Avram
Iancu a fost, este şi va fi
EROUL NOSTRU NAŢIONAL. Povestea vieţii lui e tipică
pentru întreg neamul românesc.
Numele
si persoana lui Avram Iancu au devenit legendă în timpul vieţii
şi odată cu scurgerea timpului s-a transformat într-un
mit păstrat cu sfinţenie de poporul român în “ lacra
sufletului” . “De la generaţie la generaţie, îi purtăm
numele de când ne naştem şi-l transmitem genetic altor
noi născuţi, pentru că numai murind şi născându-ne
prin Avram Iancu n-am murit”. Fiindcă numai aşa avem
putinţa să trăim !
Azi,
totuşi, actualitatea eroului naţional prin cruzimea
evenimentelor şi laşitatea, să nu spun incapacitatea
mai grea decât trădarea ..., ia proporţii covârşitoare.
Să
fie acesta a nu ştiu câta încercare de zvâcnire a destinului
românesc?
|

|
Să fie rezultatul prăbuşirii dreptăţii după
care am însetat multe secole şi pentru care Avram Iancu s-a jertfit?
Idealul
credinţelor sale se văd azi încă o dată înăbuşite
prin laşitatea tăcerii ...
Trecem
peste aceste întunecate momente, “cum trec pleoapele cu întunecimea
lor de-o clipă peste ochi” şi
răsfoim cu minţile deschise plecate spre adevăr, amintirile
unei vieţi tumultoase înnobilate de un cuget curat. Viaţa lui
Avram Iancu,o viaţă de martir al sorţii. De aceea el a rămas
în conştiinţa naţională ca erou al nădejdilor
şi ca apostol al libertăţii şi demnităţii
noastre naţionale.
Memoria
lui rămâne neîntinată, cum dorul lui de libertate nu s-a stins
niciodată.
Agera
minte a lui Avrămuţ a sorbit cu nesaţ dureroasele povestiri
spuse de bătrâni. La focuri, seara, în nopţile lungi de iarnă,
aude poveşti despre împăraţi şi războaie, iar la
lumina zilei vede mizeria şi nedreptatea.
După
şcoala sătească cu dascălul Mihail Gomboş, isteţul
copil de moţ a trecut muntele la şcoala primară din Neagra.
Aici da primul examen semnificativ pentru vârsta şi firea sa.
Se
povesteşte că ar fi fost răsplătit de oamenii ce erau
de faţă, cu câţiva galbeni pentru învăţătura
aleasă. Micul elev i-ar fi dăruit învăţătorului,
căruia i se cuveneau, potrivit judecăţii sale.
Termină
cel dintâi şcoala primară din Câmpeni şi continuă
gimnaziul din Zlatna. Aici Avram vrea a pricepe acea stare a lucrurilor ce
mintea lui de copil încercase s-o desluşească prea devreme.
Ştia bine că părinţii lui, ca românii sunt sclavi la
ei acasă. Simţea atât cât poate simţi şi înţelege
un copil că picior străin stă înfipt în pământ românesc,
unde strămoşii lui sunt îngropaţi de lupte şi de
credinţă.
De
multe ori îşi amintea să le povestească colegilor, cum într-o
noapte, candela de lângă icoană pâlpâia, vrând să îi
toarne undelemn, vedea o umbră ce coboară de după perdea.
Atunci l-a strigat pe tata. Umbra lui a urcat din nou, iar tata îi spune
în şoaptă : mă rog pentru noi, ca Dumnezeu să ne
ajute să învingem pe aceia care ne iau de la gură pita şi
cântecul.
La
gimnaziul crăiesc din Zlatna, Avram Iancu dă şi câştigă
prima luptă. Profesorii încearcă cu mijloace viclene să-i
schimbe religia şi naţionalitatea. S-a împotrivit de la început
cu hotărâre acestei schimbări abuzive, răspunzându-le răspicat:
“rămân Avram fiul lui Iancu, din Vidra, de confesiune ortodoxă”
.
Spiritul
acesta de răzvrătire atrăgea iubirea colegilor, iar
temeinicia cunoştinţelor de geografie, istorie şi latină
învăţate atrăgea admiraţia lor.
An
de an personalitatea lui Avram Iancu prindea tot mai mult chiag.
