România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Ziua Naţională pusă la târguială

 

 

“Credeţi că 1 Decembrie trebuie să rămână ziua României?”

“Merită evenimentele petrecute la 1 Decembrie 1918 să fie sărbătorite ca fiind cele mai însemnate din istoria României şi să fie celebrate ca atare?

“Ce însemnătate şi ce mesaj mai are Marea Unire pentru noi, cei de azi?

“Ce însemnătate şi ce mesaj mai are România Mare pentru noi, cei de azi?

Aceste întrebări sunt formulate de domnul Ilarion Ţiu în Jurnalul Naţional din 5 noiembrie 2010, p. 5. Domnia sa aşteaptă opinii, răspunsuri şi comentarii: “Sunt invitaţi să-şi spună părerea istoricii, personalităţile publice, artiştii, dar şi cititorii ziarului nostru” – spune mai departe numitul în cauză.

Părerea unui cititor simplu revoltat, dar care îşi păstrează echilibrul, este ca acest individ să se interneze de urgenţă într-un ospiciu, acolo unde alienaţii sunt supravegheaţi îndeaproape de specialişti în demenţă. Şi aceasta cât mai urgent! În cămaşa de forţă nu poate fi băgat, pentru că se poate interpreta ca act nedemocratic asupra presei libere.

Este interesant de aflat ce înţelege această persoană prin “noi, cei de azi”. Dacă aceştia sunt tinerii care au în preocupările lor un gând pentru încropirea unui rost de viaţă – muncă, o casă, o familie – cu care să se înscrie în cursul normal al societăţii, atunci aceştia merită stimă şi respect, merită a li se asculta motivul acestei orientări. Dar, dacă “noi, cei de azi” sunt tinerele dezgolite scălambându-se prin speluncile Bucureştiului, sub zgâiala unor ameţiţi de droguri şi băutură, atunci îngrijorarea celor care mai simt româneşte trebuie să ia proporţii şi, cât încă se mai poate, să se ia măsuri de îndreptare. Se vede că “revoluţia” a bulversat pe mulţi indivizi, întunecând minţi, distrugând caractere, denaturând sentimente. Aşa am ajuns astăzi în dezastrul moral, din care nu ne poate salva decât o înălţătoare conştiinţă românească.

Asemenea lui Gherman din Cluj, care a declarat că s-a săturat de România şi, se pare, a plecat în lume să măture curţi şi să spele vase, semnatarul articolului se întreabă ce însemnătate şi ce mesaj mai are România Mare pentru cei de azi. Cea mai gravă întrebare! Pe câţi crăiţari ai lansat această întrebare, domnule ziarist? Nu ţi-a îngheţat sângele-n vene? Nu ţi s-a întunecat vederea pe literele paginii de ziar? N-ai rămas chior, olog sau ciung? Dacă nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, mare şi iertător este Dumnezeu!

Ştie acest Ilarion Ţiu cum arăta România înainte de 1918? Ştie acest debusolat ce bogăţii a adus Ardealul României? Ştie acest rătăcit câte jertfe ale românilor consemnează istoria pentru împlinirea idealului de unitate a naţiei noastre? Nu sunt istoric, dar, în anii parcurşi, am aflat că robii români ardeleni au murit cu miile în mocirlele fronturilor care apărau Imperiul Austro Ungar, iar cei care trăiau strigau: “Treceţi, batalioane române, Carpaţii!” Mai ştiu că ostaşii români ai Moldovei şi Munteniei au zdrobit “invincibila” maşină a morţii a lui August von Mackensen, la Mărăşeşti , şi-au trecut Carpaţii. Mai ştiu că, între cei 100 de mii de participanţi, care au finalizat Marea Unire, s-au aflat şi morţii împuşcaţi de grofii satelor la plecare spre Alba Iulia, dar care şi-au continuat drumul, aduşi în căruţe de ortacii lor şi care au strigat şi ei de-acolo, din moarte: “Trăiască Unirea!”

Dumnealui ce ştie? Că “Independenţa a fost proclamată la 10 Mai, 1877. O eroare istorică gravă, sau o mistificare cu bună ştiinţă a adevărului? Data reală la care România şi-a declarat independenţa este 9 Mai 1877! Mai departe face apologia zilei de zece mai, nu preamărind marile sacrificii ale ostaşilor români la Griviţa , Plevna, Vidin, Smârdan şi cine ştie încă pe unde, ci înalţă ode fostei puteri regale, sugerând că aceasta ar fi ziua cea mai însemnată şi deţine semnificaţia de sărbătoare naţională. Ziua regalităţii, ziuă naţională pentru România? Să-i spunem bietului ziarist ce a reprezentat neamul Hohenzollern pentru România.

