România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Avram Iancu - prizonierul demnităţii sale rănite

 

 

Avram Iancu a fost, este şi va fi  EROUL NOSTRU NAŢIONAL. Povestea vieţii lui e tipică pentru întreg neamul românesc.

Numele si persoana lui Avram Iancu au devenit legendă în timpul vieţii şi odată cu scurgerea timpului s-a transformat într-un mit păstrat cu sfinţenie de poporul român în “ lacra sufletului” . “De la generaţie la generaţie, îi purtăm numele de când ne naştem şi-l transmitem genetic altor noi născuţi, pentru că numai murind şi născându-ne prin Avram Iancu n-am murit”. Fiindcă numai aşa avem putinţa să trăim !

Azi, totuşi, actualitatea eroului naţional prin cruzimea evenimentelor şi laşitatea, să nu spun incapacitatea mai grea decât trădarea ..., ia proporţii covârşitoare.

Să fie acesta a nu ştiu câta încercare de zvâcnire a destinului românesc?

      Să fie rezultatul prăbuşirii dreptăţii după care am însetat multe secole şi pentru care Avram Iancu s-a jertfit?

Idealul credinţelor sale se văd azi încă o dată înăbuşite prin laşitatea tăcerii ...

Trecem peste aceste întunecate momente, “cum trec pleoapele cu întunecimea lor de-o clipă peste ochi”  şi răsfoim cu minţile deschise plecate spre adevăr, amintirile unei vieţi tumultoase înnobilate de un cuget curat. Viaţa lui Avram Iancu,o viaţă de martir al sorţii. De aceea el a rămas în conştiinţa naţională ca erou al nădejdilor şi ca apostol al libertăţii şi demnităţii noastre naţionale.

Memoria lui rămâne neîntinată, cum dorul lui de libertate nu s-a stins niciodată.

Agera minte a lui Avrămuţ a sorbit cu nesaţ dureroasele povestiri spuse de bătrâni. La focuri, seara, în nopţile lungi de iarnă, aude poveşti despre împăraţi şi războaie, iar la lumina zilei vede mizeria şi nedreptatea.

După şcoala sătească cu dascălul Mihail Gomboş, isteţul copil de moţ a trecut muntele la şcoala primară din Neagra. Aici da primul examen semnificativ pentru vârsta şi firea sa.

Se povesteşte că ar fi fost răsplătit de oamenii ce erau de faţă, cu câţiva galbeni pentru învăţătura aleasă. Micul elev i-ar fi dăruit învăţătorului, căruia i se cuveneau, potrivit judecăţii sale.

Termină cel dintâi şcoala primară din Câmpeni şi continuă gimnaziul din Zlatna. Aici Avram vrea a pricepe acea stare a lucrurilor ce mintea lui de copil încercase s-o desluşească prea devreme. Ştia bine că părinţii lui, ca românii sunt sclavi la ei acasă. Simţea atât cât poate simţi şi înţelege un copil că picior străin stă înfipt în pământ românesc, unde strămoşii lui sunt îngropaţi de lupte şi de credinţă.

De multe ori îşi amintea să le povestească colegilor, cum într-o noapte, candela de lângă icoană pâlpâia, vrând să îi toarne undelemn, vedea o umbră ce coboară de după perdea. Atunci l-a strigat pe tata. Umbra lui a urcat din nou, iar tata îi spune în şoaptă : mă rog pentru noi, ca Dumnezeu să ne ajute să învingem pe aceia care ne iau de la gură pita şi cântecul.

La gimnaziul crăiesc din Zlatna, Avram Iancu dă şi câştigă prima luptă. Profesorii încearcă cu mijloace viclene să-i schimbe religia şi naţionalitatea. S-a împotrivit de la început cu hotărâre acestei schimbări abuzive, răspunzându-le răspicat: “rămân Avram fiul lui Iancu, din Vidra, de confesiune ortodoxă” .

Spiritul acesta de răzvrătire atrăgea iubirea colegilor, iar temeinicia cunoştinţelor de geografie, istorie şi latină învăţate atrăgea admiraţia lor.