Calificativele de “Eminens” şi
“Prima “ umpleau de sus până
jos fişele şcolare. Termină astfel gimnaziul şi pleacă
la Cluj
unde urmează
studiul ştiinţelor juridice şi filozofice.
Hrana
sufletească însă o căuta în amintirile vieţi curate
a ţăranilor din munţi.
La Cluj
, studentul Avram
era foarte activ şi tot ce făcea era actul celui mai firesc
cuget. Nu vorbea mult, fiecare cuvânt rostit avea un sens pentru el
şi pentru ceilalţi.
Pentru
ca să dea o disciplină organică acţiuni de deşteptare
a românismului caută studenţi tineri şi creează
societatea “Aurora” . De acum înainte viaţa sa trebuia să
fie o luptă, şi nu orice luptă, în tot ceea ce conştiinţa
sa de tânăr şi sclav la el acasă, în tot ceea ce l-ar fi
putut angaja viaţa şi fapta.
Studentului
Avram Iancu legile ungureşti îi spuneau una, iar realitatea din munţii
lui îi spunea altceva. Şi de câte ori nedreptatea îi întuneca
ochii, se întorcea cu gândul la munţii lui, la libertatea pierdută.
“Tată !
Nu-i bună rânduiala! Trebuie schimbată! Unii să moară
de flămânzi, iar alţii să crape de sătui”, ar fi
rostit cuprins de milă şi de indignare. “Schimbaţi-o,
numai să puteţi!” a
fost replica tatălui său.
Înarmat
cu “ cele mai excelente atestate”, la capătul celor cinci ani de
studii academice, Iancu se socotea îndreptăţit să aspire
la un loc de avocat practicant. Tânărul romantic, socotea că un
fizic plăcut şi un bun nume în societatea clujeană sunt o
carte de vizită ce-i poate uşura intrarea. Solicitarea sa a întâmpinat
refuzul aşteptat. “ Iancu nu avea nici înfăţişarea
recomandabilă. El nu ştia să se încovoaie, nici să se
linguşească. Pe figura lui înaltă şi pe faţa lui
superbă, bărbătească se oglindea timbrul acelei conştiinţe
pe care singură convingerea meritelor o poate da. El a fost respins
fiindcă nu era nobil “ explica după 30 de ani un ziar
maghiar socotit nepărtinitor.
Avram
era foarte ascultat pentru că era cel mai hotărât şi cel
mai luminat de Dumnezeu la minte. Avea o fire aprigă, dar se putea uşor
stăpâni în toate împrejurările, datorită cumpătului
său cu adevărat ţărănesc. Înfăţişarea
lui era foarte sobră. Rareori zâmbea. Avea o seninătate în
ochi şi în figură. Atunci când era îmbrăcat în portul
fraţilor lui – moţii, căpăta expresia unui sfânt
coborât dintr-o ramă de icoană.
La Cluj
şi mai târziu
la “ Tabla regească” din Târgu Mureş, Avram învaţă
cu temeinicie legile ungureşti pentru ca înarmat cu armele legii să
poată lupta pentru drepturile neamului său. De altfel, ştia
că moţii cu Horea nu o dată au mers pe jos
la Viena
, la împărat
să-şi pună plângerile pe masă, îngenunchind să
ceară dreptate, înfricoşaţi de dreptate nu de răspuns.
Şi dreptatea rămânea mereu aceeaşi, înfricoşătoare.
Aceeaşi
rezistenţă o întâmpinată şi
la Sibiu
, unde la îndemnul
tatălui său, a încercat să intre în administraţie.
Se întâmplă cu Iancu cea ce se întâmpla cu miile de tineri români,
fii de ţărani, care reuşiseră să învingă
piedicile şi greutăţile şi să obţină o
diplomă superioară.
Pleacă
la Târgul Mureş
unde s-a înscris
cancelist la “Tabla regească”, indignat pe atitudinea sfidătoare
a privilegiaţilor din Cluj şi Sibiu.
La Târgu Mureş
se aflau atunci
peste 30 de tineri români, practicanţi pe lângă acest for
judecătoresc al Transilvaniei.
