Casa de Cultură a Studenţilor numită cândva „I.L. Caragiale”. Pe frontispiciul clădirii era scris un citat al lui Caragiale. „Un popor fără steag de cultură este o gloată, nu o oaste”. Între timp, acest important citat, a dispărut şi acum este momentul pentru a se face toate demersurile pentru reapariţia importantului citat.

Prima emisiune filatelică dedicată lui Caragiale a apărut în 1952, 28 ianuarie, „Centenarul naşterii lui I.L. Caragiale” şi este formată din patru mărci poştale. Emisiunea a fost pregătită înainte de reforma monetară şi din această cauză a apărut cu supratipar. Pe cele patru mărci poştale apar: afişul manifestărilor centenarului, portretul scriitorului, scenă din „O scrisoare pierdută” şi momentul „1907”. Tirajul emisiunii este de 4.000.000 serii.

În anul 1952, 6 aprilie, emisiunea filatelică „Centenarul naşterii lui I. L. Caragiale” a fost reeditată, fără supratipar, formată din trei mărci poştale, nu mai apare scena din „O scrisoare pierdută”. Tirajul emisiunii este de 1.000.000 serii.

În anul 1953, 24 ianuarie a fost pusă în circulaţie emisiunea filatelică „Centenarul Teatrului Naţional”. Pe timbrul cu valoarea nominală de 55 bani apar fondatorii Teatrului Naţional: Matei Milla, Costache Caragiali, unchiul şi profesorul dramaturgului, Aristizza Romanescu, actriţă. Tirajul emisiunii este de 2.000.000 timbre.

În anul 1960, 20 ianuarie a fost pusă în circulaţie emisiunea filatelică „Scriitori Români” formată din 6 mărci poştale. Pe timbrul cu valoarea nominală de 40 bani apare I.L. Caragiale. Tirajul emisiunii este de 1.000.000 serii.

În anul 1962, 9 iunie a fost pusă în circulaţie emisiunea filatelică „Aniversări Culturale” formată din trei mărci poştale şi o coliţă dantelată. Pe timbrul cu valoarea nominală de 55 bani apare I.L. Caragiale. Pe timbrul coliţei apare marele dramaturg, iar pe manşeta coliţei înscrisul „50 ani de la moarte” şi diferite publicaţii de-a lui Caragiale. Tirajul seriei este de 1.000.000, iar al coliţei de 100.00 bucăţi.

În anul 1977, 10 iunie a fost pusă în circulaţie emisiunea filatelică „Aniversări”, formată din patru mărci poştale. Pe timbrul cu valoarea nominală de 55 bani apare I.L. Caragiale. Tirajul emisiunii este de 200.000 serii.

În anul 1983, 27 februarie a fost pusă în circulaţie emisiunea filatelică „Interpreţi vestiţi ai Teatrului Românesc”, formată din 8 mărci poştale. Pe timbrul cu valoarea nominală de 1,50 lei apare actriţa Aristizza Romanescu, iar pe timbrul cu valoarea nominală de 4 lei apare Ion Brezeau în piesa „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale. Tirajul emisiunii este de 250.000 serii.

În anul 1985, 29 martie a fost pusă în circulaţie emisiunea filatelică „Aniversări - Comemorări”, formată din 6 mărci poştale. Pe timbrul cu valoarea nominală de 2 lei apare Mateiu Ion Caragiale, fiul cel mare al dramaturgului. Tirajul emisiunii este de 200.000 serii.

În anul 2002, 15 iulie a fost pusă în circulaţie emisiunea filatelică „Ziua Mărcii Poştale Româneşti”, formată din două timbre, având fiecare valoarea nominală de 10.000 lei. Pe un timbru apare I.L. Caragiale, 120 de ani de la naştere, iar pe celălalt timbru apare clădirea Teatrului Naţional din Bucureşti - 150 de ani. Tirajul emisiunii este de 320.000 serii.

În anul 2005, 1 iulie a fost pusă în circulaţie emisiunea filatelică „Leul nou”, formată din 20 de mărci poştale. Timbrele cu valoarea nominală de 1,60 lei prezintă bancnota de 100 lei, faţă şi revers, pe care apar I.L. Caragiale şi clădirea Teatrului Naţional. Tirajul emisiunii este de 328.750 serii.

Toate mărcile poştale realizate şi dedicate lui I.L. Caragiale, precum şi cărţile poştale, ilustratele (vederile), cărţile poştale maxime, întregurile poştale, plicurile speciale, ştampilele speciale şi ocazionale fac obiectul colecţionării şi întocmirii de exponate filatelice.

De o mare valoare filatelică este şi corespondenţa poştală ce a aparţinut lui I.L. Caragiale.

       Ioan GALDEA