Ion
Luca Caragiale este unul dintre cei mai importanţi scriitori ai României.
„Caragiale, alături de Eminescu, Creangă şi Coşbuc
sunt cei patru pilaştri care susţin expresia artistică a
sufletului românesc” scria Eugen Lovinescu.
Familia
Caragiale este adânc implicată în istoria teatrului românesc. Un
rol important în viaţa scenei româneşti l-au jucat cei trei
fraţi Caragiali: Costache, Iorgu şi Luca (tatăl lui Ion
Luca Caragiale) şi soţiile lor Cecilia (a lui Iorgu) şi
Calipoi (prima soţie a lui Luca).
Capul
familiei, tatăl celor trei fraţi, Ştefan Caragiali, era de
origine greacă. A emigrat în România din Turcia şi a devenit
credincer
la
Curtea
domnitorului Ioan Gh. Caragea. Fiii săi s-au naturalizat şi în
curând au luat parte la viaţa spirituală românească în
domeniul teatrului, care începea să se anime după îndelungata
asuprire fanariotă.
Luca
Caragiali, născut în 1817, tatăl scriitorului, debutează
în anul 1846, într-una din comediile fratelui său. Calităţi
de actriţă a vădit şi Caliopi, prima soţie a lui
Luca. Ea a jucat cu succes roluri de subretă.
Ion
Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale
(azi I.L. Caragiale), judeţul Dâmboviţa. Mama sa se numea
Ecaterina, născută Karaboa, era a doua soţie a lui Luca
Caragiali şi provenea din Braşov. Urmează clasele primare
şi Şcoala Domnească
la
Ploieşti
în anii 1860-1864 şi următoarele patru clase în particular
şi
la
Gimnaziul
„Sfinţii Petru şi Pavel”din acelaşi oraş în
perioada 1864-1868. Între anii 1868 şi 1870 frecventează
cursurile Conservatorului din Bucureşti, clasa de declamaţie
şi mimică, avându-l ca profesor pe unchiul său,
dramaturgul
Costache Caragiali. Îl întâlnim în Bucureşti, fiind foarte tânăr,
locuieşte într-o casă în care se mutase un actor, care a fost
pentru o vară directorul teatrului. În această perioadă
face cunoştinţă, prin intermediul directorului de teatru,
cu poetul Mihai Eminescu. Eminescu era sufleor, ceea ce avea să devină
şi Caragiale în scurt timp. E interesant că atât poetul
Eminescu, cât şi dramaturgul Caragiale şi filosoful Conta,

spiritele
directoare ale vieţii culturale româneşti, au activat în
tinereţe ca sufleori în diverse trupe de provincie, atât din lipsă
de bani, cât şi din dragoste de teatru. Între timp Caragiale şi
Eminescu au devenit buni prieteni, având discuţii care durau nopţi
în şir „cu nerăbdarea celor 17 ani“.
Această
prietenie începută în anii tinereţii, a durat până la
moartea poetului, despre care Caragiale a avut numai cuvinte calde,
frumoase în mai multe schiţe şi pe care l-a apărat în faţa
atacurilor nedrepte, denigratoare. Şi totuşi între Caragiale
şi Eminescu a existat o problemă legată de Veronica Micle,
clarificată de poet într-o scrisoare din februarie 1882 către
Veronica.
În
1870 renunţă la postul de copist pe care îl ocupa
la
Tribunalul Prahova
şi se angajează ca al doilea sufleor şi copist
la
Teatrul Naţional
din Bucureşti. În această perioadă începe să publice
în gazetele politice şi umoristice de orientare liberală
„Ghimpele”, „Telegraful”, „Asmodeu” şi este girant
responsabil la „Alegătorul liberal” (1875-1876) sau corector la
„Unirea democratică” (1876-1877).
Între
1877 şi 1881, colaborează cu articole, reportaje, note sau
traduceri la ziarul politic al junimiştilor, „Timpul”, şi
tot acum frecventează şedinţele Junimii, iar în revista
„Convorbiri literare” îşi va publica, alături de Mihai
Eminescu şi Ion Creangă,
principalele
piese de teatru: „O noapte furtunoasă” în 1879, „Conu Leonida
de faţă cu reacţiunea” în 1880, „O scrisoare pierdută”
în 1885, „D’ale carnavalului” în 1885, „Năpasta” în
1890, adevărate capodopere ale literaturii române şi
universale. Tot în „Convorbiri literare” îşi va publica şi
piesele de teatru: „Hatmanul Baltag” în 1884, „Soacra” în 1894
şi „Începem” care apare în anul 1909 în „Noua revistă
română”. În perioada 1890-1912 Caragiale a publicat sute de
nuvele, momente, schiţe, povestiri, anecdote, versuri. Impresionanta
sa operă mai cuprinde: notiţe critice, cronici dramatice şi
muzicale, articole, discursuri politice, scrisori.