Contemporanii
săi colegi şi-l amintesc ca fiind “ un tânăr cu făptura
înaltă şi subţire “, “ cea mai
distinsă personalitate, prin cultură şi calităţi
între toţi canceliştii români” . Dacă ceilalţi
tineri se agitau mai mult, vorbeau şi scriau, Avram Iancu se frământa
înlăuntrul sufletului. Era suficient să-i priveşti figura
aspră, ochii adânciţi privind aiurea, ca să poţi bănui
durerea ce-l măcina. În sufletul lui furtuna era mai mare decât
afară.
În
anul 1847, dieta îşi tine şedinţele
la Cluj. Iancu
se duce şi el
acolo. Guvernul, susţinut de partidul conservator vroia să
strivească cu desăvârşire bietul ţăran. Între
liberali şi conservatori se dă cu vehemenţă o luptă.
Baronul Dionisie Kemeny, şeful partidului liberal rosti o cuvântare
însufleţită de frumoase principii liberale şi umanitare,
cerând emanciparea completă a ţăranilor prin ştergerea
grabnică a iobăgiei.
Parlamentul
votă însă cu majoritate urbariul.
Iancu
care asista în galerie, ascultă cum se împărţesc domnii
pe pielea bietului ţăran. Gemea ca un taur ferecat şi
tremura ca varga. O convulsie şi o nervozitate l-a cuprins. Îl
scuturau parcă frigurile.
Un
prieten al său, Iosif Sterca Şuluţiu a trebuit să-l
ducă cu sila de-acolo. Pe drum spre casă, Iancu îi zice:
“Frate Şuluţiu! Nu te supăra pe mine. Oricât de bun român
ai fi tu, tu nu poţi simţi durerea ce am simţit-o eu azi.
Tu şi familia ta nu sunteţi robi ca mine şi părinţii
mei. Când acel nobil baron, care a vorbit ca un semizeu, a zis că
nici acel pământ de trei coţi, care ne va acoperi trupul după
moarte nu este proprietatea noastră, era să mă arunc din
galerie între ei şi să-i izbesc de perete. NU CU ARGUMENTE
FILOZOFICE ŞI UMANITARE VEI PUTEA CONVINGE PE TIRAN, CI CU LANCEA CA
HOREA!
La
24 martie 1848 tinerii unguri şi secui care studiau şi practicau
dreptul pe lângă “ Tabla regească ” se întrunesc pentru a
formula o petiţie către împărat. Pentru a-i deruta pe
tinerii români sau pentru a-i atrage într-o cursă, îi invită
şi pe ei la întrunire şi apoi ...îi pun să iscălească
petiţia. Tinerii români participă. Sunt însă atenţi
la fiecare cuvânt unguresc cu toate subînţelesurile. Subscriu la
această petiţie, dar o subscriu ca români în speranţa că
se va şterge iobăgia fără nicio despăgubire, se
vor respecta şi garanta toate naţionalităţile din
Ungaria şi Transilvania şi se va realiza o deplină
egalitate politică şi civilă.
Unguri
au luat numaidecât măsuri să nu se treacă sub niciun motiv
la protocol cele cerute de români. Aşadar se hotărăşte
nicio uniune cu unguri pană nu vor trata cu românii ca naţiune
liberă, pentru că republica nu este decât un despotism afurisit
fără de naţionalitate. A doua adunare a avut loc în
noaptea aceleiaşi zile. Ziua, Iancu s-a mărginit să asculte
dintr-un colţ al sălii, participând cu întreaga fiinţă
la problemele dezbătute, fără să-şi exprime
starea sufletească, de o tensiune deosebită.
În
şedinţa din noapte, faţă de aprecierile jignitoare ale
unor vorbitori cu privire la naţiunea română, Iancu şi-a
exprimat prin viu grai gândurile, scurt şi apăsat, limpede
şi temător, aşa cum îi era firea, respingând în
“numele neamului românesc ” mărinimia tinerilor nobili maghiari,
convins că “ dreptul istoric are să se spulbere în faţa
dreptului omului ”. În încheierea puţinelor cuvinte a rostit răspicat:,,
desfiinţarea robotelor fără despăgubire sau
moartea”, după care ar fi părăsit furtunos sala.
