România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

LIMBA, 773 de ani de atestare documentară 


SCURTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORICUL ŞI VIAŢA SOCIALĂ A SATULUI

 

 

         Aşezat în vecinătatea Mureşului, însă la un nivel ridicat faţă de albia râului, neinundabil, pe o porţiune dreaptă şi pe una de deal, satul Limba oferă o panoramă deosebită asupra luncii Mureşului, a oraşului Alba Iulia, a Cetăţii şi a munţilor din spatele acestora (Mamutul, Piatra Craivei, Detunata).

Biserica Ortodoxa Limba - vedere laterala.

    Sat relativ mic, însă cu o vechime impresionantă, a traversat vremurile în frământări, în participări active la evenimentele care au punctat istoria Transilvaniei şi nu rareori în sărăcie şi multe alte lipsuri. Săpăturile arheologice efectuate pe locul numit ,,Vărar” au scos la iveală vestigiile unei vechi aşezări neolitice din mileniul IV î.Hr., evidenţiate prin ceramica pictată aparţinând culturii Turdaş, iar în zona Chiciora, s-au găsit opaiţe din ceramică asemănătoare cu cele de la Muzeul Unirii. Este foarte posibil ca populaţia aşezată în acest loc să se fi stabilit iniţial într-o zonă situată cam la 1,5 Km , numită în prezent Cuta şi Fântânele, de aici mergând pe actuala vatră a satului, cel mai posibil după retragerea Aureliană.

 

     Surse despre denumirea localităţii din acele vremuri nu există, însă cercetările au scos la iveală prima atestare documentară din anul 1238, prin care regele Bella a dat „un loc cu frunze” (pădure – localitatea are două păduri reprezentative), prepozitului Kasovitzy în Limba, cu drept de moştenire pentru urmaşii lui (Dicţionarul istoric şi statistic al localităţilor din judeţul Alba, de Virgil Cisteianu, în curs de apariţie) Cu numele de Lamb mai apare în 1291 când Petru, episcop de Alba Iulia, cumpără acest loc. Este de remarcat faptul că prima menţiune a bisericii şi a unui preot este din 1332-1335, prin care un sacerdot (preot) de Limba a plătit 60 de arginţi impozit (Arhivele Vaticanului, vol., p.91-92-99).

Caminul Cultural Limbenii.

Centrul Catehetic Limba.

Menţiuni oficiale ale localităţii apar tot mai des:

-1309 – satul este denumit LAMB (Denumirea de LAMB sau LUMBA a fost transcrisă şi nu tradusă în documentele stăpânirii în încercarea limbii oficiale de a se acomoda cu fonetismul propriu al localităţii).

- 1407 şi 1408 – apare sub denumirea de LUMB – FALVA sau VILLA LUMBFALVA (Coriolan Suciu: Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, Ed. Academiei R.S.R., 1967)

- într-un document datat 14 II 1591 (V. Veress: Documente, vol.III, p.232), principele Bathory, adresându-se Conventului de Cluj–Mănăştur, aminteşte de ,,Veliminorit de Limba”, rang acordat lui Dumitru Nogy, al doilea soţ al Doamnei Stanca, fiica lui Mircea Ciobanul şi al Doamnei Chiajna, care a primit în dar această localitate.

Până în 1910, în documentele vremii, localitatea este menţionată sub denumirea de LUMBFOLVA, după care se revine la denumirea de LIMBA. Cercetările privind etimologia cuvântului au dus – aproape invariabil – la aceeaşi presupunere: Localitatea şi-a dobândit denumirea de la limba de uscat din albia Mureşului, un intrând în cotul pe care râul îl făcea dinspre actuala gară a oraşului Alba Iulia. Acest loc era ales cu predilecţie pentru popas de o noapte de către plutaşii care transportau sare de la Uioara (Ocna Mureş) înspre Deva, Arad etc.

Până la Reforma agrară din 1921, locuitorii satului (cu foarte puţine excepţii) nu au avut în proprietate nicio suprafaţă de pământ în afară de vatra satului, terenul aparţinând unui moşier din Alba Iulia (Gluck), pe care îl lucrau după învoielile vremii.

Sat relativ mic, cu o populaţie pe măsură, (la recesământul din 1750  satul este evidenţiat cu 23 de familii şi 120 de persoane, în 1766 cu 31 de familii şi 142 de suflete, în 1846 cu 51 de familii şi cu 196 de suflete, în1857 erau 61 de familii şi 254 de suflete, în 1877 apare cu 72 de familii şi 311 persoane, iar în 1910 sunt consemnate 81 de case cu 86 de familii şi 367 locuitori), o populaţie dârză şi răzbătătoare, care a rezistat sub tăvălugul vremurilor uneori cu cutezanţă, alteori în agonie, dar nu s-a lăsat înfrântă.