“…Tânărul om… traversă – la 16 mai 1866 – liniile austriece, incognito, ca un proscris… Fu blocat două zile la Baziaş. Însoţitorii lui nu-şi vorbeau de frică să nu atragă atenţia asupra lor. (Cronică ilustrată a unei lumi apuse, Ed. Politică, Buc. 1959, pag. 29) Deci intrat în ţară clandestin. “Povestea a început cu un pardesiu soios de principe scăpătat şi cu o valiză goală, întocmai aşa cum ne-o arăta Andre Bellesort, membru al Academiei Franceze, prieten al calicului neamţ, devenit obervătaf al burgheziei şi moşierimii” (id., p. 30) “Monarhie de împrumut, jerpelită la început, dar dată la lustruit de ciocoii români… a supt de unde a putut moşii, păduri, vii. Blazonul Hohenzollernilor a fost jaful. «Inalt-Cămătar» i s-a spus lui Carol I, «Ploşniţă care-şi suge viaţa din mizeria unei ţări de robi», aşa l-a caracterizat N.D. Cocea în 19123  (id., p.33) “Faceţi ca mine! Îmbogăţiţi-vă!”, îi îndemna pe naşii liberali şi conservatori. “Întăriţi democraţia făcându-vă averi din politică!” “Şi ţara era scoasă la mezat” (id., p. 40) Şi toţi aceşti propovăduitori ai “democraţiei” n-au ezitat să amestece cu pământul, sub bătaia tunurilor, trupurile celor 11.000 de ţărani, revoltaţi în 1907.

A fost atunci, înainte de Unire, 1918, o mare manifestaţie în Bucureşti, care cerea alipirea Ardealului la România , despre care Radu Cosmin, un poet al vremii, îi atrage atenţia regelui, în poezia “VREM ARDEALUL!”

“Maiestăţii Sale Regelui,

Sire, am văzut în noapte regimentele pe stradă,

Baionete, săbii, goarne, şi-am gândit că-i vreo paradă,

Am crezut că merg oştenii mândrei noastre artilerii

Să salute-n glas de tunuri ceasul sfânt al învierii!…

Am crezut, la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi

I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi.

Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme

Şi să-năbuşe în pieptul tinerimei idealul

Celor ce strigau în noapte: «VREM ARDEALUL! VREM ARDEALUL!»” (fragment)

Moare primul şi vine al doilea Hohenzollern, căruia i se atribuie mari merite în desăvârşirea Marii Uniri. Dar s-o lămurim şi pe aceasta.

Se făcuse România Mare şi exista un decret prin care fiecare judeţ trebuia să atribuie casei regale un anume perimetru de pământ. Şi cum regii noştri încă nu gustaseră bogăţiile Ardealului, au ordonat construirea Catedralei Ortodoxe la Alba Iulia , din banii vistieriei statului şi s-au încoronat aici, peste patru ani, întregind regatul cu noi izvoare de sorbit. (ex. castelul din Săvârşin) Aşa că n-au mai înăbuşit manifestaţii pro Ardeal. Se ivise o nouă sursă de îmbogăţire.

Vin anii 1930-1940, când, pentru liota de urmaşi ai regilor, se goleşte visteria României prin trecerea în băncile Europei şi New-York-ului a fondurilor din munca şi taxele poporului (vezi Casa Regală şi afacerile cu devize, 1935-1940, Costin Murgescu, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Buc., 1970), iar la abdicare, familia de strănepoţi ai “jerpelitului” din 1866, pleacă însoţită de un şir de vagoane încărcate cu valori româneşti. Preţul abdicării, la care s-a adăugat o rentă pe viaţă. Astăzi, tot o liotă de lipitori ex-regală s-a instalat în vechile palate din ţară şi, de când a revenit, cere, cere, cere, pentru că “Moştenitoarea Margareta vrea să ia totul” (Valentin Ispirescu, Naţiunea, 30 ian., 2008) Meteahnă moştenită! Această lăcomie conduce tot mai mult la decăderea demnităţii lor, convinge tot mai mult asupra erorii istorice.

Şi, ca să mai completăm lista “binefacerilor” casei regale, adăugăm informaţia că “regele… numai pentru a urbaniza bulevardul Carol din Bucureşti, a distrus 13 biserici (după cum a arătat preotul Ioasaf, în Adevărul din 16.11.1996)” (Acad. Prof. Tudor R. Popescu, Salvarea bisericilor de orice rit din România sub ocupaţia militară sovietică, Asociaţia Română pentru Educaţie Democratică, p. 107) Nu le păsa că afectează sufletul ortodocşilor. Carol I scrie negru pe alb că el urmează ritul catolic şi cere să fie înmormântat cu preot catolic. Şi guvernanţii români admit încoronarea urmaşilor lui în Catedrala Ortodoxă la Alba Iulia. Dar încoronarea nu s-a făcut în biserică, ci în curtea din faţă. În biserică nu se puteau închina ca ortodocşii.