Pe
26 martie 1848 se ţinu acasă,
la Iancu
, adunarea
tinerilor cancelişti români. Adunarea hotărăşte:
“Pe Dumineca Tomii, după Paşti, toţi tinerii câţi
se află în această mică adunare cu toţi cunoscuţii
lor civili, preoţi, intelectuali şi ţărani, pe câţi
îi vor putea îndupleca, să se afle
la Blaj
, ... să putem
face paşii necesari în cauza naţională ”. Această
hotărâre o întăreşte prin jurământ. Avram Iancu îngenunche.
După el toţi tinerii prezenţi. “Ne jurăm, fraţilor,
ca pe Duminica Tomii, prin foc şi prin apă şi prin toate
pericolele vieţii, vom veni
la Blaj
, nu numai noi, ci
sperăm că şi alţii care vreau salvarea naţiunei
noastre!”.
După
consfătuire niciunul din tineri nu s-a mai gândit să se întoarcă
acasă. Fiecare a plecat să ducă mai departe cuvântul
Iancului. Şi poruncile acestea împânzeau tot mai mult satele şi
munţii. Sosise timpul dară că românii să ceară
şi să dobândească
drepturi: “Spuneţi-le că noi nu vrem să dobândim
drepturi omeneşti prin sabie, decât prin legile minţii sănătoase!”.
Ungurii
fac încercări să amâne adunarea din Dumineca Tomii la o altă
dată. Amânarea era imposibilă. Pentru adunare s-a ţinut
la Abrud
o întrunire
animată de Ion Buteanu şi de parohul de Roşia Montană,
Simion Balint. La 5 aprilie se strâng moţii de pe valea Arieşului,
la Câmpeni. Apare
Avram Iancu la
mijlocul consfătuirii şi le spune:,, De azi
înainte numai de mine şi de împăratul să ascultaţi”.
Din
acest moment tânărul de 24 de ani a devenit cel mai iubit şi
ascultat. Moţii îi arătau o încredere nemărginită.
Iancu “ n-a fost orator în sensul modern, parlamentar, el nu ştia
ce sunt sofismele, vorbea foarte rar către mulţime, însă...
de câte ori lua cuvântul în faţa lui jucau razele unei inspiraţiuni
misterioase, de care nici el nu-şi putea da seama” sunt cuvintele
lui George Bariţiu.
Încăpăţânarea
ungurilor de a zădărnici adunarea nu dă rezultate. Satele
din jurul Blajului erau înţesate de lume. Guvernul trimite emisari să
spargă adunarea. Podurile de peste Mureş şi Târnave erau
trase. Românii treceau apa în înot, continuându-şi drumul spre
Blaj. De jur-împrejurul Blajului fuseseră concentrate trupe spre a
înspăimânta poporul. Poporul însă îşi continua liniştit
drumul.
Văzând
că este prea însufleţit ca să îl poată opri în
vreun chip, socotiră că trebuie îndepărtaţi din
mijlocul poporului, intelectualii, prin toate mijloacele. Cel mai eficace
mijloc era arestarea.
Alexandru
Papiu Ilarian îmbărbătă poporul:,, Nu vă temeţi
fraţilor! Cu noi este Dumnezeu, cu noi este dreptatea ... Să
aruncăm veşmântul sclaviei. Să nu dăm de ruşine
numele de român. Ne-am adunat ca să spunem tuturor că nu mai
vrem să fim şerbi, că nu mai vrem să domnească
nimeni asupră-ne”. În această atmosferă încărcată
de entuziasm şi întrebări sosesc moţii conduşi de
Iancu şi Buteanu. Adunarea le ieşi în întâmpinare.,, Prezenţa
lui Iancu a conferit adunării măreţia de sărbătoare
şi de luptă. De acum Iancu nu mai era al moţilor, ci al întregului
popor răsculat din Transilvania” .
Erau
clipe care precedau mare cuminecătură a poporului. Iancu este
luat pe braţe şi purtat până în faţa bisericii. Intră
în biserică la rugăciune. Când iese din biserică rosteşte
câteva cuvinte. Şi fiecare cuvânt era coborât din nu ştiu ce
inspiraţie cerească. El cunoştea ce este suferinţa
unui popor şi cuvântul acestor suferinţe sfinte şi al
mormintelor batjocorite se rostea.