Dovezi despre viaţa obştei avem numai din datele relativ recente. Astfel se ştie că în perioada 1848–1849 locuitorii satului făceau parte din legiunea I condusă de Axente Sever, că au participat masiv la construirea Catedralei Încoronării din Alba Iulia, că în 1918, înainte de actul unirii, localitatea a fost vizitată de Octavian Goga şi alţi fruntaşi ai mişcării pentru Unirea cea Mare. Tot în acea perioadă, sub conducerea şi comanda căpitanului Florin Medrea, comandantul Gărzii Naţionale din Alba Iulia, a luat fiinţă plutonul de voluntari limbeni pentru paza podului peste Mureş şi ordinea interioară a oraşului Alba Iulia pe timpul desfăşuriării actului Unirii (Supliment, ziarul Scânteia nr.6 din noiembrie l968, p.7)

Participarea limbenilor la actul Unirii a fost masivă, deopotrivă bărbaţi, femei şi tineri, cuprinşi de entuziasmul momentului istoric.

Primul război mondial şi-a luat jertfa de sânge dintre bărbaţii satului, aşa cum s-a întâmplat şi în cel de al doilea război mondial. Numele celor care au plătit cu viaţa sunt încrustate în placa de marmură de pe Monumentul Eroilor din mijlocul satului, eroii fiind comemoraţi cu pioşenie în fiecare an de Ziua Eroilor  şi de ziua Fiilor satului.

Viaţa se depăna încet, când mai bună, când mai rea, cu prosperitate deosebită în perioada dintre cele două războaie mondiale, oamenii ducând o viaţă mai liniştită şi îndestulată, bucurându-se de obiceiurile locurilor pe care le păstrau şi încercau să le perpetueze cât mai fidel, lucru care s-a întâmplat, acestea practicându-se până în ziua de azi: Borbolatiţa ( la Sf.Gheorghe ), Piţăratul (în dimineaţa de ajun de Crăciun), Bâcsâitul (în ajunul Anului Nou) şi altele, care dau o coloratură deosebită vieţii satului, obiceiuri care nu se cunosc în alte sate din zonă. De asemenea, se bucurau de roadele pământului bine lucrat cu trudă şi sudoare, de bogăţia izvoarelor de apă din hotar, izvoare cum nu mai avea niciunul din satele învecinate, de păşunile întinse, de apa Mureşului care curgea pe lângă sat şi în care se scăldau, cu mic, cu mare, cât era vara de lungă, la care îşi adăpau şi-şi spălau vitele, în care se topea cânepa la sfârşit de vară şi în care se pescuia cu destulă dobândă. Se bucurau de şezătorile din nopţile lungi de iarnă şi de ,,jocul” fetelor şi flăcăilor în şura popii, la care participau locuitorii din întreg satul  în calitate de spectatori, critici sau admiratori ai celor care bătuceau pământul din şură.

Organizarea obştei era remarcabilă: totul era prevăzut, ales şi hotărât cu oamenii din sat (paznicul câmpului, al viilor, acţiunile de curăţare a izvoarelor din hotar, curăţarea şanţurilor, a păşunilor primăvara, numirea porcarului, ciurdarului, ciobanului etc).

Perioada grea de după al doilea război mondial a fost depăşită prin capacitatea deosebită a satului de a-şi reveni. Încă mai avea o suită de meseriaşi care se ocupau de nevoile oamenilor: potcovar şi fierar în acelaşi timp, cojocar, curelar, frizer, zidari, tâmplari, dulgheri, zugravi etc. Pe limbeni i-a îngenuncheat marele dezastru numit comunism, care, prin durerosul act al colectivizării, a generat deposedarea de pământ pe care îl lucrau cu dăruire şi trudă, de animale şi utilaje, apoi a impus sistemul cotelor absolut criminale pe care trebuia să le dea statului. Atmosfera de frăţească cetăţenie a satului a fost tulburată de faptul că au apărut delatorii, turnătorii la securitate şi uneltele regimului comunist folosite în opresiunea locuitorilor. A fost cea mei neagră perioadă din istoria cunoscută a satului, Unii oameni au prigonit cu sălbăticie pe alţi oameni din sat, distrugând familii şi destine  care s-au repercutat şi asupra urmaşilor acestora. Ca urmare a acestei stări de lucruri, satul care nu de mult fierbea de viaţă, plină de copii, de tineri şi vârstnici, a început să se depopuleze, tinerii plecând în alte părţi să-şi câştige existenţa de unde nu se mai întorceau, copiii erau tot mai puţini şi o bună parte din familii şi-au vândut casele sau le-au părăsit şi s-au mutat în oraşele unde trăiau de pe urma unor slujbe minore: paznici, muncitori necalificaţi etc. Satul a rămas aproape pustiu şi i se prevedea cu claritate un sfârşit jalnic şi trist.