An de an personalitatea lui Avram Iancu prindea tot mai mult chiag. Calificativele de “Eminens”  şi “Prima “  umpleau de sus până jos fişele şcolare. Termină astfel gimnaziul şi pleacă la Cluj unde urmează studiul ştiinţelor juridice şi filozofice.

Hrana sufletească însă o căuta în amintirile vieţi curate a ţăranilor din munţi. La Cluj , studentul Avram era foarte activ şi tot ce făcea era actul celui mai firesc cuget. Nu vorbea mult, fiecare cuvânt rostit avea un sens pentru el şi pentru ceilalţi.

Pentru ca să dea o disciplină organică acţiuni de deşteptare a românismului caută studenţi tineri şi creează societatea “Aurora” . De acum înainte viaţa sa trebuia să fie o luptă, şi nu orice luptă, în tot ceea ce conştiinţa sa de tânăr şi sclav la el acasă, în tot ceea ce l-ar fi putut angaja viaţa şi fapta.

Studentului Avram Iancu legile ungureşti îi spuneau una, iar realitatea din munţii  lui îi spunea altceva. Şi de câte ori nedreptatea îi întuneca ochii, se întorcea cu gândul la munţii lui, la libertatea pierdută.

“Tată ! Nu-i bună rânduiala! Trebuie schimbată! Unii să moară de flămânzi, iar alţii să crape de sătui”, ar fi rostit cuprins de milă şi de indignare. “Schimbaţi-o, numai să puteţi!”  a fost replica tatălui său.

Înarmat cu “ cele mai excelente atestate”, la capătul celor cinci ani de studii academice, Iancu se socotea îndreptăţit să aspire la un loc de avocat practicant. Tânărul romantic, socotea că un fizic plăcut şi un bun nume în societatea clujeană sunt o carte de vizită ce-i poate uşura intrarea. Solicitarea sa a întâmpinat refuzul aşteptat. “ Iancu nu avea nici înfăţişarea recomandabilă. El nu ştia să se încovoaie, nici să se linguşească. Pe figura lui înaltă şi pe faţa lui superbă, bărbătească se oglindea timbrul acelei conştiinţe pe care singură convingerea meritelor o poate da. El a fost respins  fiindcă nu era nobil “ explica după 30 de ani un ziar maghiar socotit nepărtinitor.

Avram era foarte ascultat pentru că era cel mai hotărât şi cel mai luminat de Dumnezeu la minte. Avea o fire aprigă, dar se putea uşor stăpâni în toate împrejurările, datorită cumpătului său cu adevărat ţărănesc. Înfăţişarea lui era foarte sobră. Rareori zâmbea. Avea o seninătate în ochi şi în figură. Atunci când era îmbrăcat în portul fraţilor lui – moţii, căpăta expresia unui sfânt coborât dintr-o ramă de icoană.

La Cluj şi mai târziu la “ Tabla regească” din Târgu Mureş, Avram învaţă cu temeinicie legile ungureşti pentru ca înarmat cu armele legii să poată lupta pentru drepturile neamului său. De altfel, ştia că moţii cu Horea nu o dată au mers pe jos la Viena , la împărat să-şi pună plângerile pe masă, îngenunchind să ceară dreptate, înfricoşaţi de dreptate nu de răspuns. Şi dreptatea rămânea mereu aceeaşi, înfricoşătoare.

Aceeaşi rezistenţă o întâmpinată şi la Sibiu , unde la îndemnul tatălui său, a încercat să intre în administraţie. Se întâmplă cu Iancu cea ce se întâmpla cu miile de tineri români, fii de ţărani, care reuşiseră să învingă piedicile şi greutăţile şi să obţină o diplomă superioară.

Pleacă la Târgul Mureş unde s-a înscris cancelist la “Tabla regească”, indignat pe atitudinea sfidătoare a privilegiaţilor din Cluj şi Sibiu. La Târgu Mureş se aflau atunci peste 30 de tineri români, practicanţi pe lângă acest for judecătoresc al Transilvaniei.