După
amiază soseşte într-o căruţă Simeon Bărnuţiu.
Câteva sute de oameni se reped să scoată caii şi să-l
ducă în triumf. Bărnuţiu caută să îi oprească:
“ Fraţilor, acum nu este timpul să punem oamenii în jug, ci să
îi scoatem. Lăsaţi dară să tragă vitele, că
voi aţi tras destul şi acuma să fim oameni liberi”. Apoi
le spune că adunarea cea mare este sorocită pe 15 mai.,, Aşa
s-a terminat adunarea, cea dintâi din timpuri nememorate, cea mai frumoasă
din câte adunări de popor s-au ţinut până în acest timp
în Transilvania”.
Furia
ungurilor după adunare nu mai avea margini. Protopopul Simion Balint
fu luat ca trădător, lovit arestat şi închis. Într-un
beci din Abrud, l-au legat şi i-au smuls barba fir cu fir. În cele
din urmă l-au mutat într-o închisoare din Aiud. Florean Micaşiu
a fost dus
la Târgu Mureş
, acolo a fost
supus celor mai grozave batjocuri, palme, înjurături, bătăi
... dar toate le-a primit cu o resemnare desăvârşită.
Peste tot, românii erau schingiuiţi, împuşcaţi, însă
niciunul dintre ei nu cădea pradă deznădejdii.
Iancu
era sabia care dezlega şi lega legende, care străbătea prin
inimile lor. Tulnicele sunau vârtos de pe crestele munţilor până
în depărtări nepătruse. Ameninţările îi întăreau,
ura împotriva lor îi făcea mândri, închisorile le dubla ca prin
miracol forţele, cuvântul Iancului şi a învăţătorilor
lor le era nădejde şi poruncă. Au încercat duşmanii să-i
dezbine, dar nu au izbutit. Văzând că nu-i abat de la drumul
lor, încearcă să îi compromită pe tribuni, aruncând
calomnii şi minciuni. Zadarnic însă, încrederea poporului în
ei şi hotărârea lor era de nezdruncinat.
În
primele zile ale lunii mai, îndată după ce s-au întors de
la Blaj
, moţii Vidrei
de Sus- satul lui Iancu, refuză prestarea robotei, motivând că
au slujit destul şi că se socotesc oameni liberi. În faţa
oamenilor ieşiţi din biserică, Iancu rosteşte: “Românul
nu cerşeşte libertatea de la unguri, naţiunea română
e destul de tare ca să-şi câştige libertatea prin luptă”.
”Veniţi,
români,
la Blaj
, pe Câmpul Libertăţii!“
suna chemarea adresată poporului pentru Marea Adunare Naţională
din 3/15 mai. Poporul venea în adevărate torente, ca o apă curgătoare
“ce se slobozea la vale ca puhoiul, toţi în veşminte albe, ca
în zi de cea mai mare sărbătoare”. Sâmbătă, la
ceasul când se îngâna ziua cu noaptea sosesc moţii conduşi de
Iancu şi Buteanu. În frunte era Iancu călare pe calul său,
îmbrăcat în ţinută de muntean.
Duminecă,
toţi câţi au putut intra în biserică, au ascultat sfânta
liturghie, iar ceilalţi de afară, nemişcaţi ca nişte
sfinţi dintr-un peisagiu biblic, ascultau rugându-se cu capul
plecat. După slujbă, Bărnuţiu vorbeşte în faţa
bisericii. Cuvântarea o încheie cu îndemnul: “Ţineţi cu
poporul toţi, ca să nu rătăciţi, pentru că
poporul nu se abate de la natură”.
Piaţa
Blajului se dovedi neîncăpătoare şi se hotărî ca
adunarea să se ţină în câmp deschis. Locul adunării
se va numi Câmpia Libertăţii. Adunarea se desfăşură
într-o atmosferă solemnă, sobră şi entuziastă,
în acelaşi timp, oferind celor prezenţi un “măreţ
spectacol”. Ţăranii cu feţele arse
de soare şi supte de suferinţă, îmbrăcaţi
în portul lor de acasă, ofereau un extraordinar tablou. Tabloul era
completat de flamura cea mare tricoloră a naţiuni române.