În
anul 1879 face prima călătorie în străinătate
la
Viena
,
ca invitat al lui Titu Maiorescu. În 1881 este numit revizor şcolar
în districtele Suceava şi Neamţ, de unde se mută, la
cerere, în 1882, în circumscripţia Argeş-Vâlcea. În această
perioadă participă la „Aniversarea
a XXI-a Societăţi Literare Junimea”.
La
Iaşi
se organizează „banchetul junimiştilor” în 1884. Aici se întâlneşte
cu B. Şt. Delavrancea, care-i va deveni prieten apropiat, V.
Alecsandri şi Titu Maiorescu. Ca
funcţionar
la
Regia Monopolurilor
,
în 1884, o cunoaşte pe Maria Constantinescu. Din
această relaţie se va naşte Mateiu Ion Caragiale
(1885-1936) prozator şi poet. Cea mai valoroasă operă a sa
„Craii de Curte Veche”, pentru care a primit premiul Societăţii
Scriitorilor din România în 1929.
Ca
urmare a marelui renume pe care l-a obţinut prin comediile sale, a
fost numit în anul 1888, director al Teatrului Naţional din Bucureşti.
„D-l Caragiale, noul director al teatrelor, s-a pus serios pe muncă,
e de sperat, şi noi o dorim din suflet, că d-sa va ajunge să
aducă ordinea şi dreptatea în Teatrul Naţional”,

scria
„Lupta” în 1888. În acea perioadă cei mai cunoscuţi actori
ai Teatrului Naţional erau: Aristizza Romanescu, C.I. Nottara, Lucreţia
Ştefănescu, Feea Vermont, N. Hagiescu, Grigore Manolescu, D. Mărculescu
şi alţii. În această calitate, Caragiale a pus în scenă
o singură piesă „Manevre de toamnă”. Marea tragediană
a teatrului francez, Sarah Bernhardt a dat mai multe spectacole pe scena
Teatrului Naţional, în perioada când Caragiale era director.
În
anul 1889 se căsătoreşte cu fiica arhitectului Gaetano
Burelly, Alexandrina. În presă au început să apară tot
mai multe critici la adresa lui Caragiale privind funcţia sa de
director al Teatrului Naţional. În această situaţie Titu
Maiorescu, ministrul Cultelor, îi cere lui Caragiale în aprilie 1889, un
raport despre „întreaga situaţiune a Teatrului Naţional”.
În mai 1899, Caragiale şi-a dat demisia din funcţia de director
general al teatrelor şi director al Teatrului Naţional din
Bucureşti „o însărcinare atât de ingrată”.
După
moarea lui Eminescu în 1889 se implică alături de Titu
Maiorescu în vederea ridicării unui măreţ monument de
marmură la mormântul marelui poet, pe care l-a regretat enorm.

Tot
în cursul anului 1889, apare
la
Editura Socec
primul volum al lui Caragiale, „Teatru”, prefaţat de Titu
Maiorescu, prin studiul său din 1885, „Comediile d-lui I.L.
Caragiale”.
Dezamăgit
de faptul că opera sa „Teatru” nu a fost premiată de
Academia Română, „n-a întrunit majoritatea cerută pentru
conferirea premiilor, deşi a fost călduros recomandată de o
parte a membrilor” (s-a opus B.P. Haşdeu, susţinută de
Negruzzi), suferind mult pentru că în aprilie 1891 i-a murit o fetiţă,
iar în iulie 1891, pentru pierderea celei de-a a doua fetiţe, Ioana,
Caragiale se hotărăşte să plece
la
Sibiu. A
fost chemat de ASTRA, spre a ocupa catedra de Limba română la Şcoala
Superioară de Fete, întreţinută din fondurile Asociaţiunii.
Este învinuit guvernul că l-a pus pe Caragiale în penibila poziţie
de a-şi părăsi patria pentru asigurarea existenţei
familiei sale pe meleaguri străine.
În
anul 1892 Caragiale a fost numit membru al Ateneului din Bucureşti,
împreună cu George Pan, Al. Vlahuţă şi V.A. Urechia.
De asemenea, Caragiale a fost cavaler al ordinului „Steaua României”,
ofiţer al ordinului „Coroana României” şi
„Bene-Merenti” clasa I.