Şi aşa s-ar fi întâmplat, dacă un grup de tineri din sat, şcoliţi şi cu diverse funcţii, la început, la regiune la Deva , apoi la judeţ în Alba, alcătuit din: Ilarie Oargă, Simion Henegar, Ioan Măriuţă, Maxim Pleşa, Clement Popa, Liviu Popa (Berbecu), Gheorghe Şerdean, îngrijoraţi de soarta degradată a consătenilor lor, de moralul scăzut, nu s-ar fi gândit la o încercare de a le abate preocupările de la grijile şi necazurile zilnice spre alte subiecte. Acestui grup i s-a datorat, pentru început, formarea unei echipe de fotbal cu tinerii din sat. Era anul 1953, şi mulţi ani de acum încolo, echipa de fotbal, prin prestaţiile de pe terenul propriu sau din deplasare, a polarizat şi electrizat interesul şi activitatea oamenilor din sat. Dorinţa acestui grup de tineri de a da viaţă satului nu s-a oprit aici. Au hotărât să facă un monument al eroilor şi cu ocazia dezvelirii acestuia (23 August 1968) s-a stabilit şi hotărât ca prima duminică din septembrie a fiecărui an să fie ziua  ,,Fiilor satului”, zi în care se vor aduna toţi cei plecaţi prin ţară, să se întâlnească, să-şi petreacă şi să strângă legăturile cu oamenii din sat şi locurile natale. În anul 2011, sărbătoarea ,,Fiii satului” numără a 43-a ediţie.

Etapele de dezvoltare şi modernizare  ale satului s-au derulat într-un ritm rapid şi au dat un imbold deosebit locuitorilor de a face mai mult cu eforturi atât financiare cât şi fizice. Astfel, după introducerea curentului electric (1962-1963), construcţia monumentului (1968) şi asfaltarea drumului (1971-1972), tot la iniţiativa aceluiaşi grup de întreprinzători, în 1972-1973 s-au  efectuat lucrările de aducere a apei în sat, captată din nişte izvoare bogate în apă din păşunea aflată cam la 1,5 km de sat, aducţiune posibilă prin diferenţa de nivel faţă de localitate. Cu eforturi şi ambiţie, în 1977, s-a construit Căminul Cultural, o clădire impunătoare, având la etaj spaţii destinate diferitelor activităţi (aici a funcţionat câţiva ani o croitorie), s-au introdus telefoanele, iar în 1997, s-a introdus gazul metan. Din acest moment a avut loc o adevărată explozie imobiliară, preţurile caselor şi ale terenurilor din intravilan au crescut vertiginos, căutate şi cumpărate de locuitori din Alba Iulia şi din alte părţi.

Au rămas căteva probleme de rezolvat, însă limbenii, porniţi serios pe transformări, le-au realizat cu eforturi financiare şi muncă prestată, deloc de neglijat. Satul nu avea casă parohială, aşa că în 1993, s-a început construcţia ei. În 1994 au început lucrările de renovare a bisericii şi a căii de acces spre aceasta prin construcţia unor trepte de beton cu balustrade de metal. În 1994, s-au executat lucrările de pictură în interiorul bisericii, iar în 2007, s-a refăcut tot acoperişul şi turnul acesteia. În 2000-2001, s-a introdus apa curentă, racordată la magistrala de aducţiune a apei din Alba Iulia, iar în 2007 au început lucrările de canalizare. S-a introdus televiziunea prin cablu şi internetul care joacă un rol benefic în viaţa satului. S-ar părea că s-a făcut totul pentru ca satul să se îmbrace într-o haină nouă, modernă, cu un grad de confort ridicat.