A
doua zi, 16 mai se votează într-o atmosferă solemnă şi
de sobrietate generoasă cele 16 puncte ale “Petiţiunii naţionale”
şi au fost alese cele două delegaţii ce urmau să ducă
hotărârile de
la Blaj
, curţii
imperiale şi Dietei de
la Cluj.
În tot acest timp
adunarea a ascultat cu sfinţenie cuvântări, sfaturi şi îndemnuri.
“Uitaţi-vă pe câmp, românilor. Suntem mulţi, ca şi
cucuruzii brazilor, suntem mulţi şi tari, pentru că
Dumnezeu e cu noi” a fost cuvântul scurt de îmbărbătare
rostit de Avram Iancu.
Se
ştia că Dieta de
la Cluj
va proclama la 30
mai, uniunea. De
la Pesta
vin tineri unguri
pentru a fi de faţă la dezbateri, între ei şi Vasvari Pal.
După vot, Vasvari merge
la Abrud
, acasă la
Şuluţiu. Voia să ajungă la izvoarele Arieşului ca
să se întâlnească cu Avram Iancu. Pe Iancu îl găsesc în
faţa casei privind spre crestele mulţilor. Între cei doi s-a încins
o discuţie fierbinte. În discuţie Iancu a căutat tot
timpul să înlăture problemele pentru care el a scos sabia.
Insistă să rămână oaspete încă o zi
la Vidra
de Sus. Când
ungurul vorbea de dreptatea ungurească şi de “ binefacerile
legilor ungureşti”, Iancu se ridica de pe scaun umblând ca un leu
închis într-o cuşcă. Discuţia alunecă iar la uniunea
votată de dietă. Vasvari promite că uniunea se va face.
Iancu sări de pe scaun ca muşcat de şarpe, se făcu
palid la faţă şi răcni: “ Să nu vă împingă
infernul la acest pas, că atunci va cânta cocoşul. Sunt nepotul
lui Horea. Sunt gata a-i urma lui, dar uniunea necondiţionată
n-o primesc”.
La
10 iunie împăratul întăreşte uniunea, sancţionând-o.
În acele zile poporul din Munţii Apuseni hotărăşte să-şi
facă singur dreptate. Oficialităţile se gândeau să
aresteze pe Iancu şi pe Simion Balint.
La Mihalţ
sunt împuşcaţi
12 ţărani români.
La Cluj
este trimisă
o companie de grăniceri să-l prindă pe Simion Bărnuţiu.
Pe August Treboniu Laurian l-au închis, iar lui Bălăşescu
i-au fixat domiciliu forţat. Fruntaşii revoluţiei române
sunt urmăriţi. Paharul era plin, mai trebuia o picătură
şi revărsarea nu mai putea fi oprită.
Se
stârneşte furtuna, se reînnoiesc hotărârile de pe Câmpia
Libertăţii. Încă o data Câmpia Libertăţii e
martora unor fapte memorabile. S-au adunat 60.000 de români. În 21
septembrie 1848 soseşte Iancu, în fruntea a 6.000 de moţi
“organizaţi milităreşte, gata să înfrângă
orice val inoportun de cuminţenie iobăgească ”. Urcat pe
o tribună, Iancu rosteşte o scurtă şi răscolitoare
cuvântare: “ Pretenţiile noastre sunt sfinte, precum e sfântă
dreptatea şi noi românii vom fi gata a le apăra cu orice preţ”.
La adunarea din septembrie tinerii au jucat rolul de comandanţi de
oaste. Se dezbate situaţia din Transilvania creată ca urmare a măsurilor
represive. Adunarea întocmeşte “Memoriul poporului român din
Transilvania ”, adresat parlamentului din Viena.
Intensificarea
măsurilor opresive, comportamentul gărzilor ungureşti,
judecăţile sumare, execuţiile împotriva conducătorilor
poporului român impun cu necesitate organizarea în toată
Transilvania de gărzi naţionale româneşti. Din aceleaşi
necesităţi se constituie un comitet de pacificaţiune în
frunte cu Simon Bărnuţiu. Sunt formate 15 legiuni româneşti.