Contemporanii săi colegi şi-l amintesc ca fiind “ un tânăr cu făptura înaltă şi subţire “, “ cea mai  distinsă personalitate, prin cultură şi calităţi între toţi canceliştii români” . Dacă ceilalţi tineri se agitau mai mult, vorbeau şi scriau, Avram Iancu se frământa înlăuntrul sufletului. Era suficient să-i priveşti figura aspră, ochii adânciţi privind aiurea, ca să poţi bănui durerea ce-l măcina. În sufletul lui furtuna era mai mare decât afară.

În anul 1847, dieta îşi tine şedinţele la Cluj. Iancu se duce şi el acolo. Guvernul, susţinut de partidul conservator vroia să strivească cu desăvârşire bietul ţăran. Între liberali şi conservatori se dă cu vehemenţă o luptă. Baronul Dionisie Kemeny, şeful partidului liberal rosti o cuvântare însufleţită de frumoase principii liberale şi umanitare, cerând emanciparea completă a ţăranilor prin ştergerea grabnică a iobăgiei.

Parlamentul votă însă cu majoritate urbariul.

Iancu care asista în galerie, ascultă cum se împărţesc domnii pe pielea bietului ţăran. Gemea ca un taur ferecat şi tremura ca varga. O convulsie şi o nervozitate l-a cuprins. Îl scuturau parcă frigurile.

Un prieten al său, Iosif Sterca Şuluţiu a trebuit să-l ducă cu sila de-acolo. Pe drum spre casă, Iancu îi zice: “Frate Şuluţiu! Nu te supăra pe mine. Oricât de bun român ai fi tu, tu nu poţi simţi durerea ce am simţit-o eu azi. Tu şi familia ta nu sunteţi robi ca mine şi părinţii mei. Când acel nobil baron, care a vorbit ca un semizeu, a zis că nici acel pământ de trei coţi, care ne va acoperi trupul după moarte nu este proprietatea noastră, era să mă arunc din galerie între ei şi să-i izbesc de perete. NU CU ARGUMENTE FILOZOFICE ŞI UMANITARE VEI PUTEA CONVINGE PE TIRAN, CI CU LANCEA CA HOREA!

La 24 martie 1848 tinerii unguri şi secui care studiau şi practicau dreptul pe lângă “ Tabla regească ” se întrunesc pentru a formula o petiţie către împărat. Pentru a-i deruta pe tinerii români sau pentru a-i atrage într-o cursă, îi invită şi pe ei la întrunire şi apoi ...îi pun să iscălească petiţia. Tinerii români participă. Sunt însă atenţi la fiecare cuvânt unguresc cu toate subînţelesurile. Subscriu la această petiţie, dar o subscriu ca români în speranţa că se va şterge iobăgia fără nicio despăgubire, se vor respecta şi garanta toate naţionalităţile din Ungaria şi Transilvania şi se va realiza o deplină egalitate politică şi civilă.

Unguri au luat numaidecât măsuri să nu se treacă sub niciun motiv la protocol cele cerute de români. Aşadar se hotărăşte  nicio uniune cu unguri pană nu vor trata cu românii ca naţiune liberă, pentru că republica nu este decât un despotism afurisit fără de naţionalitate. A doua adunare a avut loc în noaptea aceleiaşi zile. Ziua, Iancu s-a mărginit să asculte dintr-un colţ al sălii, participând cu întreaga fiinţă la problemele dezbătute, fără să-şi exprime starea sufletească, de o tensiune deosebită.

În şedinţa din noapte, faţă de aprecierile jignitoare ale unor vorbitori cu privire la naţiunea română, Iancu şi-a exprimat prin viu grai gândurile, scurt şi apăsat, limpede şi temător, aşa cum îi era firea, respingând în “numele neamului românesc ” mărinimia tinerilor nobili maghiari, convins că “ dreptul istoric are să se spulbere în faţa dreptului omului ”. În încheierea puţinelor cuvinte a rostit răspicat:,, desfiinţarea robotelor fără despăgubire sau moartea”, după care ar fi părăsit furtunos sala.