În
2 iulie 1893 se naşte fiul său Luca Ion Caragiale, poet şi
prozator. Cea mai cunoscută lucrare a sa „Nevinovăţiile
viclene” a apărut în 1911 în „Viaţa Românească”. A
murit la doar 29 de ani. Tot în anul 1893 apare primul număr al
ziarului umoristic „Moftul român” sub direcţia lui Caragiale.
Judecat după succesul primului număr, i s-a prezis un viitor
frumos.
În
noiembrie 1893 marele dramaturg a deschis în strada Gabroveni berăria
„Caragiale şi Mihalcea”. Şi de această dată este
acuzat guvernul pentru faptul
că un scriitor atât de celebru n-a putut trăi „în atmosfera
asta de slugi şi de slugarnici”. În urma acestui fapt i se aduc
multe jigniri în presă, dar i se i-a şi apărarea: „ce
omoară literatura noastră este mai cu seamă nepăsarea
burgheză, mai mult decât scriitorii proşti ce se înmulţesc
pe fiecare zi”, scria Cincinat Pavelescu.
Opera
lui Caragiale editată în mai multe volume, broşuri şi
pliante, care împreună cu „Calendarul claponului” în 1878,
„Calendarul moftului român” în 1902 şi cu principalele gazete
editate singur sau în colaborare „Claponul” în 1877 „Naţiunea
română” în 1877, „Bobârnacul” în 1878-1879, „Moftul român”
în 1893 şi 1901-1902, „Vatra” în 1884-1903, alcătuiesc cea
mai complexă ofertă făcută de un scriitor clasic român
circuitelor de difuzare literară şi publicului. În ciuda
acestei activităţi prodigioase care ar fi trebuit să-l
consacre încă din timpul vieţii lui, Caragiale i s-a refuzat
sistematic acreditarea socială sau culturală. Astfel în
octombrie 1894, Caragiale pleacă
la
Buzău
pentru a fi mandatar al restaurantului din gară. Şi de această
dată comentariile şi criticile îşi fac apariţia în
presă. „Adevărul ilustrat” îi ia apărarea, „Caragiale,
ca valoare, apropiat de Eminescu, în pofida talentului său de excepţie,
nu a reuşit să-şi câştige existenţa din scris,
motiv pentru care a devenit berar şi, în ultimul timp, mandatar la
gara Buzău”.
În
ianuarie 1901 în capitală are loc Jubileul lui Caragiale când
maestrul împlineşte 49 de ani şi 25 de ani „de când ţine
pana în mână spre bucuria sufletească a întregii inteligenţe
româneşti”. În septembrie
1901
a
început scandalul prin care C. Al. Ionescu (Caion), un obscur scriitor,
îl acuză pe dramaturg că a plagiat „Năpasta” după
o dramă ungurească „Nenorocul” de Kemeny Istvan. În acest
scandal Caion este susţinut de Al. Macedonschi. În apărarea lui
Caragiale s-au aflat: B. Şt. Delavrancea (primar al capitalei în
acea perioadă),

T.
Maiorescu, Mihai Sadoveanu, C. Mille, N. Iorga, Al. Vlahuţă.
Pentru calomnie, Caragiale l-a dat în judecată pe Caion. În urma
procesului Caion a fost condamnat la 3 luni de închisoare, 500 lei amendă
şi 10.000 lei despăgubiri către Caragiale. „Epoca” în
noiembrie 1903 scria „Caragiale a părăsit ieri ţara împreună
cu familia. S-a dus în Franţa şi Italia şi o veste
dureroasă pentru cei ce-şi dau seama de importanţa
faptului, este cu gândul de a nu se mai întoarce înapoi”. În urma
acestui fapt în „Viaţa nouă” apărea: „Marele nostru
dramaturg, prozatorul fără seamăn, Caragiale, a părăsit
ţara plecând în străinătate,
la
Paris. E
dureros, că unul din cei mai sublimi apostoli ai acestei ţări,
pleacă scârbit de ingratitudinea noastră, pleacă în străinătate,
şi pleacă pentru totdeauna. El pleacă rănit în suflet
de nepăsarea noastră, de răutatea şi meschinăriile
unora dintre semenii săi”.
În
octombrie 1904 apare în presă ştirea că marele dramaturg
va părăsi România pentru a se stabili
la
Berlin. De
data aceasta familia Caragiale: marele scriitor, soţia sa
Alexandrina, fiii săi Mateiu Ion Caragiale şi Luca Ion Caragiale,
împreună cu fiica sa Caterina Caragiale au părăsit
definitiv ţara. După plecare, N. Iorga „aprobă
auto-exilul lui Caragiale ca semn de protest împotriva unei vieţi
corupte la toate palierele societăţii şi ingratitudinea
celor de la putere”.