Cea dintâi ca însemnătate este Legiunea Auraria Gemina, comandată
de Avram Iancu, cu sediul
la Câmpeni. La
înrolare, lăncierii,
centurionii, tribunii şi prefecţii se legau prin jurământ
să susţină naţiunea română pe calea cea dreaptă
şi legiuită. În toată Transilvania se înfăptuieşte
dezarmarea gărzilor ungureşti, uneori cu vărsări de sânge.
“ Iancu cel onest şi serios a fost duşmanul faptelor
neomenoase, ungurii care au căutat scut la el, au avut parte de cel
mai cinsti tratament. Acesta este un fapt pe care nimeni nu-l poate nega.
Iancu s-a luptat pe faţă, el s-a războit ca soldat”.
Paralel
cu organizarea prefecturilor sau legiunilor
începe organizarea administrativă românească cu dregători
români. Satele îşi aleg dregătorii în adunarea întregii obşti,
10 sate formau un tribunat, 10 tribunate formau o prefectură militară.
,,Întors
în munţii lui, Avram Iancu s-a dovedit un strălucit comandant
militar. Ca împinşi de o chemare magică, i-au roit în jur ciubărarii
din văile Arieşului şi ciobanii din văile Crişurilor.
S-au aprins focuri pe culmi, au început să sune tulnicele de brad,
s-au pornit carele Iancului şi tunurile de cireş au fost suite
pe vârfuri, la trecători. Încrezătorul Crai al Munţilor
se ivea pretutindeni pe calul său alb ca un zeu suprem al luptei.
Prestigiul său personal întreţinea coeziunea şi disciplina
acestei armate de ţărani.”
Pe
25 septembrie 1848 s-a ţinut
la Sibiu
un sfat al fruntaşilor
români, intelectuali, clerici şi laici. Aceştia rând pe rând
făceau socoteli înţelepte pe seama omorurilor din ultimul timp.
Iancu ascultă, dar parcă nu găsea nicuna din propuneri prea
bună. Continuă să tacă. Era ca un vulcan gata de erupţie.
Apoi se ridică deodată şi spune: “Domnilor, vorbiţi
aici cât vreţi, eu mă duc în munţi să fac revoluţie”.
Aşa
începe o nouă fază, crâncenă şi dureroasă,
vitează şi eroică în desfăşurarea revoluţiei
române din Transilvania. Munţii Apuseni sunt înconjuraţi de o
armată de represiune, cu gândul să pătrundă în
interiorul lor şi să distrugă cetele româneşti.
Cetatea din Munţi este apărată din toate părţile:
Ion Buteanu dinspre Zarand, tribunul Ioan Gomboşiu în defileul
Muntelui Găina, pe valea Arieşului apăra prefectul Simion
Balint, între Aiud şi Teiuş apăra viceprefectul Simion
Prodan-Probu, intrările în munţi,
la Albac
, Mărişel
şi Someşul Rece erau în grija lui Iancu şi Axente Sever.
Asalturi după asalturi ale oastei ungureşti au fost respinse pe
rând
la Hălmagiu
, Râul Călatei,
Mărişel, Valea Poienii, Iara, Cacova Ierii, Ocolişel, Băişoara,
Fântânele, Geomal, Piatra Lungă, Râmeţi, Ponorul Râmeţ,
Valea Dosului şi în alte multe locuri. În toate aceste împrejurări
grele, nădejdea lăncierilor, tribunilor şi prefecţilor
era în Iancu.
Împăratul
habsburg impune jocul Vienei pentru a slăbi revoluţia maghiară,
aţâţând şi învrăjbind naţionalităţile
din imperiu. În asemenea împrejurări fruntaşii revoluţionari
maghiari sunt hotărâţi să ia legătura cu
Iancu. Misiunea şi-o asumă deputatul Ioan Dragoş. În
timpul tratativelor de
la Abrud
sosi zvonul că
Hatvani cu armata sa este la marginile Abrudului. Iancu şi unii din
apropiaţi părăsesc în grabă oraşul. “Cele două
biruinţi din Munţii Abrudului au arătat lumii la ce grad de
conştiinţă cetăţenească s-au ridicat iobagii
Ardealului şi ce blocuri de granit erau piepturile lor”.