Pe 26 martie 1848 se ţinu acasă, la Iancu , adunarea tinerilor cancelişti români. Adunarea hotărăşte: “Pe Dumineca Tomii, după Paşti, toţi tinerii câţi se află în această mică adunare cu toţi cunoscuţii lor civili, preoţi, intelectuali şi ţărani, pe câţi îi vor putea îndupleca, să se afle la Blaj , ... să putem face paşii necesari în cauza naţională ”. Această hotărâre o întăreşte prin jurământ. Avram Iancu îngenunche. După el toţi tinerii prezenţi. “Ne jurăm, fraţilor, ca pe Duminica Tomii, prin foc şi prin apă şi prin toate pericolele vieţii, vom veni la Blaj , nu numai noi, ci sperăm că şi alţii care vreau salvarea naţiunei noastre!”.

După consfătuire niciunul din tineri nu s-a mai gândit să se întoarcă acasă. Fiecare a plecat să ducă mai departe cuvântul Iancului. Şi poruncile acestea împânzeau tot mai mult satele şi munţii. Sosise timpul dară că românii să ceară şi  să dobândească drepturi: “Spuneţi-le că noi nu vrem să dobândim drepturi omeneşti prin sabie, decât prin legile minţii sănătoase!”.

Ungurii fac încercări să amâne adunarea din Dumineca Tomii la o altă dată. Amânarea era imposibilă. Pentru adunare s-a ţinut la Abrud o întrunire animată de Ion Buteanu şi de parohul de Roşia Montană, Simion Balint. La 5 aprilie se strâng moţii de pe valea Arieşului, la Câmpeni. Apare Avram Iancu la mijlocul consfătuirii şi le spune:,, De azi  înainte numai de mine şi de împăratul să ascultaţi”.

Din acest moment tânărul de 24 de ani a devenit cel mai iubit şi ascultat. Moţii îi arătau o încredere nemărginită. Iancu “ n-a fost orator în sensul modern, parlamentar, el nu ştia ce sunt sofismele, vorbea foarte rar către mulţime, însă... de câte ori lua cuvântul în faţa lui jucau razele unei inspiraţiuni misterioase, de care nici el nu-şi putea da seama” sunt cuvintele lui George Bariţiu.

Încăpăţânarea ungurilor de a zădărnici adunarea nu dă rezultate. Satele din jurul Blajului erau înţesate de lume. Guvernul trimite emisari să spargă adunarea. Podurile de peste Mureş şi Târnave erau trase. Românii treceau apa în înot, continuându-şi drumul spre Blaj. De jur-împrejurul Blajului fuseseră concentrate trupe spre a înspăimânta poporul. Poporul însă îşi continua liniştit drumul.

Văzând că este prea însufleţit ca să îl poată opri în vreun chip, socotiră că trebuie îndepărtaţi din mijlocul poporului, intelectualii, prin toate mijloacele. Cel mai eficace mijloc era arestarea.

Alexandru Papiu Ilarian îmbărbătă poporul:,, Nu vă temeţi fraţilor! Cu noi este Dumnezeu, cu noi este dreptatea ... Să aruncăm veşmântul sclaviei. Să nu dăm de ruşine numele de român. Ne-am adunat ca să spunem tuturor că nu mai vrem să fim şerbi, că nu mai vrem să domnească nimeni asupră-ne”. În această atmosferă încărcată de entuziasm şi întrebări sosesc moţii conduşi de Iancu şi Buteanu. Adunarea le ieşi în întâmpinare.,, Prezenţa lui Iancu a conferit adunării măreţia de sărbătoare şi de luptă. De acum Iancu nu mai era al moţilor, ci al întregului popor răsculat din Transilvania” .

Erau clipe care precedau mare cuminecătură a poporului. Iancu este luat pe braţe şi purtat până în faţa bisericii. Intră în biserică la rugăciune. Când iese din biserică rosteşte câteva cuvinte. Şi fiecare cuvânt era coborât din nu ştiu ce inspiraţie cerească. El cunoştea ce este suferinţa unui popor şi cuvântul acestor suferinţe sfinte şi al mormintelor batjocorite se rostea.