De
la
Berlin
unde continuă să scrie, îmbogăţind literatura română
cu câteva din capodoperele ei narative „Kir Ianulea”, „Calul
Dracului”, Caragiale surprinde pe toată lumea, făcând cea mai
completă şi mai radicală analiză politică a
momentului, o adevărată radiografie a societăţii româneşti,
în studiul „1907 Din primăvară până-n toamnă”,
publicat parţial şi în revista vieneză „Die Zeit”.
În
vara anului 1908 se angajează într-o ultimă aventură
politică mai importantă, alături de Take Ionescu, liderul
Partidului Conservator-Democrat, o formaţiune politică proaspăt
înfiinţată, dar şi această experienţă se încheie
printr-o decepţie. Tot prin decepţie s-au încheiat şi acţiunile
politice ale lui Caragiale cu Partidul Radical din septembrie 1895 şi
cu Partidul Conservator din mai 1897.
Tot
în această perioadă Caragiale a făcut mai multe vizite în
Ardeal şi
la
Budapesta
,
unde la redacţia „Luptei”, s-a întâlnit cu pr. dr. Vasile
Lucaciu, cu reprezentanţii tinerimii universitare, cu membri ai
Societăţii „Petru Maior” şi cu Octavian Goga, aflat în
detenţie în Ungaria.
În
august 1911 participă la „Serbările de
la
Blaj
”,
prilejuite de Jubileul Societăţii ASTRA, de 50 de ani de la înfiinţare.
Aici s-a întâlnit cu Vasile Goldiş, episcopul Miron Cristea,
Octavian Goga, Şt. O. Iosif, V. Eftimiu, Nicolae Iorga, Aurel Vlaicu,
fiind plăcut impresionat şi entuziasmat de zborul său.
Cu
ocazia împlinirii a 60 de ani, în Bucureşti se organizează
„Jubileul Caragiale”, sub înaltul patronaj al Principesei Maria.
Scriitorul refuză onorurile tardive pe care i le oferea ţara,
după o viaţă întreagă de privaţiuni. La jubileu
urmau să participe toate personalităţile din domeniul
culturii şi autorităţile statului deoarece se sărbătorea
„cel mai mare scriitor român de
la
Eminescu
încoace, Caragiale e un geniu atât românesc, cât şi universal”.
Prezenţa lui Caragiale ar fi dat serbării înflăcărarea
unei sărbători naţionale. Caragiale, ca şi Eminescu a
suferit de nerecunoştinţa ţării căreia i-a lăsat
un bogat tezaur de literatură. Printre neîmplinirile lui Caragiale,
aşa cum le arăta şi presa la momentul respectiv au fost
şi faptul că opera sa a fost refuzată în repetate rânduri
de la premiile Academiei Române, nu a reuşit
să ajungă membru al Academiei şi nici deputat cum
şi-a dorit.
Ultima
vizită pe care o face Caragiale în ţară a fost la 3 mai
1912 în Roman. Pe 22 iunie a sosit de
la
Berlin
telegrama care a produs consternare şi durere în România, moartea
lui Caragiale. Scriitorul urma să plece cu o zi înainte spre Bucureşti.
Corpul lui Caragiale a fost depus în cavoul cimitirului Schoneberg din
Berlin, fiind de faţă familia sa, iar din ţară
Delavrancea, C.D. Gherea, Vlahuţă, Dimitrie Gusti, poetul Cerna,
Ivaşcu, secretar de Legaţie
la
Berlin
şi studenţimea română din Berlin.
Peste
6 luni, în noiembrie 1912 Caragiale a fost adus în ţară şi
înmormântat în cimitirul Bellu. „Lumina” scria „pierderea lui însă
trebuie să fie ceasul remuşcării naţionale a unui
popor care n-a iubit şi n-a răsplătit pe Caragiale pentru
iubirea şi devotamentul cu care ilustrul dramaturg i-a închinat
talentul şi munca, el care n-a avut nici măcar mângâierea să
moară sub cerul patriei lui”. Adevărul este că poporul
l-a iubit pe Caragiale, în mod special tineretul, el n-a fost iubit de
putere şi în mod deosebit de cei din cercul puterii care s-au regăsit
în opera lui.
Caragiale
este omagiat anual în Alba Iulia, la bustul său aflat pe Aleea
Scriitorilor, lângă Casa de Cultură a Studenţilor numită
cândva „I.L. Caragiale”. Pe frontispiciul clădirii era scris un
citat al lui Caragiale. „Un popor fără steag de cultură
este o gloată, nu o oaste”. Între timp, acest important citat, a
dispărut şi acum este momentul pentru a se face toate
demersurile pentru reapariţia importantului citat.