După 1989, portretele lor sunt scoase de sub vopselele cu care îi acoperiseră comuniştii şi apar ca doi sfinţi pe pereţii interiori ai bisericii, în timp ce portretul lui Mihai Viteazul, primul şi adevăratul unificator, se află plasat într-un fundal de coridor întunecat.

Mai nou, fantoma îşi scoate din nou colţii. “Prinţul” Radu ţine conferinţe, în faţa unei săli pe jumătate goale, momind asistenţa cu sugestia instaurării unui regim monarhic, considerându-l singurul capabil să ofere o redresare a ţării. Dă târcoale haita! Poate îşi mai găsesc nişte naşi, ca în 1866. Ziua instalării pe tronul României a acestei tagme nesătule să fie instituită drept Sărbătoare Naţională?! Piei, satană!!! România va fi iarăşi puternică doar prin puterea românilor!

Ilarion ăsta mai ţiuie, punând în balanţă atmosfera de sărbătoare naţională, referindu-se la 1 Decembrie şi 23 August. La 1 Decembrie, “autorităţile locale amenajează corturi de unde distribuie gratuit sărmăluţe şi ţuică fiartă, pentru a-i gratula pe românii ieşiţi din case”, iar la 23 August, “manifestanţii profitau de ziua însorită de vară pentru a participa la serbări cu mici şi bere”. Da, este o diferenţă. “Cei de astăzi” au adus populaţia într-o asemenea sărăcie, încât “fruntea” sărăcimii se bucură şi de acele sarmale sau fasole cu ciolan, primite de pomană, faţă de 23 August, când românii ieşeau la iarbă verde cu micii şi berea lor. Că aveau.

În ceea ce priveşte ziua de 9 Mai, Ziua Victoriei, (nu 10 mai), nu contestă nimeni importanţa Zilei Independenţei, mai ales că şi românii ardeleni au participat la marele război, din care turcimea a ieşit umilită. Dar Independenţa a fost doar pentru o jumătate de Românie, Ardealul este cealaltă jumătate. Aceasta înseamnă că numai împreună, România este cea completă, cea adevărată, cea puternică, putere înscăunată de Marea Unire. A rupe Ardealul de fraţii săi ar însemna ca această ţară, pentru a cărei întregire stau mărturie păduri de cruci şi mormane de oase, să fie expusă unei sfârtecări criminale, pentru care stau asmuţite multe guri şacalice.

ALBA IULIA nu este numai altarul Ardealului, ALBA IULIA este citadela românităţii binecuvântate de Dumnezeu!

“În anul Domnului 1918, 1 Decembrie, în acest loc s-a proclamat pentru totdeauna şi în mod irevocabil prin votul solemn şi unanim al poporului, unirea Transilvaniei cu Daco-România. Eternă fie aducerea aminte a acestui act măreţ!” stă săpat în piatră, pe frontispiciul arcului de triumf de la intrarea în Sala Unirii.

Aici, în inima Ardealului, deci şi a Ţării, se află leagănul zămislirii poporului român, aici se păstrează ecoul demnităţii româneşti, care străbate veacurile prin împlinirea “pohtei” marelui voievod, care era şi “pohta” românilor din toate frânturile de ţară, aici s-a strâns în mulţimea de voci, din întreaga vatră strămoşească, simţirea de frăţietate a tuturor românilor, care dăinuie din începuturi, potrivit mărturisirilor vechilor cărturari.

Deci această zi, a Întregirii României, are cea mai mare însemnătate între toate izbânzile din istoria ţării, pentru că evenimentul MARII UNIRI a încheiat un lung proces de zbateri, derulat sub lumina idealului de a ne hotărî singuri soarta, a încheiat supliciul unei naţii răsfirate şi umilite de patru imperii.

Dacă tu, unul dintre “cei de azi”, nu distingi această semnificaţie, ba arunci şi otrava ridiculizării românismului, atunci ţi-ai pierdut identitatea şi e un mare păcat că te-ai născut. Dar ţara te suportă, te rabdă, te hrăneşte, indiferent că eşti sau nu român.

Dacă uni bucureşteni se tem că îngheaţă pe drum spre “MECCA noastră” de 1 Decembrie, să-şi deruleze ceremonia la ei acasă, dar, dacă se vor rupe de Ardeal, vor îngheţa definitiv.

Doamne, ocroteşte-i pe români!

ETERNĂ FIE ROMÂNIA MARE!

            Prof. Georgeta CIOBOTĂ