După amiază soseşte într-o căruţă Simeon Bărnuţiu. Câteva sute de oameni se reped să scoată caii şi să-l ducă în triumf. Bărnuţiu caută să îi oprească: “ Fraţilor, acum nu este timpul să punem oamenii în jug, ci să îi scoatem. Lăsaţi dară să tragă vitele, că voi aţi tras destul şi acuma să fim oameni liberi”. Apoi le spune că adunarea cea mare este sorocită pe 15 mai.,, Aşa s-a terminat adunarea, cea dintâi din timpuri nememorate, cea mai frumoasă din câte adunări de popor s-au ţinut până în acest timp în Transilvania”.

Furia ungurilor după adunare nu mai avea margini. Protopopul Simion Balint fu luat ca trădător, lovit arestat şi închis. Într-un beci din Abrud, l-au legat şi i-au smuls barba fir cu fir. În cele din urmă l-au mutat într-o închisoare din Aiud. Florean Micaşiu a fost dus la Târgu Mureş , acolo a fost supus celor mai grozave batjocuri, palme, înjurături, bătăi ... dar toate le-a primit cu o resemnare desăvârşită. Peste tot, românii erau schingiuiţi, împuşcaţi, însă niciunul dintre ei nu cădea pradă deznădejdii.

Iancu era sabia care dezlega şi lega legende, care străbătea prin inimile lor. Tulnicele sunau vârtos de pe crestele munţilor până în depărtări nepătruse. Ameninţările îi întăreau, ura împotriva lor îi făcea mândri, închisorile le dubla ca prin miracol forţele, cuvântul Iancului şi a învăţătorilor lor le era nădejde şi poruncă. Au încercat duşmanii să-i dezbine, dar nu au izbutit. Văzând că nu-i abat de la drumul lor, încearcă să îi compromită pe tribuni, aruncând calomnii şi minciuni. Zadarnic însă, încrederea poporului în ei şi hotărârea lor era de nezdruncinat.

În primele zile ale lunii mai, îndată după ce s-au întors de la Blaj , moţii Vidrei de Sus- satul lui Iancu, refuză prestarea robotei, motivând că au slujit destul şi că se socotesc oameni liberi. În faţa oamenilor ieşiţi din biserică, Iancu rosteşte: “Românul nu cerşeşte libertatea de la unguri, naţiunea română e destul de tare ca să-şi câştige libertatea prin luptă”.

”Veniţi, români, la Blaj , pe Câmpul Libertăţii!“ suna chemarea adresată poporului pentru Marea Adunare Naţională din 3/15 mai. Poporul venea în adevărate torente, ca o apă curgătoare “ce se slobozea la vale ca puhoiul, toţi în veşminte albe, ca în zi de cea mai mare sărbătoare”. Sâmbătă, la ceasul când se îngâna ziua cu noaptea sosesc moţii conduşi de Iancu şi Buteanu. În frunte era Iancu călare pe calul său, îmbrăcat în ţinută de muntean.

Duminecă, toţi câţi au putut intra în biserică, au ascultat sfânta liturghie, iar ceilalţi de afară, nemişcaţi ca nişte sfinţi dintr-un peisagiu biblic, ascultau rugându-se cu capul plecat. După slujbă, Bărnuţiu vorbeşte în faţa bisericii. Cuvântarea o încheie cu îndemnul: “Ţineţi cu poporul toţi, ca să nu rătăciţi, pentru că poporul nu se abate de la natură”.

Piaţa Blajului se dovedi neîncăpătoare şi se hotărî ca adunarea să se ţină în câmp deschis. Locul adunării se va numi Câmpia Libertăţii. Adunarea se desfăşură într-o atmosferă solemnă, sobră şi entuziastă, în acelaşi timp, oferind celor prezenţi un “măreţ spectacol”. Ţăranii cu feţele arse  de soare şi supte de suferinţă, îmbrăcaţi în portul lor de acasă, ofereau un extraordinar tablou. Tabloul era completat de flamura cea mare tricoloră a naţiuni române.