Prima
emisiune filatelică dedicată lui Caragiale a apărut în
1952, 28 ianuarie, „Centenarul naşterii lui I.L. Caragiale”
şi este formată din patru mărci poştale. Emisiunea a
fost pregătită înainte de reforma monetară şi din
această cauză a apărut cu supratipar. Pe cele patru mărci
poştale apar: afişul manifestărilor centenarului, portretul
scriitorului, scenă din „O scrisoare pierdută” şi
momentul „1907”. Tirajul emisiunii este de 4.000.000 serii.
În
anul 1952, 6 aprilie, emisiunea filatelică „Centenarul naşterii
lui I. L. Caragiale” a fost reeditată, fără supratipar,
formată din trei mărci poştale, nu mai apare scena din „O
scrisoare pierdută”. Tirajul emisiunii este de 1.000.000 serii.
În
anul 1953, 24 ianuarie a fost pusă în circulaţie emisiunea
filatelică „Centenarul Teatrului Naţional”. Pe timbrul cu
valoarea nominală de 55 bani apar fondatorii Teatrului Naţional:
Matei Milla, Costache Caragiali, unchiul şi profesorul dramaturgului,
Aristizza Romanescu, actriţă. Tirajul emisiunii este de
2.000.000 timbre.
În
anul 1960, 20 ianuarie a fost pusă în circulaţie emisiunea
filatelică „Scriitori Români” formată din 6 mărci poştale.
Pe timbrul cu valoarea nominală de 40 bani apare I.L. Caragiale.
Tirajul emisiunii este de 1.000.000 serii.
În
anul 1962, 9 iunie a fost pusă în circulaţie emisiunea
filatelică „Aniversări Culturale” formată din trei mărci
poştale şi o coliţă dantelată. Pe timbrul cu
valoarea nominală de 55 bani apare I.L. Caragiale. Pe timbrul coliţei
apare marele dramaturg, iar pe manşeta coliţei înscrisul „50
ani de la moarte” şi diferite publicaţii de-a lui Caragiale.
Tirajul seriei este de 1.000.000, iar al coliţei de 100.00 bucăţi.
În
anul 1977, 10 iunie a fost pusă în circulaţie emisiunea
filatelică „Aniversări”, formată din patru mărci
poştale. Pe timbrul cu valoarea nominală de 55 bani apare I.L.
Caragiale. Tirajul emisiunii este de 200.000 serii.
În
anul 1983, 27 februarie a fost pusă în circulaţie emisiunea
filatelică „Interpreţi vestiţi ai Teatrului Românesc”,
formată din 8 mărci poştale. Pe timbrul cu valoarea nominală
de 1,50 lei apare actriţa Aristizza Romanescu, iar pe timbrul cu
valoarea nominală de 4 lei apare Ion Brezeau în piesa „O scrisoare
pierdută” de I.L. Caragiale. Tirajul emisiunii este de 250.000
serii.
În
anul 1985, 29 martie a fost pusă în circulaţie emisiunea
filatelică „Aniversări - Comemorări”, formată din
6 mărci poştale. Pe timbrul cu valoarea nominală de 2 lei
apare Mateiu Ion Caragiale, fiul cel mare al dramaturgului. Tirajul
emisiunii este de 200.000 serii.
În
anul 2002, 15 iulie a fost pusă în circulaţie emisiunea
filatelică „Ziua Mărcii Poştale Româneşti”,
formată din două timbre, având fiecare valoarea nominală
de 10.000 lei. Pe un timbru apare I.L. Caragiale, 120 de ani de la naştere,
iar pe celălalt timbru apare clădirea Teatrului Naţional
din Bucureşti - 150 de ani. Tirajul emisiunii este de 320.000 serii.
În
anul 2005, 1 iulie a fost pusă în circulaţie emisiunea
filatelică „Leul nou”, formată din 20 de mărci poştale.
Timbrele cu valoarea nominală de 1,60 lei prezintă bancnota de
100 lei, faţă şi revers, pe care apar I.L. Caragiale şi
clădirea Teatrului Naţional. Tirajul emisiunii este de 328.750
serii.
Toate
mărcile poştale realizate şi dedicate lui I.L. Caragiale,
precum şi cărţile poştale, ilustratele (vederile), cărţile
poştale maxime, întregurile poştale, plicurile speciale, ştampilele
speciale şi ocazionale fac obiectul colecţionării şi
întocmirii de exponate filatelice.
De
o mare valoare filatelică este şi corespondenţa poştală
ce a aparţinut lui I.L. Caragiale.
Ioan GALDEA
|
|