,,În
acea vreme când inima îmi era zdrobită-scria Nicolae Bălcescu
– căci în toate părţile vedeam naţionalitatea română
călcată şi strivită de duşmani străini,
fusei fericit a găsi acolo pe acele piscuri uriaşe, de deasupra
norilor, o naţionalitate şi o viaţă românească
înfocată şi puternică.”
,,Iancu
concentra destinele neamului în mâinile lui. Sub ocrotirea munţilor
neînvinşi, la lumina unui foc, Iancu şi Bălcecu urzeau
pentru întâia oară pe urmele mortului de
la Turda
, visul unirii
tuturora.”
Bălcescu
şi-a dat seama că atât românii cât şi unguri trăiau
un moment hotărâtor al existenţei lor. Întreprinzând o călătorie
plină de primejdii, se reîntoarse în Transilvania şi de aici
în Ungaria pentru a mijloci
înţelegerea dintre români şi unguri.
Străin de orice poziţie şovină, Avram Iancu a căutat
să creeze condiţiile favorabile apropierii, considerând
conflictul în care se găsea angajat cu totul nefiresc. La 27 iunie
1849, Iancu se adresa adversarilor săi: “Fraţi maghiari, între
voi şi noi armele niciodată nu pot hotărî. Credeţi-ne
nouă ... că în aceste două patrii surori maghiarul de
existenţă şi viitor nu poate vorbi fără de român,
nici românul fără maghiar”. Lungile negocieri purtate de Bălcescu,
au făcut ca la 14 iulie 1849 să fie încheiat “ proiectul de
pacificare”, în temeiul căruia era asigurată încetarea
luptei. Din nefericire lupta dintre român şi unguri încetase prea târziu,
pentru că la Şiria armatele invadatoare ţariste obligă
armatele revoluţionare maghiare să capituleze.

Casa memoriala
Avram Iancu |
,,După
strălucirea orbitoare a urmat prăvălirea în prăpastie.
Perfidia Vienei a transformat un popor biruitor într-un popor mucenic.
Fruntaşii revoluţiei române din Transilvania şi-au pus
sabia în cui aşteptând zile mai bune . Sufletul nedomesticit al lui
Avram Iancu n-a suportat odioasa încercuire. O nouă revoltă l-a
aprins şi i-a adus pierzarea. În închisoarea din Alba Iulia l-au
ferecat şi pălmuit pe Craiul Munţilor. A urmat fatalul sfârşit
de dramă, zguduitor şi mistic, devenind prizonierul demnităţii
sale rănite. Zeci de ani s-a plimbat mortul viu prin poienile dintre
brazi, peste mormintele lăncierilor lui. Desculţ, zdremţos,
rătăcea Craiul Munţilor ”.
În
10 septembrie 1872 l-au găsit mort pe prispa covrigarului Ioan Stupină
din Baia de Criş, cu faţa întoarsă spre cer, alături
de fluierul său nedespărţit. Şi l-au îngropat la
Ţebea, sub gorunul lui Horea, gorunul îl plouă cu frunze, iar
moţii îl cântă în doine şi balade la coarnele plugului.
Unde
să-l căutăm pe Avram Iancu ?
Păşim
dincolo de pragul Casei Iancului, ca să învăţăm din
suferinţa şi jertfa sa mândră, din pilda sa de patriotism
şi eroism. Iată de ce noi mereu îl căutăm pe Iancu
dincolo de pragul casei lui. Căutarea aceasta, dorul acesta nestins
nu sunt tot ce ne-au rămas din Avram Iancu.
prof.
Ionel GOMBOŞ
Bibliografie:
1.
Silviu Dragomir, “Avram Iancu”, ediţia 1968;
2.
Silviu Dragomir, “Avram Iancu”, ediţia 1924;
3.
Sţ. Pascu, “Avram Iancu”, 1972;
4.
Gabriel Bălănescu, “Avram Iancu”, 1941; cu prefaţă
de Liviu Rebreanu;
5 M
. Badea, Gh. I.
Badea, “Avram Iancu în conştiinţa poporului român; 1976;
6.
Horia Ursu, “Avram Iancu”,1966;
7.
Ilie Furdui, “Revoluţia de la 1848-1849 martiri şi
eroi”,2002;
8.
Dan Berindei, “1848 în Ţările Române”, 1984.

Mormantul de la
Tebea a lui Avram Iancu |
|
|