A doua zi, 16 mai se votează într-o atmosferă solemnă şi de sobrietate generoasă cele 16 puncte ale “Petiţiunii naţionale” şi au fost alese cele două delegaţii ce urmau să ducă hotărârile de la Blaj , curţii imperiale şi Dietei de la Cluj. În tot acest timp adunarea a ascultat cu sfinţenie cuvântări, sfaturi şi îndemnuri. “Uitaţi-vă pe câmp, românilor. Suntem mulţi, ca şi cucuruzii brazilor, suntem mulţi şi tari, pentru că Dumnezeu e cu noi” a fost cuvântul scurt de îmbărbătare rostit de Avram Iancu.

Se ştia că Dieta de la Cluj va proclama la 30 mai, uniunea. De la Pesta vin tineri unguri pentru a fi de faţă la dezbateri, între ei şi Vasvari Pal. După vot, Vasvari merge la Abrud , acasă la Şuluţiu. Voia să ajungă la izvoarele Arieşului ca să se întâlnească cu Avram Iancu. Pe Iancu îl găsesc în faţa casei privind spre crestele mulţilor. Între cei doi s-a încins o discuţie fierbinte. În discuţie Iancu a căutat tot timpul să înlăture problemele pentru care el a scos sabia. Insistă să rămână oaspete încă o zi la Vidra de Sus. Când ungurul vorbea de dreptatea ungurească şi de “ binefacerile legilor ungureşti”, Iancu se ridica de pe scaun umblând ca un leu închis într-o cuşcă. Discuţia alunecă iar la uniunea votată de dietă. Vasvari promite că uniunea se va face. Iancu sări de pe scaun ca muşcat de şarpe, se făcu palid la faţă şi răcni: “ Să nu vă împingă infernul la acest pas, că atunci va cânta cocoşul. Sunt nepotul lui Horea. Sunt gata a-i urma lui, dar uniunea necondiţionată n-o primesc”.

La 10 iunie împăratul întăreşte uniunea, sancţionând-o. În acele zile poporul din Munţii Apuseni hotărăşte să-şi facă singur dreptate. Oficialităţile se gândeau să aresteze pe Iancu şi pe Simion Balint. La Mihalţ sunt împuşcaţi 12 ţărani români. La Cluj este trimisă o companie de grăniceri să-l prindă pe Simion Bărnuţiu. Pe August Treboniu Laurian l-au închis, iar lui Bălăşescu i-au fixat domiciliu forţat. Fruntaşii revoluţiei române sunt urmăriţi. Paharul era plin, mai trebuia o picătură şi revărsarea nu mai putea fi oprită.

Se stârneşte furtuna, se reînnoiesc hotărârile de pe Câmpia Libertăţii. Încă o data Câmpia Libertăţii e martora unor fapte memorabile. S-au adunat 60.000 de români. În 21 septembrie 1848 soseşte Iancu, în fruntea a 6.000 de moţi “organizaţi milităreşte, gata să înfrângă orice val inoportun de cuminţenie iobăgească ”. Urcat pe o tribună, Iancu rosteşte o scurtă şi răscolitoare cuvântare: “ Pretenţiile noastre sunt sfinte, precum e sfântă dreptatea şi noi românii vom fi gata a le apăra cu orice preţ”. La adunarea din septembrie tinerii au jucat rolul de comandanţi de oaste. Se dezbate situaţia din Transilvania creată ca urmare a măsurilor represive. Adunarea întocmeşte “Memoriul poporului român din Transilvania ”, adresat parlamentului din Viena.