Ştafeta pe care a purtat-o cu vrednicie timp de aproape 50 de ani acel grup de iniţiatori, înjumătăţiţi prin dispariţia unor membri, vârsta crepusculară a celor rămaşi, impunea să fie predată unor urmaşi la fel de vrednici şi dusă mai departe. Aşa că, în 2003, s-a înfiinţat "Asociaţia Limbenii" care a preluat cu un entuziasm absolut impresionant rezolvarea unor proiecte pe care şi le-au propus în drumul spre desăvârşire a obiectivelor generos evidenţiate în planurile lor. Trebuie menţionate, în acest context, trei nume, fără a minimaliza însă aportul membrilor Asociaţiei. Este vorba de Dorin Bucur, preşedintele Asociaţiei Limbenii, preotul Marius Piştănilă (venit în sat în 2004) şi în mod deosebit primarul comunei Ciugud, Gheorghe Damian, unul din cei mai vrednici gospodari primari pe care i-a avut comuna, deosebit de iubit şi respectat pentru interesul pe care l-a manifestat faţă de toate propunerile şi proiectele care i-au fost înaintate spre analiză şi sprijin. Conlucrarea dintre Primar, Asociaţie şi Biserică s-a concretizat prin înfiinţarea în sat a primului Centru Catehetic Ortodox din Transilvania şi printre puţinele din ţară, centru sfinţit de către I.P.S. Andrei, în 24 iulie 2008, în cadrul unei ceremonii religioase de mare ţinută spre satisfacţia şi fala limbenilor, care ţintesc acum spre alte proiecte iniţiate de Primar şi Asociaţia Limbenii, cu aceeaşi aplecare spre rezolvarea lor ca şi până acum. Este vorba de realizarea, din fonduri comunitare, a unui parc de agrement pe terenul aflat în spatele căminului cultural, urmând să aibă următoarele componente:

-zonă de joacă pentru copii, zonă de spectacole, zonă de odihnă pentru bătrâni, pistă pentru biciclişti, terenul de fotbal (existent), teren de handbal, tenis, volei, amenajarea malurilor Mureşului în zonă turistică.

Odată cu preluarea iniţiativei de către Asociaţia de Limbeni, au apărut noi activităţi recreative care s-au succedat cu regularitate an de an, tinzând spre tradiţie, precum: concursul de pescuit, ziua pricolicilor (,,pricolicii” fiind termenul prin care se defineau limbenii din timpuri mult mai vechi, probabil ca un fel de eternizare a faptului că se trag direct din vechii daci), petrecerea în Cămin a revelionului, a zilelor onomastice Maria, Ioan şi altele.

Mândria limbenilor faţă de ce au făcut şi vor să mai facă se poate remarca prin izvodirea unei povestioare hazlii şi, evident, neadevărată ca toate poveştile. Se spune că Mihai Viteazul, înainte de a intra în Alba Iulia, l-a chemat la el pe sfetnicul de taină şi i-a zis: ,, -Mâine voi intra în Alba Iulia şi voi desăvârşi unirea celor trei ţări în una singură şi mare. Trebuie să intru cu fală şi cutezanţă. Pohtesc să-mi fie ţesălat calul şi lustruite hamurile şi cizmele de către oameni de nădejde.

-Ştiu eu un sat, Măria Ta, spuse sfetnicul, iscoadele mele mi l-au adus la cunoştinţă şi se numeşte Limba, aici aproape de Alba Iulia, care a fost danie domnească de mare însemnătate.

-Să purcedem acolo”, a spus Viteazul. Spre seară au poposit în sat unde au fost ospătaţi şi cinstiţi cum se cuvine, calul alb a fost ţesălat cu grijă, şaua şi hamurile curăţite, iar cizmele au fost lustruite, de îţi luau ochii. Se spune că la intrarea în Alba Iulia, Voievodul arăta atât de sclipitor, cu cizmele lustruite aşezate peste burta albă a calului, încât toată populaţia adunată acolo îşi punea mâna streaşină la ochi să se protejeze de atâta strălucire.

Cu toate că a fost şi este încă un sat mic, Limba a dat – şi va mai da – oameni însemnaţi care au lăsat în urma lor nu numai un nume spre amintire, ci şi realizări notabile.

Trebuie menţionat faptul că Obeliscul lui Horea, Cloşca şi Crişan din faţa porţii a III-a a cetăţii este executat după proiectul unui arhitect limbean, Octavian Mihălţan, apoi, că în cele două momente importante din istoria recentă a ţării, primii prefecţi ai judeţului Alba au fost din Limba (în 1948, după abdicarea regelui, av. Bucur Niculiţă, şi în 1990, după revoluţie, ec. Ilarie Oargă)

Acest sat a dat un număr impresionant de intelectuali de vază, raportat la mărimea lui: avocaţi, preoţi, medici, profesori şi învăţători, economişti, ingineri, scriitori, ofiţeri superiori, artişti plastici, arhitecţi.

Două din versurile lui Cioanci, primul şi cel mai hazliu poet al satului, sunt rostite şi acum cu fudulie: ,,Limba noastră-i o comoară/Capitală de judeţ…”

Un fapt îmbucurător este acela că un număr tot mai mare de limbeni îşi dau seama că nu numai în cadrul unei familii, liniştea şi înţelegerea este esenţială, ci şi în cadrul comunităţii din care fac parte, linişte şi întrajutorare la care trebuie să participe toţi membrii acestei aşezări.

            Ovidiu I. BUCUR

(www.limbenii.ro)