Unde se duc poeţii când nu mai sunt lângă noi? Poate lângă Dumnezeul poeţilor, în raiul verbului aprins, în zenitul metaforei mustind de sensuri, spre vreo constelaţie în care armonia şi muzica stihurilor se revarsă ca un palid ecou până la noi... Ce rămâne în urma poeţilor, când se duc pe cea lume şi nu mai sunt cu noi? Praf de stele, amintiri, versuri răzleţe, poezii, uneori o carte întreagă de versuri ori, în cele mai fericite cazuri, o întreagă operă, amintiri... noian de amintiri şi urmaşii lor. Care, cum. Unii preocupaţi să stârnească frumos aducerea aminte, încercând să se ridice la înălţimea aşteptărilor noastre... Căci asta e, noi avem aşteptări, ne dorim ca memoria poetului să fie nemaculată de vreun cuvânt nepotrivit, de vreun gest nemăsurat. Iar istoria literaturii nu e chiar aşa plină de exemple de urmaşi care au făcut eforturi să mulţumească aşteptările marelui public, cel pentru care a ars - torţă poetul, ci mai degrabă de întristătoare şiruri de dezamăgiri... Cea mai mare dezamăgire - urmaşii lui Eminescu! Puţini, câţi au fost din familiile risipite ale fraţilor, verilor, nepoţilor, nu au părut nici o clipă conştienţi de ce uriaşă menire ar fi putut avea, apărând memoria geniului culturii naţionale, fructificând opera, păstrând neatinse toate vestigiile...

E grea moştenirea unui poet! Cred că povara imaginii pe care o păstrează generaţii în şir poate copleşi, poate îndemna la căderea în păcat. Tocmai de aia trebuie făcut cât mai des recurs la amintirea clară a personalităţii poetului. Iar Grigore Vieru a fost o uriaşă personalitate a timpului său, fie că unii nu vor să o recunoască. Omul, cu nevoi puţine, aproape fără interes de cele materiale, dorindu-şi să aibă cât să nu sufere ai lui că nu au, fără turnurile de burjui ale multora dintre contemporanii mai puţin poeţi - nu a avut maşină, nici case de vacanţă, nici haine de firmă, nici măcar vreun stilou de marcă, oricum l-ar fi dăruit sau rătăcit, căci nu punea preţ pe lucruri. De un bun simţ rar. Cu o cultură de care niciodată nu a făcut paradă, cu idei născute din lecturi dintre cele mai diverse, pe care le puteai afla doar în discuţii private şi doar dacă reuşeai să te apropii suficient de inima lui, Vieru era un suflet rar, dăruit de Dumnezeu nu doar cu harul poeziei, ci şi cu acela al iubirii şi mai ales al iertării. Nu ştia să urască, nu putea, nu invidia. Vicii puţine, mărunte, de neluat în seamă - ca orice om, căci nu era sfânt, ci om, chiar dacă pentru noi apare ca un arhanghel al Basarabiei şi al românimii risipită-n patru zări de nevoi şi suferinţe. Puţine lucruri îl supărau - primul dintre acestea, impostura! Poate şi pentru că era incapabil să o înţeleagă. Discret, exagerat de discret. Mergea aproape plutind, de parcă şi-ar fi dorit ca paşii săi să nu tulbure somnul celor de sub pământ, râdea măsurat, (deşi, pentru cei care îl cunosc mai puţin, mărturisesc aici: avea un teribil simţ al umorului şi un har grozav în spusul anecdotelor!), vorbea cu glas molcom, ştia că tonurile înalte sunt doar ale celor care nu au argumente! Vorbea cu miez, cu sens, lăsa bătutul câmpilor în grija altora, ştia să fie autentic şi când se bucura şi când suferea, cabotinismul pur şi simplu nu intra în structura sa. Era sincer preocupat de ceea ce putea face el pentru ţară şi neam şi deloc interesat de ceea ce ar fi putut să-i dea lui ţara şi neamul - din acest punct de vedere era, dacă vorbele vor fi fost ale preşedintelui american, în acelaşi gând cu John Fritzgerald Kenedy. Şi, cu siguranţă, la fel ca şi citatul lider al Statelor Unite - şi al lumii, poate -, avea aceeaşi forţă de a însufleţi masele, aceeaşi priză la popor - de aici multe dintre geloziile literare şi nu numai, stârnite de Grigore! Cu mâinile lui subţiratice, parcă ieşite dintr-o străveche icoană bizantină, păstrată în colţul casei mamei, cu glasul lin şi timbrul cald al vocii, cu ochii scăldaţi de o lumină uşor nepământeană - privea către toţi şi parcă la fiecare - poetul ştia să ajungă la sufletul mulţimii, să o facă să vibreze ca o unică fiinţă - de acest lucru s-a prins repede şi puterea roşie, comunistă de sorginte kaghebisto-stalinistă, drapată în falduri noi. Doar că încercările lor de a-l face urât în ochii lumii, cu toate scornelile şi mizeriile inventate, erau lamentabile şi atât de lesne de aruncat în derizoriu de cel dintâi vers şoptit de poet în faţa lumii.

Pe Grigore Vieru îl iubea lumea pentru că îl simţeau de-al lor: nesofisticat, adevărat, modest, ca orice om din popor. Din poporul român. La Chişinău ori Pererita. la Vârşet - în Serbia, ori la Seehedin în Ungaria, la Alba Iulia ori Galaţi, în Italia ori America, Grigore Vieru era al poporului. Tocmai de aceea moştenirea lui e grea, iar urmaşii fi-vor nevoiţi să se poarte după chipul şi asemănarea sa, pentru ca să poată face faţă comparaţiei cu modelul atât de viu în amintirea românităţii. Orice stridenţă, un gest nelalocul lui, fie cât de mic, e receptat ca o nefirească abatere de la testamentul moral lăsat de poet. Sigur, nu sunt şcoli în care să înveţi să fii urmaş de poet naţional, văduvă, copil, nepot... iar exemplele de bravi urmaşi nu sunt nici ele prea multe, îmi vine în minte, totuşi, un nume: Dorly Blaga. La rubrica „aşa da!”, desigur, căci la „aşa nu!” am putea scrie până mâine.

Dar cât de grea ar fi moştenirea lui Grigore Vieru, şi urmaşii şi poporul trebuie să ştie să o ducă cu demnitate, să-i ţină idealurile şi principiile vii. Căci numai poetul a murit, cu trupul. Sufletul, opera lui, modelul uman şi amintirea ne rămân pe vecie.

      CRISTIANA CRĂCIUN