Intensificarea măsurilor opresive, comportamentul gărzilor ungureşti, judecăţile sumare, execuţiile împotriva conducătorilor poporului român impun cu necesitate organizarea în toată Transilvania de gărzi naţionale româneşti. Din aceleaşi necesităţi se constituie un comitet de pacificaţiune în frunte cu Simon Bărnuţiu. Sunt formate 15 legiuni româneşti. Cea dintâi ca însemnătate este Legiunea Auraria Gemina, comandată de Avram Iancu, cu sediul la Câmpeni. La înrolare, lăncierii, centurionii, tribunii şi prefecţii se legau prin jurământ să susţină naţiunea română pe calea cea dreaptă şi legiuită. În toată Transilvania se înfăptuieşte dezarmarea gărzilor ungureşti, uneori cu vărsări de sânge. “ Iancu cel onest şi serios a fost duşmanul faptelor neomenoase, ungurii care au căutat scut la el, au avut parte de cel mai cinsti tratament. Acesta este un fapt pe care nimeni nu-l poate nega. Iancu s-a luptat pe faţă, el s-a războit ca soldat”.

Paralel cu organizarea prefecturilor sau  legiunilor începe organizarea administrativă românească cu dregători români. Satele îşi aleg dregătorii în adunarea întregii obşti, 10 sate formau un tribunat, 10 tribunate formau o prefectură militară.

,,Întors în munţii lui, Avram Iancu s-a dovedit un strălucit comandant militar. Ca împinşi de o chemare magică, i-au roit în jur ciubărarii din văile Arieşului şi ciobanii din văile Crişurilor. S-au aprins focuri pe culmi, au început să sune tulnicele de brad, s-au pornit carele Iancului şi tunurile de cireş au fost suite pe vârfuri, la trecători. Încrezătorul Crai al Munţilor se ivea pretutindeni pe calul său alb ca un zeu suprem al luptei. Prestigiul său personal întreţinea coeziunea şi disciplina acestei armate de ţărani.”

Pe 25 septembrie 1848 s-a ţinut la Sibiu un sfat al fruntaşilor români, intelectuali, clerici şi laici. Aceştia rând pe rând făceau socoteli înţelepte pe seama omorurilor din ultimul timp. Iancu ascultă, dar parcă nu găsea nicuna din propuneri prea bună. Continuă să tacă. Era ca un vulcan gata de erupţie. Apoi se ridică deodată şi spune: “Domnilor, vorbiţi aici cât vreţi, eu mă duc în munţi să fac revoluţie”.

Aşa începe o nouă fază, crâncenă şi dureroasă, vitează şi eroică în desfăşurarea revoluţiei române din Transilvania. Munţii Apuseni sunt înconjuraţi de o armată de represiune, cu gândul să pătrundă în interiorul lor şi să distrugă cetele româneşti. Cetatea din Munţi este apărată din toate părţile: Ion Buteanu dinspre Zarand, tribunul Ioan Gomboşiu în defileul Muntelui Găina, pe valea Arieşului apăra prefectul Simion Balint, între Aiud şi Teiuş apăra viceprefectul Simion Prodan-Probu, intrările în munţi, la Albac , Mărişel şi Someşul Rece erau în grija lui Iancu şi Axente Sever. Asalturi după asalturi ale oastei ungureşti au fost respinse pe rând la Hălmagiu , Râul Călatei, Mărişel, Valea Poienii, Iara, Cacova Ierii, Ocolişel, Băişoara, Fântânele, Geomal, Piatra Lungă, Râmeţi, Ponorul Râmeţ, Valea Dosului şi în alte multe locuri. În toate aceste împrejurări grele, nădejdea lăncierilor, tribunilor şi prefecţilor era în Iancu.

Împăratul habsburg impune jocul Vienei pentru a slăbi revoluţia maghiară, aţâţând şi învrăjbind naţionalităţile din imperiu. În asemenea împrejurări fruntaşii revoluţionari  maghiari sunt hotărâţi să ia legătura cu Iancu. Misiunea şi-o asumă deputatul Ioan Dragoş. În timpul tratativelor de la Abrud sosi zvonul că Hatvani cu armata sa este la marginile Abrudului. Iancu şi unii din apropiaţi părăsesc în grabă oraşul. “Cele două biruinţi din Munţii Abrudului au arătat lumii la ce grad de conştiinţă cetăţenească s-au ridicat iobagii Ardealului şi ce blocuri de granit erau piepturile lor”.

,,În acea vreme când inima îmi era zdrobită-scria Nicolae Bălcescu – căci în toate părţile vedeam naţionalitatea română călcată şi strivită de duşmani străini, fusei fericit a găsi acolo pe acele piscuri uriaşe, de deasupra norilor, o naţionalitate şi o viaţă românească înfocată şi puternică.”

,,Iancu concentra destinele neamului în mâinile lui. Sub ocrotirea munţilor neînvinşi, la lumina unui foc, Iancu şi Bălcecu urzeau pentru întâia oară pe urmele mortului de la Turda , visul unirii tuturora.”

Bălcescu şi-a dat seama că atât românii cât şi unguri trăiau un moment hotărâtor al existenţei lor. Întreprinzând o călătorie plină de primejdii, se reîntoarse în Transilvania şi de aici în  Ungaria pentru a mijloci înţelegerea dintre români şi unguri.  Străin de orice poziţie şovină, Avram Iancu a căutat să creeze condiţiile favorabile apropierii, considerând conflictul în care se găsea angajat cu totul nefiresc. La 27 iunie 1849, Iancu se adresa adversarilor săi: “Fraţi maghiari, între voi şi noi armele niciodată nu pot hotărî. Credeţi-ne nouă ... că în aceste două patrii surori maghiarul de existenţă şi viitor nu poate vorbi fără de român, nici românul fără maghiar”. Lungile negocieri purtate de Bălcescu, au făcut ca la 14 iulie 1849 să fie încheiat “ proiectul de pacificare”, în temeiul căruia era asigurată încetarea luptei. Din nefericire lupta dintre român şi unguri încetase prea târziu, pentru că la Şiria armatele invadatoare ţariste obligă armatele revoluţionare maghiare să capituleze.

Casa memoriala Avram Iancu

,,După strălucirea orbitoare a urmat prăvălirea în prăpastie. Perfidia Vienei a transformat un popor biruitor într-un popor mucenic. Fruntaşii revoluţiei române din Transilvania şi-au pus sabia în cui aşteptând zile mai bune . Sufletul nedomesticit al lui Avram Iancu n-a suportat odioasa încercuire. O nouă revoltă l-a aprins şi i-a adus pierzarea. În închisoarea din Alba Iulia l-au ferecat şi pălmuit pe Craiul Munţilor. A urmat fatalul sfârşit de dramă, zguduitor şi mistic, devenind prizonierul demnităţii sale rănite. Zeci de ani s-a plimbat mortul viu prin poienile dintre brazi, peste mormintele lăncierilor lui. Desculţ, zdremţos, rătăcea Craiul Munţilor ”.

În 10 septembrie 1872 l-au găsit mort pe prispa covrigarului Ioan Stupină din Baia de Criş, cu faţa întoarsă spre cer, alături de fluierul său nedespărţit. Şi l-au îngropat la Ţebea, sub gorunul lui Horea, gorunul îl plouă cu frunze, iar moţii îl cântă în doine şi balade la coarnele plugului.

Unde să-l căutăm pe Avram Iancu ?

Păşim dincolo de pragul Casei Iancului, ca să învăţăm din suferinţa şi jertfa sa mândră, din pilda sa de patriotism şi eroism. Iată de ce noi mereu îl căutăm pe Iancu dincolo de pragul casei lui. Căutarea aceasta, dorul acesta nestins nu sunt tot ce ne-au rămas din Avram Iancu.

prof. Ionel GOMBOŞ 

 

Bibliografie:

1. Silviu Dragomir, “Avram Iancu”, ediţia 1968;

2. Silviu Dragomir, “Avram Iancu”, ediţia 1924;

3. Sţ. Pascu, “Avram Iancu”, 1972;

4. Gabriel Bălănescu, “Avram Iancu”, 1941; cu prefaţă de Liviu Rebreanu;

5 M . Badea, Gh. I. Badea, “Avram Iancu în conştiinţa poporului român; 1976;                      

6. Horia Ursu, “Avram Iancu”,1966;

7. Ilie Furdui, “Revoluţia de la 1848-1849 martiri şi eroi”,2002;

8. Dan Berindei, “1848 în Ţările Române”, 1984.

Mormantul de la Tebea a lui Avram Iancu